MODIFICĂRI aprobate de Congresul Mişcării pentru Constituţia Cetăţenilor din data de 25.07.2014

29 iulie, 2014

MODIFICĂRI aduse la proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei României, aprobate de Congresul Mişcării pentru Constituţia Cetăţenilor din data de 25.07.2014 sunt:

1. Alineatul (5) al articolului 16 avea următorul cuprins:

„(5) Nu pot ocupa funcţii publice persoanele care, potrivit hotărârilor judecătoreşti, rămase definitive, au dobândit averi prin încălcarea legii sau nu au putut justifica averile dobândite, cele care au fost condamnate pentru infracţiuni contra siguranţei statului, pentru acte de corupţie, pentru conflict de interese sau pentru incompatibilitate.”

Congresul a aprobat următorul cuprins pentru acest alineat:

„(5) Persoanele care, potrivit hotărârilor judecătoreşti, rămase definitive, au dobândit averi prin încălcarea legii sau nu au putut justifica averile dobândite, cele care au fost condamnate pentru infracţiuni contra siguranţei statului, pentru acte de corupţie, pentru conflict de interese sau pentru incompatibilitate, nu pot ocupa funcţii publice timp de 10 ani, începând cu data rămânerii definitive a acestor hotărâri judecătoreşti.”

2. Alineatul (2) al articolului 24 avea următorul cuprins:

„(2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat şi de a dispune de timpul şi de înlesnirile necesare pentru pregătirea apărării.”

Congresul a aprobat următorul cuprins pentru acest alineat:

„(2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu, şi de a dispune de timpul şi de înlesnirile necesare pentru pregătirea apărării.”

3. La alineatul (15) al articolului 44, au fost adăugate două noi teze, cu următorul cuprins:

„Pot cumpăra terenuri situate în extravilan numai Statul Român şi persoane fizice care deţin în proprietate cel mult 20 hectare de teren situate în extravilan. Persoanele fizice pot cumpăra terenuri situate în extravilan numai până în momentul în care au ajuns să deţină în proprietate o suprafată totală de maxim 20 hectare de astfel de terenuri.”

5. Teza a doua a alineatului (1) al articolului 118 avea următorul cuprins:

„Este interzisă participarea armatei române la operaţiuni militare desfăşurate în afara teritoriului naţional sau a graniţelor ţărilor cu care România a încheiat tratate militare de apărare comună, cu excepţia cazurilor în care aceste operaţiuni militare au ca scop eliberarea teritoriilor ocupate vremelnic de agresori externi şi neutralizarea capacităţilor militare ale agresorilor.”

Congresul a aprobat următorul cuprins pentru această teză:

„Este interzisă participarea armatei române la operaţiuni militare desfăşurate în afara teritoriului naţional sau a graniţelor ţărilor cu care România a încheiat tratate militare de apărare comună, cu excepţia cazurilor în care aceste operaţiuni militare au ca scop eliberarea teritoriilor ocupate vremelnic de agresori externi şi neutralizarea capacităţilor militare ale agresorilor, precum şi participarea la acţiuni de menţinere a păcii şi securităţii internaţionale, potrivit prevederilor Cartei Organizaţiei Naţiounilor Unite.”

6. În proiectul iniţial, se propusese abrogarea articolului 141.

Congresul a aprobat reformularea acestui articol, care va avea următorul cuprins:

„(1) Consiliul Economic şi Social este organ consultativ al Parlamentului şi al Guvernului în domeniile de specialitate stabilite prin legea sa organică de înfiinţare, organizare şi funcționare.

(2) Consiliul Economic şi Social este instituţie publică de interes naţional, tripartită, autonomă, constituită în scopul realizării dialogului tripartit la nivel naţional dintre organizaţiile patronale, organizaţiile sindicale şi reprezentanţi ai asociaţiilor şi fundaţiilor neguvernamentale ai societăţii civile.”

Pe 30.07.2014  fost depusă la Consiliul Legislativ documentaţia aferentă Constituţiei Cetăţenilor cu modificările aduse în urma congresului MCC din 25. 07.2014

După obţinerea avizului Consiliului Legislativ, care, potrivit legii, trebuie dat în 30 zile de la data depunerii documentaţiei, urmează publicarea în Monitorul Oficial al României, în 30 zile de la data avizului Consiliului Legislativ şi, apoi, perioada de 6 luni în care trebuie strânse cele 500.000 de semnături pentru susţinerea iniţiativei cetăţeneşti de revizuire a Constituţiei României.
Cei care doresc să participe la această acţiune civică sunt rugaţi să ne contacteze la:
E-mail: constitutiacetatenilor@gmail.com
Tel/Fax: 021.310.4623; Mobil: 0726.561.114

Primul Congres al Mişcării pentru Constituţia Cetăţenilor

18 iulie, 2014

Pe data de 25 iulie 2014, ora 11.00, se convoacă, la Bucureşti, primul Congres al Mişcării pentru Constituţia Cetăţenilor. Sala va fi comunicată prin telefon.

Ordinea de zi a Congresului este următoarea:

1. Constituirea noului Comitet de Iniţiativă pentru promovarea proiectului cetăţenesc de revizuire a Constituţiei Cetăţenilor.

2. Autentificarea notarială a Declaraţiei de constituire a Comitetului de Iniţiativă.

3. Aprobarea proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României, iniţiat de cetăţeni.

4. Aprobarea Expunerii de motive la proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei României.

Pot participa la Congres cetăţeni cu drept de vot care cunosc prevederile iniţiativei cetăţeneşti de revizuire a Constituţiei României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 100/10.02.2014 şi pe site-ul www.variantacojocaru.ro şi care şi-au anunţat participarea până pe data de 23.07.2014, ora 12.00.

Anunţarea participării se face la telefon nr. 0726.561.114 şi 021.310.4623.

Constantin Cojocaru

Preşedintele Comitetului de Iniţiativă.

Citeste aici prevederile iniţiativei cetăţeneşti de revizuire a Constituţiei României

COMUNICAT

Vineri, 25 iulie 2014, la Bucureşti, s-au desfăşurat lucrările primului Congres al Mişcării pentru Constituţia Cetăţenilor.

Urmăreşte aici înregistrarea video de la primul Congres al Mişcării pentru Constituţia Cetăţenilor

Au participat 64 de delegaţi din 23 judeţe ale ţării şi municipiul Bucureşti, astfel:

1. ARGEŞ. Cănuţă Constantin.

2. BACĂU. Cornea Costel.

3. BISTRIŢA-NĂSĂUD. Ştirbu Pavel.

4. BOTOŞANI. Mihăilă Petru.

5. BRAŞOV. Buzescu Alin Bogdan. Iosif Gheorghe.

6. BRĂILA. Ene Tache.

7. CARAŞ-SEVERIN. Suru Nicolae Cătălin.

8. CLUJ. Mîndruţ Viorel. Stana Ştefan.

9. GALAŢI. Doruş Neculai.

10. IALOMIŢA. Duţă Simion.

11. IAŞI: Apreutesei Gabriel. Bîrsan Stelică. Boboc Petrache. Cazan Vasile. Dorohoianu Vasilică. Rădună Gabriel.

12. ILFOV. Colceag Florian. Chelaru Mircia. Oprea Violeta.

13. MEHEDINŢI. Bodea Niculina.

14. NEAMŢ. Melinte Melu. Savin Daniela.

15. OLT. Dincă Constantin. Lepădatu Gheorghe.

16. PRAHOVA. Ungureanu Dan Constantin.

17. SĂLAJ. Creţ Felician.

18. SIBIU: Apostol Doru Constantin. Tudoroiu Radu Florin.

19. SUCEAVA. Netea Lucia Mihaila. Netea Valeria Gabriela. Simeria Gustav Constantin.

20. TELEORMAN. Moldovanu Cezărel.

21. TIMIŞ. Nistor Constantin.

22. VASLUI. Rotaru Neculai.

23. VÂLCEA. Lupu Ion. Rîşniţă Gheorghe. Stăneci Traşcă Dumitru.

24. BUCUREŞTI. Antonescu Cristian Nicolae. Bădără Ştefan. Bălăceanu Virgil. Bălin Gheorghe. Cojocaru Constantin. Dima Petrică. Gligor Viorel. Ilie Marian. Ionescu Tudor. Lipan Gheorghe. Manea Dumitru. Mexim Rodrigo Gabriel. Mihalache Nicolae. Nae Emil Marian. Onofrei Gabriel. Peţu Cgeorghe. Pistol Laura Iuliana. Popa Elena. Sin Gheorghe. Taftă Lucian. Traşcă Cristian. Voicu Mihai. Zărnescu Vasile.

Participanţii la Congres s-au constituit într-un nou Comitet de Iniţiativă pentru promovarea proiectului cetăţenesc de revizuire a Constituţiei României, lansat, într-o primă versiune, pe data de 16 martie 2013.

Comitetul de Iniţiativă a aprobat noua versiune a proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României, care include mici modificări şi completări(vezi aici modificarile) la versiunea proiectului publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 100/10.02.2014, împreună cu Expunerea de motive, a ales Preşedintele Comitetului de Iniţiativă, în persoana domnului Constantin Cojocaru, care a fost împuternicit să depună documentaţia prevăzută de lege la Consiliul Legislativ al României, în vederea obţinerii avizului acetuia.

După obţinerea avizului Consiliului Legislativ, care, potrivit legii, trebuie dat în 30 zile de la data depunerii documentaţiei, urmează publicarea în Monitorul Oficial al României, în 30 zile de la data avizului Consiliului Legislativ şi, apoi, perioada de 6 luni în care trebuie strânse cele 500.000 de semnături pentru susţinerea iniţiativei cetăţeneşti de revizuire a Constituţiei României.

Cei care doresc să participe la această acţiune civică sunt rugaţi să ne contacteze la:

E-mail:  constitutiacetatenilor@gmail.com

Tel/Fax: 021.310.4623; Mobil: 0726.561.114

Biroul de Presă al Comitetului de Iniţiativă.

1. De ce este nevoie de o nouă Constituţie a României?

14 iulie, 2014

1. De ce este nevoie de o nouă Constituţie a României?

Constituţia, sau Legea Fundamentală, a unui stat, a unui popor, cuprinde un ansamblu de norme, care definesc drepturile şi obligaţiile persoanelor care intră în componenţa statului, respectiv a poporului în cauză, pe de o parte, şi instituţiile statului, create, chiar prin Constituţie, pentru a garanta exercitarea drepturilor, ca şi îndeplinirea obligaţiilor asumate de cetăţeni, prin Constituţie, pe de altă parte.

Cetăţenii îşi exercită, în deplină libertate, drepturile definite în Constituţie. Statul nu poate adopta legi prin care să limiteze exercitarea drepturilor şi libertăţile definite în Constituţie. Cetăţenii nu au alte obligaţii faţă de stat, în afara celor definite în Constituţie. Statul nu poate adopta legi prin care să impună cetăţenilor alte obligaţii decât cele stabilite în Constituţie. Numai poporul poate, prin referendum, să modifice Constituţia, să îngrădească exercitarea drepturilor şi libertăţilor, sau să impună obligaţii suplimentare cetăţenilor.

Statul nu poate avea alte instituţii, alte componente, în afara celor stabilite în Constituţie. Instituţiile statului nu au alte drepturi şi nu pot exercita alte atribuţii în afara celor stabilite în Constituţie. Numai poporul poate, prin referendum, să creeze noi instituţii ale statului, să desfiinţeze instituţii existente, sau să modifice atribuţiile încredinţate instituţiilor statului.

Aşa ar trebui să fie. Într-un stat normal, natural, în care valoarea supremă este OMUL.

În România este altfel.

Constituţia României, adoptată în anul 1991 şi revizuită în anul 2003, s-a dovedit total necorespunzătoare, atât în ceea ce priveşte definirea drepturilor şi obligaţiilor cetăţenilor, cât şi, mai ales, în ceea ce priveşte construcţia instituţiilor statului, în definirea atribuţiilor instituţiilor acestui stat. Constituţia României este una care a lăsat statului puterea de a-şi crea el, statul, instituţii, altele decât cele stabilite prin Constituţie, ca şi puterea de a da legi şi alte acte normative, prin care au fost şi sunt încălcate drepturile şi libertăţile cetăţenilor, prin care cetăţenii sunt supuşi la multe obligaţii neprevăzute în Constituţie.

Cei care s-au instalat la conducerea statului român prin lovitura de stat din decembrie 1989, prin manipularea voinţei electoratului, cu ajutorul mijloacelor de comunicare în masă, au reuşit să obţină aprobarea de către poporul român a unei Constituţii ale cărei prevederi le-au permis să construiască un stat controlat de ei şi subordonat intereselor lor, pe care l-au folosit pentru a se îmbogăţi, prin jefuirea cetăţenilor ţării. Au uzurpat suveranitatea poporului român, au uzurpat drepturile de proprietate ale poporului român asupra capitalului acumulat de acesta de-a lungul istoriei sale, au distrus o bună parte din acest capital, au distrus 4 milioane de locuri de muncă, au adus ţara în stare de colonie şi poporul român în stare de sclavie. Au săvârşit aceste crime „cu legea în mână,” cu legi adoptate în baza unei Constituţii cu prevederi antidemocratice şi antinaţionale, contrare intereselor poporului român.

România are nevoie de o nouă Constituţie, una fundamental diferită de cea actuală, una care să redefinească drepturile şi libertăţile cetăţenilor, să conţină norme care să garanteze exercitarea acestor drepturi şi libertăţi, să redefinească şi obligaţiile cetăţenilor, astfel încât acestea să nu mai poată fi mărite prin legi şi alte acte normative emise de instituţiile statului, să construiască un stat nou, controlat de popor, cu instituţii şi atribuţii precis definite în Constituţie, care să nu mai poată fi subordonat intereselor politicienilor. Este exact ceea ce ne propunem prin proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei României, lansat de Comitetul de Iniţiativă al Mişcării pentru Constituţia Cetăţenilor (MCC).

Ştiind bine ce fac, „părinţii” actualei Constituţii a României au inclus în textul acesteia clauze care nu numai că fac imposibilă abolirea ei şi adoptarea, de către popor, a unei noi Constituţii, dar fac foarte dificilă şi modificarea, revizuirea celei existente. Au dreptul de a iniţia revizuirea Preşedintele României, un sfert din numărul parlamentarilor, sau 500.000 de cetăţeni. Numai că iniţiativa celor 500.000 de cetăţeni trebuie aprobată de Parlament, adică de cei care au votat actuala Constituţie, de cei care au adoptat legile prin care poporul român a fost deposedat de capital, de locurile de muncă, de resursele naturale ale ţării şi care urmează să fie deposedat şi de teritoriul naţional, prin cumpărarea acestuia de către mafia imobiliară din ţară şi din afara acesteia. Este greu de presupus că actualul Parlament al României va aproba proiectul nostru de revizuire a Constituţiei. Mai rămâne şansa ca actualul Preşedinte al României să iniţieze un referendum pentru a da posibilitate poporului român să-şi adopte Constituţia care să-l scoată din sărăcie şi umilinţă. Are acest drept. Să vedem dacă şi-l va exercita. Dacă şi actualul Preşedinte al României refuză această şansă românilor, tot nu am pierdut războiul. Ne mai rămâne şansa ca, în anul 2014, să alegem un Preşedinte al României care să primească mandat din partea poporului pentru a organiza referendumul prin care să fie adoptată noua Constituţie a României şi, după aceea, să o şi pună în practică, adică să înceapă construcţia noilor instituţii ale statului, conform prevederilor proiectului propus de MCC, pe care le voi prezenta în capitolele următoare. În cele din urmă, poporul român îşi va exercita dreptul de a organiza o Adunare Constituantă, în care va adopta Constituţia de care are nevoie, pentru a trăi în libertate şi prosperitate.

Unitatea Poporului

14 iulie, 2014

Articolul 4.

În actuala Constituţie, articolul 4 are denumirea “Unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni” cu următorul cuprins:

„(1) Statul are ca fundament unitatea poporului român şi solidaritatea cetățenilor săi.

(2) România este patria comuna şi indivizibila a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnica, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.”

Este unul din puţinele articole din actuala Constituţie pe care îl preluăm integral în Constituţia Cetăţenilor, fără nici o modificare, sau completare.

Alineatul (1) al acestui articol aşează, corect, la fundamentul statului unitatea poporului român, dar şi solidaritatea cetăţenilor acestui stat, iar alineatul (2) precizează condiţia de egalitate a tuturor cetăţenilor ţării, indiferent de deosebirile, de orice natură, existente între aceştia. Toţi sunt cetăţeni ai aceleiaşi patrii comune, toţi se bucură de aceleaşi drepturi şi se supun aceloraşi obligaţii, stabilite prin Constituţie.

Regiunile de dezvoltare

14 iulie, 2014

Articolul 3.2.

Propunem ca, după articolul 3. 1, “Reîntregirea Patriei”, să fie introdus un nou articol, 3.2, cu denumirea “Regiunile de dezvoltare, cu următorul cuprins:

„(1) Pe teritoriul României sunt constituite regiuni de dezvoltare, care sunt unităţi de planificare a dezvoltării regionale şi de culegere a datelor statistice specifice, în conformitate cu reglementările europene.

(2) Atribuţiile, denumirile şi componenţa regiunilor de dezvoltare sunt stabilite prin lege, care poate fi modificată prin referendum naţional.”

Imediat după câştigarea alegerilor parlamentare din decembrie 2012, a fost declanşată o amplă campanie mediatică pentru “regionalizarea” României, fără ca cetăţenilor să li se spună despre ce este vorba, de fapt. Mesajul transmis cetăţenilor a fost acela că, în România, trebuie musai să fie create regiuni, deoarece altfel nu pot fi accesate fondurile europene. Mai mult, că respectivele regiuni trebuie create, neapărat, până la sfârşitul anului 2013, înainte de începerea execuţiei bugetului Uniunii Europene pe perioada 2014-2020.

Într-un interviu acordat publicaţiei Jurnalul Naţional din data de 11 ianuarie 2013, vicepremierul Liviu Dragnea afirma că: “Exerciţiul financiar al Uniunii Europene 2014 – 2020 trebuie să găsească regiunea administrativă în România, în aşa fel încât regiunea să devină partener direct cu Comisia Europeană şi nu Guvernul României. Reţinem, deci, că obiectivul este ca REGIUNEA să devină partener DIRECT al Comisiei Europene (guvernul UE), nu Guvernul, nu STATUL român.

La dezbaterea organizată de Ministerul Dezvoltării Regionale, la Academia Română, pe data de 2 aprilie 2013, acelaşi vicepremier declara următoarele: “Dacă vrem ca România să aibă o şansă la dezvoltare echilibrată trebuie să facem această regionalizare.” Mai departe, domnia sa îşi punea întrebarea: “De ce trebuie sa facem regionalizarea in acest an?”, la care răspundea astfel: “Vă spun foarte sincer, foarte deschis: într-adevăr, nici Comisia Europeană, nici Uniunea Europeană nu ne forţează cu aceste regiuni, dar, în acelaşi timp, sunt nişte adevăruri nescrise, nerostite. Va fi aproape imposibil ca, după ce începe noul exerciţiu financiar 2014-2020 [n.r. al UE], să mai putem schimba actuala structură administrativă, pe baza căreia noi negociem în acest an Acordul de parteneriat şi să spunem, la mijlocul următoarei perioade de programare, că sistemul administrativ trebuie schimbat, pentru că atunci trebuie să începem un proces serios de reacreditare a tuturor instituţiilor şi structurilor din mecanismele de absorbţie a fondurilor europene”.

În cadrul aceleiaşi dezbateri, premierul Victor Ponta declara că:

“Tot efortul nostru de a găsi procedura depinde de primul pas – de a trece în Constituţie existenţa regiunilor, competenţele, după aceea să convingem oamenii să vină la referendum să valideze.”

De fapt, preocuparea guvernanţilor noştri, inclusiv a celor doi mai sus citaţi, nu este aceea de a „regionaliza” România, de a împărţi România în „regiuni”. România este împărţită în regiuni de dezvoltare de 15 ani, din anul 1998. Această regionalizare s-a făcut prin legea nr. 155/1998 privind dezvoltarea regională în România, înlocuită, apoi, cu legea 315/2004 privind dezvoltarea regională în România.

Conform prevederilor Legii 315/2004, în România sunt constituite opt regiuni de dezvoltare: patru regiuni sunt constituite din câte 6 judeţe, una din şapte judeţe, una din cinci judeţe, una din patru judeţe şi una din municipiul Bucureşti şi judeţul Ilfov.

Iată, integral, textul capitolului II din Legea 315/2004 privind dezvoltarea regională în România:

„Art. 5. – (1) În aplicarea prezentei legi, în concordanţă cu obiectivele de coeziune economică şi socială ale României, precum şi ale Uniunii Europene în domeniul politicilor de dezvoltare regională, pe teritoriul României sunt constituite opt regiuni de dezvoltare.

(2) Regiunile de dezvoltare nu sunt unităţi administrativ-teritoriale şi nu au personalitate juridică.

(3) Denumirile şi componenţa regiunilor de dezvoltare sunt prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta lege.

Art. 6. – (1) Regiunile de dezvoltare sunt zone care cuprind teritoriile judeţelor în cauză, respectiv ale municipiului Bucureşti, constituite în baza unor convenţii încheiate între reprezentanţii consiliilor judeţene şi, după caz, ai Consiliului General al Municipiului Bucureşti, şi funcţionează în baza prevederilor prezentei legi.

(2) Regiunile de dezvoltare constituie cadrul de elaborare, implementare şi evaluare a politicilor de dezvoltare regională, precum şi de culegere a datelor statistice specifice, în conformitate cu reglementările europene emise de EUROSTAT pentru nivelul al doilea de clasificare teritorială NUTS 2, existent în Uniunea Europeană.

(3) Regiunile, judeţele şi/sau localităţile din judeţe care fac parte din regiuni diferite se pot asocia în scopul realizării unor obiective de interes comun, interregionale şi/sau interjudeţene.”

Reţinem, deci, că România este regionalizată, că ţara este împărţită în regiuni, că aceste regiuni sunt unităţi de planificare şi de raportare statistică, care au fost constituite şi funcţionează „în concordanţă cu obiectivele de coeziune economică şi socială ale României, precum şi ale Uniunii Europene în domeniul politicilor de dezvoltare regională”. Mai reţinem, însă, că aceste regiuni nu sunt unităţi ADMINISTRATIVE şi nu au personalitate juridică. În cadrul fiecărei regiuni funcţionează, însă, o Agenţie de Dezvoltare Regională, care ARE personalitate juridică, care poate, deci, intra în relaţii contractuale cu oricine, cu respectarea prevederilor legii, inclusiv cu instituţiile Uniunii Europene.

Problema care îi preocupă pe guvernanţii noştri nu este “regionalizarea” României, aceasta fiind, de mult, regionalizată, conform cerinţelor Uniunii Europene, ci regionalizarea ADMINISTRATIVĂ a României, adică transformarea regiunilor din unităţi de planificare şi raportare statistică în unităţi ADMINISTRATIVE, CU PERSONALITATE JURIDICĂ, cărora să le poată fi transferate atribuţii ale suveranităţii naţionale, atribuţii care, acum, sunt exercitate de Guvernul României, parte componentă a statului român, naţional şi unitar.

Vă invit să mai citim încă o dată, cu şi mai multă atenţie, declaraţia premierului, care ne spune că: “Tot efortul nostru de a găsi procedura depinde de primul pas – de a trece în Constituţie existenţa regiunilor, competenţele, după aceea să convingem oamenii să vină la referendum să valideze.” Deci, primul pas este acela al introducerii în Constituţie a existenţei regiunilor, al doilea al convingerii cetăţenilor să vină la referendum, să “valideze” existenţa regiunilor, ca unităţi administrative. Primul pas a fost făcut. În proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei adoptat de Comisia Parlamentară condusă de Crin Antonescu, alineatul (3) al articolului 3 a fost modificat şi ar urma să aibă următorul cuprins:

“(3) Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe, judeţe ŞI REGIUNI. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii.”. Deci după judeţe, rămase pe aceiaşi linie cu comunele şi oraşele, s-a adăugat „şi regiuni”. În baza acestei prevederi constituţionale, „reprezentanţii” ar putea, oricând, să adopte legi prin care să facă ce vor ei cu organizarea administrativă a României. Să înfiinţeze şi să desfiinţeze judeţe. Să înfiinţeze şi să desfiinţeze regiuni, inclusiv pe criterii etnice, sau religioase. Să deposedeze statul român de atributele suveranităţii naţionale, pe care să le transfere regiunilor. În final, să distrugă statul naţional şi unitar al românilor. Totul va fi făcut… constituţional.

Al doilea pas preconizat de domnul premier s-a dovedit mai complicat. Au înţeles, repede că nu vor reuşi să convingă prea mulţi români să vină la referendum să „valideze” adăugirea făcută de ei la alineatul (3) al articolului 3. Au încercat să modifice legea referendumului, să reducă cvorumul de prezenţă de la 50% la 30%, ceea ce i-a permis Preşedintelui şi Curţii Constituţionale să le încurce planurile, astfel încât nu mai pot organiza referendumul mai devreme de un an de la intrarea în vigoare a legii noului cvorum.

Eu sper că, între timp, noi vom reuşi să convingem românii să nu se mai lase traşi pe sfoară de către politicienii trădători de neam şi de ţară.

În afară de obiectivele pe care le-am menţionat mai sus, acela al slăbirii şi, mai apoi, al destrămării statului naţional şi unitar al românilor, nu există nici un alt motiv pentru modificarea organizării administrative a României, pentru crearea unui nou nivel ierarhic în cadrul organizării administrative existente.

Actuala organizare administrativă a României, cu o singură autoritate coordonatoare a comunităţilor locale, judeţul, este în deplină concordanţă atât cu dimensiunile teritoriului naţional, cu numărul şi distribuţia teritorială a populaţiei ţării, ca şi cu nivelul de dezvoltare economică a ţării şi a comunităţilor locale. Această organizare administrativă a ţării este rezultatul unui îndelungat proces istoric, ea constituindu-se într-o componentă organică a statului român şi a societăţii româneşti. Ţara Românească şi Moldova au fost organizate pe judeţe. Această organizare a fost menţinută şi dezvoltată după unirea celor două Principate, a fost, apoi, extinsă la întregul stat naţional constituit în anul 1918. A fost desfiinţată, vremelnic, de statul aservit ocupantului sovietic, între 1950 şi 1968, când judeţele au fost înlocuite cu raioane, deasupra cărora fiind instalate REGIUNI. Organizarea impusă de ocupant a fost înlocuită cu aceea românească, tradiţională, în 1968, când au fost desfiinţate raioanele şi regiunile, fiind reinstituite judeţele, ca autorităţi de coordonare a comunităţilor locale.

Crearea unui nou nivel ierarhic în organizarea administrativă a ţării, regiunile, nu se justifică nici din punct de vedere organizatoric, nici din punct de vedere economic, al eficienţei. Organizatoric, crearea regiunilor ar avea ca efect, direct, centralizarea deciziilor, îndepărtarea acestora de locul în care trebuie aplicate. Regiunile nu pot prelua decât atribuţii de coordonare, care, acum, sunt exercitate de către judeţe. În prezent, conform Constituţiei, Guvernul nu exercită atribuţii de coordonare, nici pentru judeţe, nici pentru localităţi. Guvernul exercită numai atribuţii executive ale suveranităţii naţionale, în domeniul apărării naţionale, al ordinii publice, al învăţământului, al asistenţei medicale şi sociale etc. Guvernul nu poate descentraliza, nu poate ceda regiunilor decât ceea ce are, adică atribuţii ale suveranităţii naţionale, ceea ce înseamnă, însă, subminarea statului naţional.

Economic, crearea regiunilor, ca unităţi administrative, înseamnă crearea unor noi instituţii birocratice, consumatoare de fonduri bugetare, suportate de cetăţeni, instituţii care nu îmbunătăţesc, ci, dimpotrivă, slăbesc calitatea serviciilor pe care cetăţenii se aşteaptă să le primească de la autorităţile statului şi de la autorităţile locale.

Nu există nici un fel de legătură între primirea fondurilor care se cuvin României de la Uniunea Europeană şi organizarea administrativă a ţării. Este o nouă minciună a guvernanţilor, aşa cum au fost multe altele, prin care au obţinut votul românilor în ultimii 24 de ani. România a îndeplinit, încă din 2004, înainte de aderare, toate cerinţele impuse de reglementările Uniunii în ceea ce priveşte constituirea regiunilor de dezvoltare, ca unităţi de planificare şi raportare statistică, nu ca unităţi administrative, cum vor să facă guvernanţii.

Acestea sunt motivele pentru care propunem introducerea articolului 3.2, prin care, pe de o parte, precizăm că, în România, sunt constituite şi funcţionează cele 8 regiuni de dezvoltare, ca unităţi de planificare şi de raportare statistică, în conformitate cu reglementările Uniunii Europene, iar pe de altă parte, că atribuţiile, denumirile şi componenţa regiunilor de dezvoltare nu pot fi modificate decât prin lege adoptată de popor, prin referendum. Astfel încât să stopăm orice pornire a guvernanţilor, oricare ar fi ei, prin care să „regionalizeze” ţara conform intereselor lor politice şi financiare.

Reîntregirea Patriei

14 iulie, 2014

Articolul 3.1.

Propunem ca, după articolul 3, “Teritoriul”, să fie introdus un nou articol, 3.1, cu denumirea “Reîntregirea Patriei”, cu următorul cuprins:

“(1) Statul român este continuatorul statului naţional şi unitar consfinţit prin Actul Unirii Basarabiei cu România citit şi semnat în Sfatului Ţării la Chişinău pe 27 Martie 1918, prin Declaraţia Unirii Bucovinei cu România aprobată de Congresul General al Bucovinei la Cernăuţi în 15/28 Noiembrie 1918 şi prin Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la 1 Decembrie 1918.

(2) Poporul român militează şi acţionează, necontenit şi paşnic, pentru Reîntregirea Patriei, prin eliminarea definitivă şi irevocabilă a consecinţelor celui de-al doilea Război Mondial, cu respectarea prevederilor tratatelor şi dreptului internaţional.”

Suntem singurul popor european a cărui ţară a rămas destrămată ca urmare a celui de al doilea război mondial declanşat de regimurile criminale nazist şi comunist. Poporul român a fost nedreptăţit de învingătorii din acest război mondial, care ne-au impus raptul făcut de regimul comunist sovietic prin ultimatul din 28 iunie 1940 şi prin celelalte abuzuri făcute de ocupantul sovietic, în timpul şi după încheierea războiului. Este dreptul nostru, al poporului român, să milităm şi să acţionam necontenit şi paşnic pentru Reîntregirea Patriei, pentru eliminarea acestei mari nedreptăţi. Este un drept recunoscut de comunitatea internaţională, de dreptul internaţional. Din nefericire, cei care s-au instalat la conducerea statului român prin lovitura de stat din decembrie 1989, laşi şi trădători, nu au folosit prilejul oferit de destrămarea imperiului comunist sovietic şi nu au acţionat pentru Reîntregirea Patriei cu teritoriile smulse din trupul ţării de ocupantul sovietic.

Reîntregirea României este un obiectiv fundamental al întregului popor român. Nu este un subiect care să fie lăsat pe mâna politicienilor, să fie folosit de aceştia pentru manipularea voinţei politice a românilor din interiorul şi din afara statului lor naţional. Acest obiectiv primordial al neamului nostru trebuie înscris în Legea Fundamentală a României. Ne vom reîntregi ţara dacă şi numai dacă noi, toţi românii, ne vom trezi, în fiecare dimineaţă cu gândul la ziua în care ţara va fi reîntregită, numai dacă vom vrea acest lucru, cu toată fiinţa noastră şi vom acţiona, cu toate puterile, pentru a obţine reîntregirea.

Sunt de partea noastră şi dreptul istoric şi dreptul internaţional.

Teritoriile rupte din trupul României de către ocupantul sovietic au fost locuite mii de ani de populaţie majoritar românească, în ciuda acţiunilor de deznaţionalizare la care a fost supusă de către cotropitorii vremelnici ai acestor teritorii.

Dreptul internaţional contemporan admite următoarele modalităţi de modificare a teritoriilor statelor: modificări intervenite ca urmare a procesului de decolonizare; desprinderea unor teritorii de la un stat şi formarea unui nou stat sau a mai multor state independente; alăturarea la teritoriul unui stat ori alăturarea unor state, în întregul lor, la alte state. Condiţia fundamentală impusă de dreptul internaţional pentru toate aceste posibile modificări teritoriale este respectarea consimţământului liber exprimat al populaţiei care locuieşte pe teritoriile în cauză.

Să reţinem, deci, că Reîntregirea Patriei nu poate fi realizată fără consimţământul liber exprimat al românilor din stânga Prutului pentru ALĂTURAREA teritoriilor locuite de ei la statul român. Este nevoie ca fraţii noştri din aceste teritorii să ceară ei, prin referendum, unirea cu ŢARA. Pentru ca ei să ceară unirea, este nevoie ca România să fie o ŢARĂ MODEL, o ţară în care oamenii să se bucure de libertate şi prosperitate, nu de sărăcie şi umilinţă. Dacă în 1990, în România, ar fi fost adoptată Legea Cojocaru, în versiunea de atunci, şi nu Legea Brucan (Legea 15/1990), astăzi, în 2014, România ar fi fost o ţară liberă şi prosperă, de mult reîntregită. Guvernanţii României au vrut altfel, au vrut să se îmbogăţească, au furat, au distrus, au adus ţara în sărăcie şi umilinţă, împiedicând, astfel, şi Reîntregirea Patriei. Acum, trebuie să o luăm de la capăt, să ne reconstruim ţara şi să o şi reîntregim.

Obiectivul Reîntregirii Patriei trebuie, iată, să se înscrie ca parte integrantă a PROIECTULUI DE ŢARĂ al românilor, concretizat în noua Constituţie a României, elaborată de Mişcarea pentru Constituţia Cetăţenilor.

Este în interesul întregului popor român ca şi românii din Republica Moldova să adere la Mişcarea pentru Constituţia Cetăţenilor (MCC), să militeze pentru adoptarea Constituţiei propuse de MCC, nu numai în România, ci şi în Republica Moldova., să se organizeze, în conformitate cu prevederile Regulamentului de Organizare şi Funcţionare al MCC şi ale legislaţiei în vigoare, să acţionăm, astfel, împreună, pentru accelerarea procesului de Reîntregire a Patriei.

Să nu uităm că poporul german rămas în partea de ţară numită Republica Federală a Germaniei şi-a înscris obiectivul reunificării patriei în Constituţia adoptată în 1949 şi a urmărit realizarea acestui obiectiv naţional cu tenacitate şi perseverenţă, până când l-a şi realizat, în împrejurările favorabile generate de destrămarea imperiului sovietic.

Iată, acum, în anul 2014, evenimentele din Ucraina ne oferă un nou prilej, istoric, de care ne puteam folosi pentru Reîntregirea Patriei, pe care guvernanţii noştri, incompetenţi şi trădători, l-au ratat, din nou. Dimpotrivă, prin declaraţii şi acţiuni nesăbuite, ei înrăutăţesc relaţiile noastre cu vecinii şi cu statele care ne pot ajuta în realizarea obiectivului Reîntregirii Patriei.

Teritoriul

14 iulie, 2014

Articolul 3.

În actuala Constituţie a României, Articolul 3, Teritoriul, are următorul cuprins:

„(1) Teritoriul României este inalienabil.

(2) Frontierele ţării sunt consfinţite prin lege organică, cu respectarea principiilor şi a celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional.

(3) Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii.

(4) Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populaţii străine.”

Proiectul MCC propune ca acest articol să fie modificat, astfel:

Alineatul (2) va avea următorul cuprins:

“(2) Frontierele ţării sunt consfinţite prin lege, cu respectarea principiilor şi a celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional.”

Alineatul (3) va avea următorul cuprins:

“(3) Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în localităţi – comune şi oraşe – şi judeţe. Comunele sunt compuse din unul sau mai multe sate. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii.

După alineatul (3), se introduce un nou alineat, cu următorul cuprins:

„(3.1) Reorganizarea teritoriului naţional, sub aspect administrativ, se aprobă prin referendum naţional.”

La alineatul (2), am propus să înlocuim „lege organică” cu „lege”, deoarece legile organice sunt numai legile adoptate cu votul a două treimi din numărul parlamentarilor, în timp ce legile ordinare sunt adoptate cu votul majorităţii parlamentarilor, deci cu un cvorum mai mic. Aşa cum se poate vedea studiind întregul text al proiectului propus de MCC, noi am recunoscut dreptul poporului de a adopta legi, prin referendum, în toate domeniile vieţii societăţii româneşti. De aceea, peste tot, unde, în actuala Constituţie, se face trimitere la “legea organică”, noi facem trimitere la „lege”, lăsând, astfel, posibilitatea ca legea respectivă să fie adoptată fie de Parlament, fie de popor, prin referendum.

La alineatul (3), deoarece judeţele sunt unităţi administrative compuse din comune şi oraşe şi nu unităţi administrative de acelaşi rang cu comunele şi oraşele, am reformulat această teză, precizând că, sub aspect administrativ, teritoriul naţional este organizat pe localităţi – comune şi oraşe – şi judeţe. Am introdus o teză nouă, prin care precizăm, de fapt, că satul nu este o localitate, ci o componentă a comunei.

Am introdus un nou alineat, (3.1), prin care propunem ca reorganizarea teritoriului naţional, sub aspect administrativ, să poată fi aprobată numai de popor, prin referendum naţional, nu şi prin lege, adoptată de Parlament. Aceasta, deoarece considerăm că, în contextul presiunilor exercitate de corporaţiile transnaţionale pentru destrămarea statelor naţionale, având în vedere şi vulnerabilitatea organelor reprezentative ale statului în faţa acestor presiuni, organizarea administrativă a ţării nu mai poate fi lăsată la latitudinea „reprezentanţilor”, oricare ar fi aceştia.

În acest sens, atrag atenţia asupra faptului că în proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei României propus de Comisia parlamentară condusă de Crin Antonescu, alineatul (3) ar urma să aibă următorul cuprins:

“(3) Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe, judeţe şi regiuni. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii.”. După judeţe, rămase pe aceiaşi linie cu comunele şi oraşele, s-a adăugat „şi regiuni”. În baza acestei prevederi constituţionale, „reprezentanţii” ar putea, oricând, să adopte legi prin care să facă ce vor ei cu organizarea administrativă a României. Să înfiinţeze şi să desfiinţeze judeţe. Să înfiinţeze şi să desfiinţeze regiuni, inclusiv pe criterii etnice, sau religioase. Să deposedeze statul român de atributele suveranităţii naţionale, pe care să le transfere regiunilor. În final, să distrugă statul naţional şi unitar al românilor. Totul va fi făcut… constituţional.

Să revenim asupra alineatului (1) al acestui articol, care stabileşte că „(1) Teritoriul României este inalienabil” În limba română, cuvântul „inalienabil” înseamnă „care nu poate fi înstrăinat”, „care nu poate fi vândut”. Mai departe, verbul „a înstrăina” înseamnă „a trece cuiva, prin vânzare, stăpânirea unui lucru, a aliena”, sau „a face să intre în posesia altcuiva prin cedarea oficială a dreptului de proprietate, a aliena”. Şi mai departe, în sens strict constituţional, „străin” înseamnă „o persoană care nu este cetăţean al României”. Punând cap la cap cele de mai sus, ajungem la concluzia că, în conformitate cu prevederile acestui alineat (1) al articolului 3 din actuala Constituţie a României, terenurile care fac parte din teritoriul României nu pot fi trecute în STĂPÂNIREA, în PROPRIETATEA străinilor, adică a persoanelor care nu sunt cetăţeni ai României.

Din nefericire, aşa cum am mai semnalat şi cum voi mai semnala, în aceste comentarii, actuala Constituţie a României se dovedeşte a fi plină de teze contradictorii, rezultatul final fiind deposedarea românilor de libertăţile şi drepturile înscrise, de formă, în Constituţia lor, dar încălcate chiar de Constituţie.

Prin revizuirea făcută în anul 2003, la alineatul (2) al articolului 44 (Dreptul de proprietate privată), a fost introdusă o nouă teză, cu următorul cuprins:

„Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeana şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moștenire legală.” Această teză anulează complet teza de la alineatul (1) al articolului 3. Teritoriul României nu mai este inalienabil. El este alienabil, el poate fi înstrăinat, trecut în stăpânirea, în proprietatea străinilor.

Evident, ne găsim în faţa unei grave infracţiuni constituţionale. Din păcate, o infracţiune acoperită cu votul poporului român, obţinut, însă, prin fraudă, de către cei care au organizat referendumul din 18-19 octombrie 2003 pentru aprobarea revizuirii Constituţiei. Votul a fost obţinut prin fraudă, deoarece, până la sfârşitul zilei de 18 octombrie, nu se realizase cvorumul de 50% plus 1, prevăzut de lege. Durata referendumului a fost prelungită, ilegal, cu încă o zi, tocmai pentru a se obţine, pe căi necinstite, aprobarea poporului pentru o Constituţie care încalcă libertăţile şi drepturile românilor, în primul rând, dreptul lor de proprietate asupra teritoriului naţional.

Obţinând introducerea în Constituţie a acestei teze, contrară intereselor poporului român, obţinând, prin acelaşi referendum ilegal, dreptul de a negocia şi ratifica tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, guvernanţii trădători au încheiat Protocolul de aderare, din care face parte şi alineatul (2) al paragrafului 1 din Anexa VII, care are următorul cuprins:

„Fără a aduce atingere obligaţiilor prevăzute de Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, România poate menţine în vigoare, timp de şapte ani de la data aderării, restricţiile stabilite de legislaţia sa, existente la momentul semnării tratatului de aderare, privind dobândirea proprietăţii asupra terenurilor agricole, pădurilor şi terenurilor forestiere de către resortisanţii statelor membre sau ai statelor care sunt parte la Acordul privind Spaţiul Economic European, precum şi de către societăţi constituite în conformitate cu legislaţia altui stat membru sau a unui stat parte a ASEE şi care nu sunt nici stabilite, nici înregistrate în România. În nici un caz, un resortisant al unui stat membru nu poate fi tratat mai puţin favorabil în ceea ce priveşte dobândirea de teren agricol, păduri sau teren forestier decât un

resortisant al unei ţări terţe.

Fermierii care desfăşoară activităţi independente care sunt resortisanţi ai unui alt stat membru şi care doresc să se stabilească şi să aibă reşedinţa în România nu li se aplică dispoziţiile paragrafului precedent sau orice alte proceduri, în afara celor care se aplică resortisanţilor români.”

Tratatul de aderare a fost semnat în anul 2005. La data semnării acestui tratat, Constituţia adoptată prin referendumul ilegal din 2003 era, deja, în vigoare. România nu mai avea nici un fel de “restricţii” privind dobândirea proprietăţii asupra terenurilor agricole, pădurilor şi terenurilor forestiere de către străini. Toate restricţiile fuseseră anulate prin noua teză introdusă în alineatul (2) al articolului 44. Trimiterea la cei „şapte ani de tranziţie” a avut ca scop „liniştirea”, de fapt, manipularea opiniei publice româneşti. Practic, chiar în anul 2005 a intrat în vigoare teza din tratatul de aderare care prevede că “Fermierii care desfăşoară activităţi independente care sunt resortisanţi ai unui alt stat membru şi care doresc să se stabilească şi să aibă reşedinţa în România nu li se aplică dispoziţiile paragrafului precedent sau orice alte proceduri, în afara celor care se aplică resortisanţilor români.” În baza acestei prevederi, imediat după semnarea tratatului de aderare, guvernanţii români au adoptat Legea nr. 312/2005, prin care orice persoană fizică cetăţean al oricărui stat membru al Uniunii Europene a căpătat dreptul de a cumpăra orice suprafaţă de teren agricol sau silvic în România, cu condiţia să prezinte a “adeverinţă” că este “fermier independent”. În baza acestei legi, străinii au cumpărat, deja, aproape un milion de hectare de teren agricol, adică o zecime din total.

La sfârşitul anului 2013, adică la terminarea celor “şapte ani de tranziţie”, guvernanţii au declanşat un mare tărăboi mediatic, prin care şi-au arătat marea lor “îngrijorare” faţă de iminenţa liberalizare a vânzării terenurilor agricole şi silvice către străini, “grija” lor pentru teritoriul naţional, încheiat cu adoptarea unei noi legi, care, de fapt, pune terenurile agricole şi silvice ale României la dispoziţia arendaşilor, adică a oligarhilor autohtoni şi transnaţionali. Vom reveni asupra acestei legi criminale, atunci când vom prezenta soluţia propusă de noi pentru apărarea drepturilor de proprietate ale românilor asupra teritoriului lor naţional, la articolul 44 al Constituţiei Cetăţenilor.

Menţionez, aici, că, în prima versiune a proiectului MCC, lansată pe 16.03.2013, noi propusesem introducerea în articolul 3 a unui nou alineat, cu următorul cuprins:

„(1.1). Pe teritoriul României, numai cetăţenii români, ca persoane fizice, sau constituiţi în persoane juridice române, pot deţine terenuri în proprietate privată.”

Din nefericire, a trebuit să constatăm că textul propus de noi intră în contradicţie cu prevederile Anexei VII ale Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, al cărui text l-am prezentat mai sus.

Am ajuns la concluzia că singura soluţie care ne stă la dispoziţie, acum, pentru a ne apăra dreptul de proprietate asupra teritoriului naţional, păstrându-ne şi calitatea de stat membru al Uniunii Europene, este aceea de a ordona drepturile de preemţiune la cumpărarea terenurilor astfel încât statul român să poată cumpăra toate terenurile oferite spre vânzare, care nu pot fi cumpărate de micii proprietari români. Am inclus această soluţie la articolul 44 al Constituţiei propuse de noi. Între timp, prin alţi guvernanţi decât cei pe care îi avem, va trebui să negociem cu Uniunea Europeană fie obţinerea unor derogări, aşa cum au obţinut şi alte state membre, în diverse domenii, fie revizuirea tratatelor constitutive, astfel încât fiecărui popor european să-i fie garantate drepturile de proprietate asupra teritoriului naţional şi asupra resurselor naturale ale acestui teritoriu.

Referendumul

14 iulie, 2014

Articolul 2.1.

În actuala Constituţie a României, referendumul, ca modalitate prin care poporul participă direct la luarea deciziilor referitoare la organizarea statului, la adoptarea normelor care reglementează relaţiile dintre cetăţeni şi relaţiile dintre stat şi cetăţeni, este menţionat de numai două ori: prima dată la articolul 90 şi a doua oară la articolul 151.

Articolul 90 are următorul cuprins:

„Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la problemele de interes naţional.”

La articolul 151, care se referă la procedura de revizuire a Constituţie, alineatul 3 are următorul cuprins:

„Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire.”

Notăm, deci, că poporul român nu poate să-şi exprime voinţa cu privire la problemele de interes naţional decât dacă i se cere acest lucru de către Preşedintele României. Numai Preşedintele României are dreptul să hotărască dacă există probleme de interes naţional cu privire la care poporul poate să-şi exprime voinţa şi dacă cere sau nu poporului să-şi exprime voinţa cu privire la aceste probleme. Poporul român nu mai are dreptul să hotărască nici dacă există probleme care îi afectează interesele, nici să se pronunţe în legătură cu rezolvarea acestor probleme.

Pe lângă faptul că nu recunoaşte dreptul poporului de a hotărî el, poporul, care sunt problemele cu privire la care poate să-şi exprime voinţa, actuala Constituţie nu precizează nici condiţiile de validitate ale referendumului, nici obligativitatea punerii în practică a votului popular. Aşa se face că prevederile actualei Constituţii referitoare la referendum au fost folosite de Preşedintele României şi de Curtea Constituţională a României nu pentru rezolvarea adevăratelor probleme cu care s-a confruntat şi se confruntă societatea românească, ci pentru lupta politică, pentru manipularea şi deturnarea voinţei electoratului.

Speculând nemulţumirea electoratului faţă de politica antipopulară şi antinaţională a clasei politice, în anul 2009, Preşedintele României a organizat referendumul prin care a cerut poporului să-şi exprime voinţa cu privire la numărul de parlamentari şi de camere parlamentare. Prin această acţiune pur speculativă, a păcălit nu număr mare de români, a câştigat alegerile prezidenţiale, dar nu a mai făcut nimic pentru punerea în aplicare a votului popular referitor la parlamentul unicameral, cu un număr de cel mult 300 parlamentari. Speculând şi ea impreciziile Constituţiei referitoare la referendum, Curtea Constituţională a României a “interpretat” prevederile referitoare la cvorumul participării cetăţenilor la referendumul din anul 2012 astfel încât propunerea de demitere a Preşedintelui României a fost respinsă, în ciuda faptului că 87% din cei care au participat la referendum, aproape 7,5 milioane de români, votaseră pentru demitere.

În ceea ce priveşte referendumul pentru aprobarea revizuirii Constituţiei, observăm că această prevedere este pur demagogică. Poporul este chemat la referendum pentru a vota cu DA sau NU un proiect de revizuire care a fost, în prealabil, adoptat de Parlament. Poporul poate, printr-o iniţiativă susţinută de 500.000 de cetăţeni să propună revizuirea Constituţiei, dar această propunere nu poate fi supusă direct aprobării poporului, prin referendum. Ea trebuie aprobată, întâi, de Parlament şi numai după aprobarea Parlamentului propunerea ajunge la popor.

Actuala Constituţie a României a deposedat, practic, poporul român de suveranitatea sa naţională, de toată puterea politică, aceasta fiind acaparată de Parlamentul ţării, care o exercită totalitar, în interesul castei politice şi în detrimentul poporului.

Noua Constituţie a României, propusă de Mişcarea pentru Constituţia Cetăţenilor, are ca scop principal restabilirea suveranităţii naţionale a poporului român, scop care se realizează prin restructurarea statului, prin redefinirea componentelor statului şi a atribuţiilor acestora, prin stabilirea de noi raporturi între popor şi stat, prin redefinirea libertăţilor, drepturilor şi îndatoririlor cetăţenilor, astfel încât poporul să devină stăpân pe propria lui ţară, pe propriul său destin, pe prezentul şi viitorul său, pe teritoriul său naţional, pe resursele naturale ale acestui teritoriu, pe avuţia creată prin munca sa. Elementul central al acestui proces reformator îl reprezintă schimbarea raportului dintre componenta reprezentativă şi cea directă a exercitării suveranităţii poporului, prin diminuarea drastică a atribuţiilor încredinţate organelor reprezentative şi creşterea puternică a participării directe, prin referendum, a poporului la luarea deciziilor politice care îi afectează interesele, prin instituirea dreptului poporului de a demite orice persoană aleasă în orice funcţie publică dacă nu îşi respectă angajamentele asumate prin contractul electoral.

Iată, cuprinsul articolului 2, propus de MCC, referitor la referendum:

“(1) Poporul îşi exprimă voinţa cu privire la orice problemă de interes naţional, sau local, prin referendum, organizat potrivit Constituţiei şi legii.

(2) Referendumul local se organizează la nivelul comunei, oraşului, municipiului, sau judeţului, la cererea primarului, a voievodului, a unui sfert din numărul consilierilor locali, respectiv, judeţeni, sau la cererea a cel puţin 5% din numărul cetăţenilor cu drept de vot ai comunei, oraşului, municipiului, sau judeţului respectiv.

(3) Referendumul naţional se organizează la iniţiativa Preşedintelui României, la iniţiativa a cel puţin 250.000 cetăţeni cu drept de vot, sau din oficiu, de către Autoritatea Electorală, în situaţiile prevăzute în Constituţie.

(4) Autoritatea Electorală este obligată să organizeze referendumul iniţiat potrivit Constituţiei, în termen de 45 zile de la data înregistrării iniţiativelor la această Autoritate, sau la termenele prevăzute în Constituţie.

(5) Referendumul, organizat potrivit Constituţiei, este valabil şi îşi produce efectele în sensul hotărât de majoritatea celor înscrişi pe listele electorale permanente care au participat la referendum şi şi-au exprimat în mod valabil votul. La referendum, participă şi cetăţenii care au domiciliul sau reşedinţa ori călătoresc în străinătate şi sunt înscrişi pe listele electorale suplimentare. La referendum, opţiunile de vot vor fi prezentate pe buletinele de vot în aşa fel încât votanţii înscrişi pe listele electorale să poată alege exprimându-şi opţiunea prin “DA” sau “NU”.

(6) Voinţa exprimată de alegători prin referendum, validat ca fiind legal, este obligatorie pentru toate autorităţile statului şi autorităţile locale.

(7) O lege, sau hotărâre, aprobată prin referendum poate fi modificată, completată sau abrogată doar printr-un alt referendum.”

Odată cu adoptarea Constituţiei propusă de MCC, poporul român va putea el însuşi, la iniţiativa a 250.000 de cetăţeni, să organizeze referendum naţional, pentru a hotărî în orice problemă pe care el o consideră de interes naţional. La fel şi pentru problemele de interes local.

Referendumul nu va mai depinde de bunul plac al Preşedintelui României, sau al autorităţilor locale. El va fi organizat de Autoritatea Electorală, la cererea cetăţenilor, potrivit prevederilor legii.

Referendumul este valabil dacă la el participă cel puţin 50% plus unu din numărul cetăţenilor înscrişi în listele electorale şi hotărârea majorităţii participanţilor la referendum devine obligatorie pentru toate autorităţile statului şi autorităţile locale, inclusiv pentru Parlament, care va trebui să adopte, de îndată, toate legile cerute de punerea în practică a hotărârile adoptate de popor, prin referendum, inclusiv şi pentru Curtea Constituţională, care nu va mai putea să “interpreteze” rezultatele referendumului.

Poporul va hotărî, prin referendum, în orice problemă, de interes naţional, sau local, fără nici o excepţie, inclusiv în ceea ce priveşte aprobarea tratelor internaţionale la care România urmează să devină parte, inclusiv în stabilirea de noi taxe ţi impozite. Poporul va putea, prin referendum, să demită orice persoană aleasă în orice funcţie publică, dacă aceasta nu îşi respectă angajamentele asumate prin contractul electoral.

Referendumul devine, astfel, instrumentul prin care poporul îşi exercită direct suveranitatea, prin care îşi exercită controlul asupra statului, care face ca statul să-şi piardă caracterul totalitar şi să devină ceea ce trebuie să fie, adică slujitor al intereselor poporului, apărător al libertăţilor şi drepturilor cetăţenilor.

Suveranitatea

14 iulie, 2014

Articolul 2.

Articolul 2 al actualei Constituţii a României are următorul cuprins:

„(1) Suveranitatea naţională aparține poporului român, care o exercita prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.

(2) Nici un grup şi nici o persoana nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.”

Noţiunea de suveranitate naţională defineşte calitatea de a fi suveran, de a avea puterea supremă, de a avea ultimul cuvânt în ce priveşte stabilirea normelor de convieţuire dintre membrii unei naţiuni, ai unui popor, sau altul. Actuala Constituţie a României afirmă, aici, în alineatul (1) al articolului 2, dreptul poporului român de a fi propriul său stăpân, de a fi suveran la el acasă, de a avea ultimul cuvânt în aprobarea şi aplicarea legilor ţării.

Vom vedea, însă, imediat, că, prin alte articole ale sale, actuala Constituţie a României deposedează complet poporul român de suveranitatea sa naţională, transformă această prevedere constituţională într-o vorbă goală, într-o formă lipsită de conţinut. Suveranitatea naţională este acaparată de stat, de autorităţile şi instituţiile statului, la rândul lor acaparate de mafia politică şi este folosită pentru satisfacerea intereselor acestei mafii.

Observăm, pentru început, că, potrivit actualei Constituţii, suveranitatea naţională este exercitată, mai întâi, de către organele „reprezentative” ale poporului şi numai apoi direct, de popor, prin referendum. Deja, prin această ordonare a exercitării suveranităţii, „reprezentanţii” au fost plasaţi deasupra poporului, în faţa acestuia.

Iată şi textul alineatului (1) al articolului 61 din actuala Constituţie a României:

„(1) Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului roman şi unica autoritate legiuitoare a ţării.”

Reţinem, deci, că Parlamentul este UNICA autoritate legiuitoare a ŢĂRII. Parlamentul nu este unica autoritate legiuitoare a STATULUI, aşa cum este normal şi firesc să fie, ci a ŢĂRII. Nimeni nu mai poate legifera, nu mai poate adopta legi în România în afara Parlamentului. Nici chiar poporul român. Poporul român este, astfel, deposedat de dreptul său suveran de a legifera, de a adopta legi care să reglementeze relaţiile dintre români, sau dintre români şi statul lor. Poporul român este deposedat de dreptul său suveran de a modifica, a completa sau de a anula legile strâmbe adoptate de Parlament.

Aşa a fost posibil ca, în România, să fie adoptate legile prin care poporul român a fost deposedat de capitalul acumulat de el de-a-lungul istoriei, ca şi legile prin care acest capital a fost trecut în proprietatea mafiei politice autohtone şi a celei transnaţionale, prin aşa-numita „privatizare”, ca şi toate legile care au adus societatea românească în actualul marasm economic, politic, social şi moral.

Lucrurile nu se opresc aici.

Demagogic, prin articolul 74, cetăţenilor, adică poporului, li se recunoaşte dreptul de iniţiativă legislativă, adică dreptul de a propune legi. Acestea trebuie, însă, aprobate de Parlament. Propunerea legislativă făcută de 100.000 de cetăţeni nu poate fi supusă aprobării poporului. Dacă Parlamentul o respinge, rămâne respinsă.

Tot demagogic, la alineatul (1) al articolului 2, actuala Constituţie a României stabileşte că poporul român îşi exercită suveranitatea naţională şi „prin referendum”. Numai că aceiaşi Constituţie, la articolul 90, îl investeşte numai pe Preşedintele României cu dreptul de a iniţia referendumul prin care poporul poate să-şi exprime voinţa cu privire la probleme de interes naţional. Conform actualei Constituţii, poporul român nu poate iniţia un astfel de referendum.

Deşi la alineatul (4) al articolului 1 actuala Constituţie stabileşte că „statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”, iată că la alineatul (1) al articolului 61, aceeaşi Constituţie uită şi de separaţie şi de echilibru şi stabileşte că Parlamentul este ORGANUL REPREZENTATIV SUPREM. În baza acestei prevederi, Parlamentul României nu mai este nici putere SEPARATĂ, de celelalte PUTERI ale statului şi nu mai este nici NUMAI putere LEGISLATIVĂ. Parlamentul devie, astfel putere SUPREMĂ, nu numai în STATUL ROMÂN, ci în întreaga societate românească. Parlamentul este cel care numeşte Guvernul adică puterea executivă, Preşedintele, ales de popor, având numai rolul de întreţinere a circului politic. Parlamentul este cel care validează membrii Consiliului Superior al Magistraturii, puterea judecătorească. Tot Parlamentul numeşte membrii Curţii Constituţionale, ai Curţii de Conturi, ai Consiliului Naţional al Audiovizualului, ai Consiliului de Integritate, ai Autorităţii de Supraveghere Financiară, ai Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale. Lista poate fi continuată. Parlamentul controlează, practic, toate autorităţile şi instituţiile statului român. Nici vorbă de separaţie şi echilibru al puterilor în stat, nici vorbă de democraţie constituţională.

În România, prin aceste prevederi constituţionale, a fost creat un stat totalitar, în care poporul a fost deposedat de suveranitatea naţională, această suveranitate fiind exercitată de o minoritate organizată în aşa-numite partide politice, care a acaparat Parlamentul României prin lovitura de stat din decembrie 1989 şi îl menţine sub control prin fraudarea alegerilor, prin manipularea, şantajarea şi mituirea electoratului.

Noua Constituţie a României, propusă de Mişcarea pentru Constituţia Cetăţenilor, redă poporului român suveranitatea naţională, scoate statul român de sub controlul mafiei politice şi-l pune sub controlul direct al poporului.

În noua Constituţie a României, articolul 2, referitor la suveranitate, va fi modificat şi completat astfel:

Alineatul (1) va avea următorul cuprins:

„(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului, care o exercită prin referendum, ca instrument al democraţiei directe, şi prin autorităţile statului şi autorităţile locale, constituite potrivit Constituţiei, prin alegeri libere, periodice şi corecte.”

După alineatul (1), se introduc două noi alineate, cu următorul cuprins:

„(1.1) Poporul încredinţează o parte din atributele suveranităţii sale autorităţilor statului şi autorităţilor locale, care le exercită în numele şi în interesul poporului, potrivit Constituţiei.

(1.2) Orice încălcare a mandatului încredinţat autorităţilor statului şi autorităţilor locale va fi sancționat de popor, prin referendum, potrivit Constituţiei”

Iată şi noul text al articolului 61, referitor la atribuţiile Parlamentului:

“(1) Parlamentul exercită puterea legislativă în statul român, în limitele stabilite prin Constituţie.

(2) Parlamentul nu poate adopta legi, hotărâri sau moţiuni care sunt contrare rezultatului unui referendum naţional valabil.

(3) Poporul poate aproba legi, prin referendum naţional, în orice domeniu, inclusiv legi prin care să modifice, să completeze, sau să anuleze legi adoptate de Parlament.

(4) Parlamentul este alcătuit dintr-o singură Cameră denumită Camera Reprezentanţilor.”

Suveranitatea naţională va fi exercitată, în primul rând, de popor, prin referendum, ca instrument al democraţiei directe. Numai apoi prin autorităţile statului, dar şi prin cele locale. Nu orice autorităţi, ci numai cele constituite potrivit Constituţiei, prin alegeri libere, periodice şi corecte.

Autorităţile statului şi autorităţile locale primesc, de la popor, prin Constituţie, numai o parte din atributele suveranităţii naţionale, pe care le exercită nu de capul lor, ci în numele şi în interesul poporului, potrivit Constituţiei. Restul atributelor suveranităţii naţionale sunt reţinute şi exercitate, direct, de popor, prin referendum.

Mai mult, poporul îşi rezervă dreptul de a sancţiona, prin referendum, orice încălcare a mandatului încredinţat autorităţilor statului sau autorităţilor locale.

Parlamentul nu va mai fi nici ORGAN SUPREM, nici UNICA autoritate legiuitoare a ŢĂRII. Va fi una din autorităţile statului român. Va fi acea componentă a statului investită cu puterea de a adopta legi. Nu orice legi, ci numai cele conforme cu prevederile Constituţiei. Parlamentul nu poate adopta legi care sunt contrare rezultatului unui referendum naţional. Poporul poate, însă, să adopte legi, prin referendum, în orice domeniu, inclusiv legi prin care să modifice, să completeze, sau să anuleze legi strâmbe adoptate de Parlament. Parlamentul va avea numai dreptul de a adopta legi. Nici un alt drept. Parlamentul nu va mai numi pe nimeni, în nici o altă componentă a statului român. Poporul este cel care va alege pe toţi cei care vor conduce diferitele componente ale statului român. Poporul este cel care îi va demite pe toţi cei aleşi în funcţii publice, inclusiv pe membrii Parlamentului.

Poporul este autoritatea SUPREMĂ a societăţii româneşti, nu Parlamentul şi nici o altă componentă a statului.

Uniunea Europeană

14 iulie, 2014

Articolul 1.1.

În Constituţia actuală a României, relaţia dintre statul român şi Uniunea Europeană este definită la articolul 148 din cadrul Titlului VI, Integrarea euroatlantică.

Iată textul integral al acestui articol:

„Integrarea în Uniunea Europeană

ARTICOLUL 148

(1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuții către instituțiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a competențelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaților şi Senatului, cu o majoritate de doua treimi din numărul deputaților şi senatorilor.

(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

(3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.

(4) Parlamentul, Președintele României, Guvernul şi autoritatea judecătoreasca garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2).

(5) Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu înainte ca acestea sa fie supuse aprobării instituțiilor Uniunii Europene.”

Acest text a fost introdus în Constituţia României în anul 2003. Suntem cu doi ani înainte de anul 2005, când va fi semnat protocolul de aderare a României la Uniunea Europeană şi cu 4 ani înainte de anul 2007, când România va deveni stat membru al Uniunii Europene.

Acest articol 148, plus următorul, 149, care se referă la aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord şi partea a doua a alineatului (2) al articolului 44, prin care s-a acordat străinilor şi apatrizilor dreptul de a cumpăra terenuri în România, reprezintă, de fapt, principalele motive pentru care poporul român a fost scos la vot timp de două zile, 18 şi 19 octombrie 2003, pentru a aproba revizuirea Constituţiei României.

În octombrie 2003, guvernanţii României nu au prezentat poporului român nici conţinutul tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, care nici nu existau la acea dată, în forma în care au fost adoptate, ulterior anului 2003, nici consecinţele pe care „aderarea” le va avea asupra poporului român.

Ca şi la toate alegerile „libere şi corecte” de după 1989, la referendumul din anul 2003, guvernanţii României au înşelat poporul român, cu ajutorul televiziunilor, şi au obţinut aprobarea acestuia pentru revizuirea Constituţiei, în baza căreia au negociat şi ratificat Protocolul de aderare a României la Uniunea Europeană, au transferat instituţiilor Uniunii o bună parte din atributele suveranităţii naţionale, au pus la dispoziţia transnaţionalelor capitalul acumulat de români, resursele naturale ale ţării, ca şi teritoriul naţional, care, în baza prevederilor Protocolului de aderare, în condiţiile sărăcirii poporului român, poate fi cumpărat de străini, la preţuri de zeci de ori mai mici decât cele practicate în ţările dezvoltate ale Europei.

„Aderarea” României la Uniunea Europeană s-a dovedit total potrivnică intereselor poporului român. În cei şapte ani scurşi de la aderarea României la Uniunea Europeană, contribuţia României la bugetul Uniunii Europene este mai mare decât sumele băneşti obţinute de România de la bugetul Uniunii. Cea mai mare parte a capitalului acumulat de români în timpul regimului comunist, în valoare de peste 300 miliarde de euro, a fost trecută în proprietatea transnaţionalelor, la preţuri derizorii. Profiturile realizate cu acest capital, reprezentând mai mult de jumătate din avuţia creată în România, sunt însuşite de noii proprietari ai capitalului şi transferate în afara ţării. Ca urmare a „aderării”, regiile autonome înfiinţate pentru exploatarea resurselor naturale ale ţării au fost desfiinţate, „reorganizate” ca societăţi comerciale, împinse în faliment şi vândute pe nimic străinilor, astfel că resursele naturale ale României sunt exploatate de transnaţionale. România a acumulat o datorie externă de 100 miliarde de euro, ceea ce face ca serviciul acestei datorii, adică ratele şi dobânzile, să fie de peste 40 miliarde de euro, în fiecare an. O treime din avuţia pe care o creăm, în fiecare an, trebuie schimbată pe euro, pentru plata ratelor şi dobânzilor la datoria externă.

Prin revizuirea Constituţiei în anul 2003, guvernanţii României au deposedat poporul român nu numai de dreptul său suveran de a decide el, poporul, aderarea la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, dar l-au deposedat şi de dreptul de a aproba revizuirea acestor tratate. Şi-au însuşit ei acest drept.

Noi credem că popoarele Europei îşi pot apăra mai bine interesele în Uniunea Europeană decât în afara acesteia. Cu condiţia ca această Uniune să fie o uniune de state naţionale suverane. Cu condiţia ca această Uniune să nu se transforme într-o nouă Uniune Sovietică. Uniunea Europeană trebuie să fie o uniune vamală, o uniune monetară, o uniune comercială, o uniune militară, o uniune diplomatică. Nimic mai mult. Instituţiile Uniunii Europene nu trebuie investite cu atribute care pot fi exercitate mult mai bine de statele membre. Instituţiile Uniunii Europene au, deja, mai multe atribuţii decât ar trebui să aibă. Instituţiile Uniunii Europene nu trebuie investite cu atribuţii în stabilirea regimului proprietăţii, în distribuţia şi însuşirea veniturilor create de cetăţeni, în stabilirea regimului fiscal, în stabilirea regimului exploatării resurselor naturale ale popoarelor. Reglementările şi instituţiile Uniunii Europene nu trebuie subordonate intereselor corporaţiilor transnaţionale de acaparare a capitalurilor, a resurselor naturale şi a teritoriilor popoarelor europene.

Acestea sunt motivele pentru care am propus ca după articolul 1, cu denumirea „Statul român”, să introducem un nou articol în Constituţia României, articolul 1.1, cu denumirea “Uniunea Europeană” şi cu următorul cuprins:

„(1) România este stat membru al Uniunii Europene.

(2) România aplică prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări ale Uniunii, stabilite în conformitate cu prevederile tratatelor constitutive.

(3) Revizuirea tratatelor constitutive ale Uniunii Europene se aprobă de poporul român, prin referendum.

(4) Poporul român poate hotărî, prin referendum, retragerea României din Uniunea Europeană, în cazul în care consideră că reglementările sau acţiunile Uniunii Europene contravin intereselor sale, cu respectarea prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii.”

Recunoaştem, deci, prin Constituţie, că România este stat membru al Uniunii Europene, cu drepturile şi obligaţiile pe care le conferă această calitate, de stat membru.

Recunoaştem obligaţia de a aplica prevederile tratatelor constitutive, precum şi celelalte reglementări ale Uniunii, DAR numai ACELE reglementări stabilite ÎN CONFORMITATE cu prevederile tratatelor constitutive.

Redăm poporului român dreptul său suveran de a aproba el, poporul, revizuirea tratelor constitutive, prin referendum, astfel încât politicienii, oricare ar fi ei, să nu ne mai impună obligaţii contrare intereselor noastre, ale românilor.

Mai mult, exprimăm dreptul suveran al poporului român de a hotărî retragerea României din Uniunea Europeană, în cazul în care el, poporul român, ajunge la concluzia că reglementările şi acţiunile Uniunii Europene contravin intereselor sale. Evident, cu respectarea prevederilor tratatelor constitutive referitoare la retragere.

Articolul 1.1.

În Constituţia actuală a României, relaţia dintre statul român şi Uniunea Europeană este definită la articolul 148 din cadrul Titlului VI, Integrarea euroatlantică.

Iată textul integral al acestui articol:

„Integrarea în Uniunea Europeană

ARTICOLUL 148

(1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuții către instituțiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a competențelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaților şi Senatului, cu o majoritate de doua treimi din numărul deputaților şi senatorilor.

(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

(3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.

(4) Parlamentul, Președintele României, Guvernul şi autoritatea judecătoreasca garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2).

(5) Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu înainte ca acestea sa fie supuse aprobării instituțiilor Uniunii Europene.”

Acest text a fost introdus în Constituţia României în anul 2003. Suntem cu doi ani înainte de anul 2005, când va fi semnat protocolul de aderare a României la Uniunea Europeană şi cu 4 ani înainte de anul 2007, când România va deveni stat membru al Uniunii Europene.

Acest articol 148, plus următorul, 149, care se referă la aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord şi partea a doua a alineatului (2) al articolului 44, prin care s-a acordat străinilor şi apatrizilor dreptul de a cumpăra terenuri în România, reprezintă, de fapt, principalele motive pentru care poporul român a fost scos la vot timp de două zile, 18 şi 19 octombrie 2003, pentru a aproba revizuirea Constituţiei României.

În octombrie 2003, guvernanţii României nu au prezentat poporului român nici conţinutul tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, care nici nu existau la acea dată, în forma în care au fost adoptate, ulterior anului 2003, nici consecinţele pe care „aderarea” le va avea asupra poporului român.

Ca şi la toate alegerile „libere şi corecte” de după 1989, la referendumul din anul 2003, guvernanţii României au înşelat poporul român, cu ajutorul televiziunilor, şi au obţinut aprobarea acestuia pentru revizuirea Constituţiei, în baza căreia au negociat şi ratificat Protocolul de aderare a României la Uniunea Europeană, au transferat instituţiilor Uniunii o bună parte din atributele suveranităţii naţionale, au pus la dispoziţia transnaţionalelor capitalul acumulat de români, resursele naturale ale ţării, ca şi teritoriul naţional, care, în baza prevederilor Protocolului de aderare, în condiţiile sărăcirii poporului român, poate fi cumpărat de străini, la preţuri de zeci de ori mai mici decât cele practicate în ţările dezvoltate ale Europei.

„Aderarea” României la Uniunea Europeană s-a dovedit total potrivnică intereselor poporului român. În cei şapte ani scurşi de la aderarea României la Uniunea Europeană, contribuţia României la bugetul Uniunii Europene este mai mare decât sumele băneşti obţinute de România de la bugetul Uniunii. Cea mai mare parte a capitalului acumulat de români în timpul regimului comunist, în valoare de peste 300 miliarde de euro, a fost trecută în proprietatea transnaţionalelor, la preţuri derizorii. Profiturile realizate cu acest capital, reprezentând mai mult de jumătate din avuţia creată în România, sunt însuşite de noii proprietari ai capitalului şi transferate în afara ţării. Ca urmare a „aderării”, regiile autonome înfiinţate pentru exploatarea resurselor naturale ale ţării au fost desfiinţate, „reorganizate” ca societăţi comerciale, împinse în faliment şi vândute pe nimic străinilor, astfel că resursele naturale ale României sunt exploatate de transnaţionale. România a acumulat o datorie externă de 100 miliarde de euro, ceea ce face ca serviciul acestei datorii, adică ratele şi dobânzile, să fie de peste 40 miliarde de euro, în fiecare an. O treime din avuţia pe care o creăm, în fiecare an, trebuie schimbată pe euro, pentru plata ratelor şi dobânzilor la datoria externă.

Prin revizuirea Constituţiei în anul 2003, guvernanţii României au deposedat poporul român nu numai de dreptul său suveran de a decide el, poporul, aderarea la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, dar l-au deposedat şi de dreptul de a aproba revizuirea acestor tratate. Şi-au însuşit ei acest drept.

Noi credem că popoarele Europei îşi pot apăra mai bine interesele în Uniunea Europeană decât în afara acesteia. Cu condiţia ca această Uniune să fie o uniune de state naţionale suverane. Cu condiţia ca această Uniune să nu se transforme într-o nouă Uniune Sovietică. Uniunea Europeană trebuie să fie o uniune vamală, o uniune monetară, o uniune comercială, o uniune militară, o uniune diplomatică. Nimic mai mult. Instituţiile Uniunii Europene nu trebuie investite cu atribute care pot fi exercitate mult mai bine de statele membre. Instituţiile Uniunii Europene au, deja, mai multe atribuţii decât ar trebui să aibă. Instituţiile Uniunii Europene nu trebuie investite cu atribuţii în stabilirea regimului proprietăţii, în distribuţia şi însuşirea veniturilor create de cetăţeni, în stabilirea regimului fiscal, în stabilirea regimului exploatării resurselor naturale ale popoarelor. Reglementările şi instituţiile Uniunii Europene nu trebuie subordonate intereselor corporaţiilor transnaţionale de acaparare a capitalurilor, a resurselor naturale şi a teritoriilor popoarelor europene.

Acestea sunt motivele pentru care am propus ca după articolul 1, cu denumirea „Statul român”, să introducem un nou articol în Constituţia României, articolul 1.1, cu denumirea “Uniunea Europeană” şi cu următorul cuprins:

„(1) România este stat membru al Uniunii Europene.

(2) România aplică prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări ale Uniunii, stabilite în conformitate cu prevederile tratatelor constitutive.

(3) Revizuirea tratatelor constitutive ale Uniunii Europene se aprobă de poporul român, prin referendum.

(4) Poporul român poate hotărî, prin referendum, retragerea României din Uniunea Europeană, în cazul în care consideră că reglementările sau acţiunile Uniunii Europene contravin intereselor sale, cu respectarea prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii.”

Recunoaştem, deci, prin Constituţie, că România este stat membru al Uniunii Europene, cu drepturile şi obligaţiile pe care le conferă această calitate, de stat membru.

Recunoaştem obligaţia de a aplica prevederile tratatelor constitutive, precum şi celelalte reglementări ale Uniunii, DAR numai ACELE reglementări stabilite ÎN CONFORMITATE cu prevederile tratatelor constitutive.

Redăm poporului român dreptul său suveran de a aproba el, poporul, revizuirea tratelor constitutive, prin referendum, astfel încât politicienii, oricare ar fi ei, să nu ne mai impună obligaţii contrare intereselor noastre, ale românilor.

Mai mult, exprimăm dreptul suveran al poporului român de a hotărî retragerea României din Uniunea Europeană, în cazul în care el, poporul român, ajunge la concluzia că reglementările şi acţiunile Uniunii Europene contravin intereselor sale. Evident, cu respectarea prevederilor tratatelor constitutive referitoare la retragere.

Statul român

14 iulie, 2014

TITLUL I.

PRINCIPII GENERALE

Statul român. Articolul 1.

Titlul I al actualei Constituţii a României, având denumirea de PRINCIPII GENERALE, rămasă neschimbată, în propunerea noastră, are 14 articole: 1. Statul român 2. Suveranitatea. 3. Teritoriul. 4. Unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni. 5. Cetăţenia. 6. Dreptul la identitate. 7. Românii din străinătate. 8. Pluralismul şi partidele politice. 9. Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale. 10. Relaţii internaţionale. 11. Dreptul internaţional şi dreptul intern. 12. Simboluri naţionale. 13. Limba oficială. 14. Capitala.

În proiectul MCC, am păstrat, nemodificate, articolele 4 şi 9, le-am modificat şi completat pe celelalte şi am adăugat 4 noi articole: 1.1. Uniunea Europeană. 2.1. Referendumul. 3.1. Reîntregirea Patriei. 3.2. Regiunile de dezvoltare.

Iată, textul articolului 1, Statul român.

În Constituţia actuală:

(1) România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.

(2) Forma de guvernământ a statului român este republica.

(3) România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluției din decembrie 1989, şi sunt garantate.

(4) Statul se organizează potrivit principiului separației şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democrației constituţionale.

(5) În România, respectarea Constituției, a supremației sale şi a legilor este obligatorie.

În Constituţia propusă de MCC:

„(1) România este stat naţional, suveran şi independent, unitar, indivizibil şi democratic.

(2) Forma de guvernământ a statului român este republica. Forma de guvernământ poate fi modificată prin referendum naţional.

(3) Statul român este clădit pe temelia valorilor morale fundamentale ale civilizaţiei româneşti: credinţa; demnitatea; libertatea; dreptatea; adevărul; cinstea; onoarea; curajul; munca; spiritul de iniţiativă şi de întreprindere; omenia; ospitalitatea; toleranţa; dragostea pentru semeni, pentru familie, pentru popor şi pentru ţară; neagresiunea şi neamestecul în treburile altor popoare.

(4) Statul român se organizează pe baza principiilor controlului poporului asupra statului, separaţiei, independenţei şi echilibrului autorităţilor statului – legislativă, executivă, judecătorească, mediatică, financiară, electorală, statistică, morală, ştiinţifică - în cadrul democraţiei constituţionale. Autorităţile statului sunt cele stabilite prin Constituţie. Între ele nu există raporturi de subordonare ierarhică, ci numai relaţii de colaborare şi de control reciproc.

(5) România este stat de drept, în care respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale, a legilor şi a hotărârilor judecătoreşti este obligatorie, cu excepţia cazurilor în care legile şi hotărârile judecătoreşti sunt adoptate abuziv, prin uzurparea autorităţilor şi instituțiilor statului.”

1. La alineatul (1), la cele 5 calificative ale statului (naţional, suveran, independent, unitar, indivizibil), precizate în Constituţia actuală, am adăugat şi calificativul „democratic”, pe care l-am preluat din alineatul (3), unde nu îi era locul.

2. La alineatul (2), am adăugat o a doua teză, care stabileşte că forma de guvernământ poate fi modificată prin referendum naţional. Introducerea acestei teze, în acest alineat, a determinat şi modificarea articolului 152, care includea forma de guvernământ printre elementele care nu pot fi revizuite, modificate.

3. Am reformulat, complet, alineatul (3). Am considerat că este potrivit să renunţăm la expresia „valori supreme”, în general, şi să aşezăm la temelia statului român valorile morale fundamentale ale civilizaţiei româneşti, acelea care credem noi că exprimă cel mai bine specificul nostru naţional. Am renunţat la trimiterea la idealurile revoluţiei din decembrie 1989. Idealurile poporului român au fost exprimate în multe alte momente ale istoriei noastre, nu numai în revoluţia din decembrie 1989. Am renunţat la calificativul de „stat social”, deoarece este redundant. Statul este creat de societate, deci nu poate fi decât social.

4. Am reformulat şi alineatul (4). Am înlocuit expresia „puteri”, imprecisă, cu „autorităţi ale statului”. Am adăugat, la principiile separaţiei şi echilibrului componentelor statului, încă două noi principii ale organizării statului: principiul independenţei componentelor statului şi principiul controlului poporului asupra statului, principii care stau la baza multora dintre amendamentele incluse în proiectul nostru. Am introdus două teze noi, una prin care am precizat că autorităţile statului sunt cele stabilite prin Constituţie, astfel încât “reprezentanţii”, adică politicienii, să nu mai poată crea şi desfiinţa instituţii ale statului după cum dictează interesele lor, şi a doua, prin care se stabileşte că între componentele statului nu există raporturi de subordonare ierarhică, ci numai raporturi de colaborare şi de control reciproc, astfel încât să nu mai existe nici o putere „supremă” în statul român, prin care să se impună interesele aceloraşi politicieni.

În Avizul nr. 47/2014, în legătură cu aceste propuneri formulate de noi, Consiliul Legislativ al României spune următoarele:

„Cu privire la textul propus la art. I pct. 2 pentru art. 1 alin. (4), precizăm că principiul consacrat de dreptul constituţional este acela al separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, şi nu al separaţiei şi echilibrului “autorităţilor statului”, aşa cum se prevede în proiect. În acest context, precizăm că autorităţile statului sunt acele persoane juridice de drept public prin care puterea se exercită în stat. Aşa cum s-a subliniat în doctrină*8), cele trei funcţii principale ale puterii sunt funcţia legislativă, cea executivă şi funcţia judecătorească. În acest context, precizăm că textul face referire la autorităţi care exercită funcţii ce nu pot fi asociate cu “puterea de stat” (autoritatea mediatică, financiară, electorală, statistică morală sau ştiinţifică).”

Juriştii Consiliului Legislativ nu au argumente JURIDICE cu care să respingă propunerea noastră şi recurg la „precizări” formale care ocolesc fondul problemei puse în discuţie. Noi ştim foarte bine că puterea poporului are trei funcţii PRINCIPALE, indiferent de ce a subliniat „doctrina”. Ştim foarte bine că că aceste funcţii PRINCIPALE se exercită prin autorităţi ale statului, care sunt persoane juridice de drept public. Noi spunem, însă, că, pe lângă cele trei autorităţi clasice împuternicite să îndeplinească cele trei funcţii principale ale puterii politice, recunoscute de Constituţie, există multe alte autorităţi ale statului, create prin legi, de către Parlament, de către politicieni, cărora le-au fost încredinţate puteri foarte mari, care influenţează dramatic viaţa oamenilor. Aceste autorităţi sunt folosite de politicieni pentru deposedarea poporului de drepturi şi libertăţi, dar şi de avuţia deţinută sau creată de aceştia. Există, de exemplu, Consiliul Naţional al Audiovizualului, persoană juridică de drept public, autoritate AUTONOMĂ a statului român, care supraveghează activitatea mijloacelor de comunicare în masă, mijloace cu ajutorul cărora politicienii controlează voinţa politică şi electorală a cetăţenilor. Există, de asemenea, Autoritatea de Supraveghere Financiară, tot persoană de drept public, tot autoritate AUTONOMĂ a statului român, care supraveghează sistemul financiar al ţării, cu ajutorul căruia politicienii au jefuit poporul român de capitalul acumulat până în 1989 şi de cea mai mare parte a avuţiei create cu acest capital după 1989. Există multe alte astfel de componente, autorităţi ale statului român.

Ceea ce propunem noi este ca aceste componente ale statului român să îşi găsească locul în Constituţie, să fie recunoscute ca autorităţi ale statului român, separate şi independente de celelalte componente ale statului, să fie scoase de sub controlul politicienilor şi trecute sub controlul poporului. Asta este problema care produce, de fapt, durere juriştilor Consiliului Legislativ.

5. Am reformulat alineatul (5), pe care l-am transformat într-o definiţie a statului de drept, pentru a nu mai lăsa la latitudinea politicienilor să folosească paravanul statului de drept pentru a-şi apăra ei interesele şi privilegiile. Statul de drept este statul care este creat prin lege şi care funcţionează respectând legea. Statul de drept nu este statul în care politicienii adoptă legi care nu respectă Constituţia şi nici statul în care funcţionarii publici încalcă legea. Ordinea de drept este ordinea stabilită de lege, nu ordinea stabilită de cei aleşi sau numiţi să asigure respectarea legii.

Experienţa noastră din ultimii 70 de ani ne-a arătat că nu întotdeauna legalitatea are legitimitate, că este posibil ca, prin uzurparea autorităţilor şi instituţiilor statului, să fie adoptate legi care încalcă drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Întreaga legislaţie a regimului comunist a fost una nelegitimă. La fel ca şi multe legi adoptate, în România, după 1989. Exemplul cel mai elocvent este Legea 15/1990, despre care am mai vorbit şi vom mai vorbi până când vom elimina, complet, efectele ei criminale. Acesta este motivul pentru care am completat alineatul (5) cu precizarea că respectarea Constituţiei, a supremaţiei ei, a legilor şi a hotărârilor judecătoreşti este obligatorie, CU EXCEPŢIA cazurilor în care legile şi hotărârile judecătoreşti sunt adoptate abuziv, prin uzurparea autorităţilor şi instituţiilor statului.

Iată ce spun juriştii Consiliului Legislativ al României, în Avizul lor nr. 47/2014, referitor la această propunere făcută de noi:

Norma propusă la art. I pct. 2 pentru art. 1 alin. (5), spun juriştii Consiliului, potrivit căreia respectarea hotărârilor judecătoreşti nu este obligatorie în cazul în care acestea “sunt adoptate abuziv, prin uzurparea autorităţilor şi instituţiilor statului” aduce atingere independenţei justiţiei, valoare fundamentală avută în vedere de art. 152 alin. (2), întrucât lasă la aprecierea unei entităţi nedefinite valabilitatea respectivelor decizii, care ar urma să fie supuse “judecăţii populare”. În plus, adoptarea unui astfel de criteriu şi în ceea ce priveşte supremaţia Constituţiei şi obligativitatea legilor relativizează până la eliminare principiile de bază ale statului de drept, anulând, practic, principiile stabilite în cuprinsul întregii Constituţiei, care devine astfel o simplă declaraţie de intenţii.

Să ne înţelegem, independenţa justiţiei înseamnă independenţa acestei componente a statului – justiţia – faţă de celelalte componente ale statului – componenta legislativă, componenta executivă etc. Independenţa justiţiei nu însemnă şi independenţa acestei componente a statului faţă de popor. Independenţa justiţiei nu înseamnă şi puterea judecătorilor de a încălca prevederile Constituţiei, ori ale legii. Independenţa justiţiei nu înseamnă şi puterea procurorilor şi a judecătorilor de a încălca drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Independenţa justiţiei nu înseamnă şi puterea procurorilor şi judecătorilor de a adopta decizii contrare adevărului. Independenţa justiţiei nu înseamnă puterea procurorilor şi judecătorilor de a aproba jefuirea cetăţenilor şi a poporului român, în ansamblul său, prin legi neconstituţionale, abuzive, aşa cum a fost Legea 15/1990, legile privatizărilor, legile retrocedărilor etc.

Juriştii Consiliului Legislativ pun între ghilimele judecata poporului, popor, care, pentru ei este o „entitate nedefinită”. Este evident că pentru aceşti jurişti democraţia, puterea poporului, suveranitatea acestuia, rămân nişte vorbe frumoase, puse în Constituţie pentru păcălirea poporului.

Care principiu „de bază” al statului de drept este „relativizat” de propunerea noastră, ca legile să nu fie adoptate abuziv, prin uzurparea autorităţilor şi instituţiilor statului? Principiul democraţiei, al puterii poporului, al suveranităţii poporului, al controlului poporului asupra statului, al subordonării statului intereselor cetăţenilor şi al poporului?

PREAMBUL

14 iulie, 2014

Constituţiile celor mai multe state ale lumii încep cu un PREAMBUL, o scurtă introducere, în care sunt prezentate, sintetic, scopurile şi obiectivele fundamentale pe care şi le propun popoarele în cauză, valorile pe care le aşează ele la baza construcţiei statelor lor şi mijloacele prin care îşi propun să le folosească pentru a-şi păstra valorile şi a-şi atinge scopurile şi obiectivele.

Actuala Constituţie a României nu are un preambul. Noi considerăm că trebuie să aibă.

Propunem ca acest preambul să înceapă cu exprimarea responsabilităţii pe care actuala şi viitoarele generaţii de români o au în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Poporul român este un popor creştin şi el va rămâne astfel. În expresia “om cu frica lui Dumnezeu”, românul spune, de fapt, că omul răspunde pentru faptele sale nu numai în faţa semenilor săi, dar şi în faţa lui Dumnezeu. Este bine să aşezăm această mărturisire la temelia Legii Fundamentale a statului nostru.

Ni se pare firesc să continuăm această primă frază a Preambulului cu exprimarea recunoştinţei noastre pentru strămoşii care au creat pentru noi România, limba română şi civilizaţia românească.

Fiecare român este liber să-şi stabilească, de-a-lungul vieţii sale pământene, propriile scopuri şi obiective personale. La fel şi diferitele grupuri de români, constituite pe afinităţi etnice, religioase, profesionale etc. Noi credem că obiectivele comune fundamentale ale poporului român, în ansamblul său, sunt maximizarea libertăţii, bunăstării şi fericirii fiecăruia, inclusiv ale urmaşilor. Mai departe, credem că nu ne putem asigura libertatea, bunăstarea şi fericirea decât construindu-ne un stat al nostru, naţional, suveran şi independent, unitar, indivizibil şi democratic, clădit pe temelia valorilor civilizaţiei româneşti, care să ne apere drepturile şi libertăţile, să fie capabil să se integreze cu demnitate în familia statelor suverane ale Uniunii Europene.

Trăim într-o lume în care valorile civilizaţiei omeneşti, din care face parte şi cea românească, sunt tot mai mult călcate în picioare de goana după resurse, de lăcomia unui număr redus de oameni care, pe căi şi prin mijloace necinstite, acaparează resursele naturale şi cele create de oameni pentru a se îmbogăţi, pentru a-şi asigura o viaţă de huzur. Un număr din ce în ce mai mic de oameni deţin o parte tot mai mare a capitalului utilizat în economie şi, pe această bază, îşi însuşesc o parte din ce în ce mai mare din avuţia creată în societate, în timp ce un număr din ce în ce mai mare de oameni trăiesc în sărăcie şi umilinţă. Prin acapararea capitalurilor şi a resurselor naturale, câteva mari corporaţii transnaţionale îşi însuşesc cea mai mare parte a avuţiei create de popoarele lumii, lăsând aceste popoare fără resursele de care au nevoie pentru acumularea de capitaluri, pentru crearea de capacităţi de producţie, de locuri de muncă, de venituri, personale şi publice.

Oligarhizarea proprietăţii asupra capitalurilor, a puterii economice, determină şi oligarhizarea puterii politice, controlul instituţiilor statelor de către deţinătorii puterii economice, folosirea statelor ca instrumente de jefuire a popoarelor de resursele lor, naturale sau create de ele.

Din nefericire, în urma loviturii de stat din decembrie 1989, în România a fost construită o economie oligarhică, prin deposedarea poporului român de capitalul său naţional, care a fost trecut, prin aşa-zisa „privatizare”, în proprietatea privată a mafiei politice interne şi a câtorva corporaţii transnaţionale, o economie bolnavă, parazitară, în care cea mai mare parte a avuţiei create de români este însuşită de oligarhie şi consumată de aceasta sau transferată în afara ţării, majoritatea românilor fiind condamnaţi la sărăcie şi umilinţă. Statul român este controlat de oligarhia financiară şi este folosit pentru apărarea intereselor acestei oligarhii.

Acestea sunt, pe scurt, motivele pentru care noi credem că democratizarea proprietăţii asupra capitalului, construcţia economiei democratice, este singura cale prin care noi, poporul român, putem să ne apărăm libertatea, bunăstarea şi fericirea. Numai deţinând puterea economică, poporul român va deţine şi puterea politică, va controla şi statul său şi îşi va impune şi propriile sale valori morale: credinţa; demnitatea; libertatea; dreptatea; adevărul; cinstea; onoarea; curajul; munca; spiritul de iniţiativă şi de întreprindere; omenia; ospitalitatea; toleranţa; dragostea pentru semeni, pentru familie, pentru popor şi pentru ţară; neagresiunea şi neamestecul în treburile altor popoare,

Iată, textul complet al preambulului propus de noi, pentru Constituţia României:

„PREAMBUL

Noi, poporul român,

Conştienţi de răspunderea noastră în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, mulţumind strămoşilor pentru că au creat pentru noi România şi civilizaţia românească, dorind să asigurăm libertatea, bunăstarea şi fericirea noastră şi a urmaşilor noştri, să construim un stat al nostru, naţional, suveran şi independent, unitar, indivizibil şi democratic, clădit pe temelia valorilor civilizaţiei româneşti, slujitor competent şi responsabil al drepturilor şi intereselor noastre, capabil să se integreze cu demnitate în familia statelor suverane ale Uniunii Europene,

Ştiind că singura cale prin care putem stăpâni şi apăra libertatea, bunăstarea şi fericirea, drepturile câştigate prin sângele strămoşilor asupra teritoriului naţional, asupra resurselor naturale ale acestui pământ şi asupra avuţiei pe care am creat-o şi pe care o creăm, prin munca noastră, este construcţia economiei democratice, prin împroprietărirea cu capital a tuturor cetăţenilor, astfel încât majoritatea capitalului să rămână, pentru totdeauna, în proprietatea privată a majorităţii cetăţenilor,

Înţelegând că numai deţinând puterea economică, poporul român va deţine şi puterea politică, va controla şi statul său şi îşi va impune şi propriile sale valori morale: credinţa; demnitatea; libertatea; dreptatea; adevărul; cinstea; onoarea; curajul; munca; spiritul de iniţiativă şi de întreprindere; omenia; ospitalitatea; toleranţa; dragostea pentru semeni, pentru familie, pentru popor şi pentru ţară; neagresiunea şi neamestecul în treburile altor popoare,

Am hotărât, prin referendum, să adoptăm prezenta Constituţie a României.”

2. Privire de ansamblu asupra noii Constituţii.

14 iulie, 2014

Actuala Constituţie a României cuprinde un număr de 156 articole, grupate în opt titluri, astfel:

TITLUL I – Principii generale.

TITLUL II – Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale.

Capitolul I – Dispoziţii comune.

Capitolul II – Drepturile şi libertăţile fundamentale.

Capitolul II – Îndatoririle fundamentale.

Capitolul IV – Avocatul Poporului.

TITLUL III – Autorităţile publice.

Capitolul I – Parlamentul.

Secţiunea 1 – Organizare şi funcţionare.

Secţiunea a 2-a – Statutul deputaţilor şi al senatorilor.

Secţiunea a 3-a – Legiferarea.

Capitolul II – Preşedintele României.

Capitolul III – Guvernul.

Capitolul IV – Raporturile Parlamentului cu Guvernul.

Capitolul V – Administraţia publică.

Secţiunea 1 – Administraţia publică centrală de specialitate.

Secţiunea a 2-a – Administraţia publică locală.

Capitolul VI – Autoritatea judecătorească.

Secţiunea 1 – Instanţele judecătoreşti.

Secţiunea a 2-a – Ministerul Public.

Secţiunea a 3-a – Consiliul Superior al Magistraturii.

TITLUL IV – Economia şi finanţele publice.

TITLUL V Curtea Constituţională.

TITLUL VI – Integrarea euroatlantică.

TITLUL VII – Revizuirea Constituţiei.

TITLUL VIII – Dispoziţii finale şi tranzitorii.

Noua Constituţie a României, propusă de MCC, cuprinde un PREAMBUL şi un număr de 247 articole, grupate în 10 titluri, astfel:

PREAMBUL

TITLUL I – Principii generale.

TITLUL II – Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale.

Capitolul I – Dispoziţii comune.

Capitolul II – Drepturile şi libertăţile fundamentale.

Capitolul III – Îndatoririle fundamentale.

Capitolul IV – Avocatul Poporului

TITLUL III – Autorităţile statului.

Capitolul I – Autoritatea Legislativă.

Secţiunea 1 – Organizare şi funcţionare.

Secţiunea a 2-a – Statutul parlamentarilor.

Secţiunea a 3-a – Legiferarea.

Capitolul II – Autoritatea Executivă.

Secţiunea 1 – Preşedintele României.

Secţiunea a 2- a – Guvernul.

Secţiunea a 3- a – Raporturile dintre Autoritatea Legislativă şi Autoritatea Executivă..

Secţiunea a 4- a – Administraţia publică centrală.

Capitolul III – Autoritatea judecătorească.

Secţiunea 1 – Înfăptuirea justiţiei.

Secţiunea a 2-a – Procuratura.

Secţiunea a 3-a – Avocatura.

Secţiunea a 4-a – Notariatul de stat.

Secţiunea a 5-a – Consiliul Autorităţii Judecătoreşti..

Capitolul IVAutoritatea Mediatică.

Capitolul VAutoritatea Financiară.

Capitolul VIAutoritatea Electorală.

Capitolul VIIAutoritatea Statistică.

Capitolul VIIIAutoritatea Morală.

Capitolul IXAutoritatea Ştiinţifică.

TITLUL III. 1Autorităţile locale.

Capitolul IPrincipii de bază.

Capitolul II Autorităţile comunale şi orăşeneşti.

Secţiunea 1 – Consiliul local.

Secţiunea a 2-a – Primarul

Capitolul III Autorităţile judeţene.

Secţiunea 1 – Consiliul judeţean.

Secţiunea a 2-a – Voievodul

TITLUL III. 2 – Asociaţiile comunitare.

TITLUL IV – Economia şi finanţele publice.

TITLUL V Curtea Constituţională.

TITLUL VI – Abrogat.

TITLUL VII – Revizuirea Constituţiei.

TITLUL VIII – Dispoziţii finale şi tranzitorii.

În această primă privire asupra conţinutului celor două Constituţii, observăm următoarele:

1. Au fost introduse două noi titluri: TITLUL III.1 – Autorităţile locale şi TITLUL III.2 – Asociaţiile comunitare;

2. La TITLUL III, s-a modificat denumirea titlului, în Autorităţile statului, s-au modificat şi denumirile capitolelor I şi II, în Autoritatea Legislativă şi, respectiv, în  Autoritatea Executivă,  au fost adăugate şase capitole noi, corespunzătoare celor şase noi autorităţi statale propuse de noi: mediatică, financiară, electorală, statistică, morală şi ştiinţifică.

3. A fost abrogat TITLUL VI – Integrarea euroatlantică, ca urmare a faptului că acest titlu nu mai are obiect. Pe de o parte, România este stat membru al Uniunii Europene şi nu se mai pune problema integrării sale în Uniunea Europeană, această calitate, de stat membru, fiind recunoscută printr-un nou articol introdus în TITLUL I al Constituţiei. Pe de altă parte, România este stat suveran şi, în această calitate, poate adera la orice tratat internaţional, militar, sau de altă natură, pentru promovarea şi apărarea intereselor sale. Această capacitate este recunoscută prin prevederile articolului 11 al Constituţiei, ceea ce face inutilă menţinerea articolului 149 din TITLUL VI al actualei Constituţii, referitor la aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord.

4. În proiectul de revizuire propus de MCC, au rămas nemodificate 15 din cele 156 articole ale actualei Constituţii, au fost abrogate 23 de articole, au fost adăugate 114 articole noi şi au fost modificate şi completate 141 de articole.

Vom comenta şi explica toate aceste modificări, pe parcursul următoarelor capitole ale acestei prezentări.

Românii din afara graniţelor statului

14 iulie, 2014

Articolul 7.

Am schimbat denumirea articolului, din “Românii din străinătate”, în “Românii din afara graniţelor statului”, şi am introdus un alineat nou, cu următorul cuprins:

„(2) Românii din teritoriile situate în afara graniţelor statului român, teritorii care fac parte din spaţiul de etnogeneză a poporului român, beneficiază de o atenţie specială din partea statului român.”

Ambele modificări le datorăm propunerii făcute de domnul Conf. Dr. Alexandru Amititeloaie, de la Universitatea “Gerorge Bacovia” din Bacău, Catedra de drept constituţional şi instituţii publice, în cadrul Forumului Constituţional. Iată argumentele aduse de domnul conferenţiar în susţinerea propunerii sale.

“Considerăm că denumirea marginală nu este corectă. Românii din teritoriile desprinse de la România, teritorii care fac parte din vatra strămoşească a poporului român, nu pot fi consideraţi că sunt în străinătate.

Pot fi consideraţi în străinătate sau diaspora românii din Franţa, Italia, Spania, Germania, sau America, dar nu românii din Bucovina, Ţinutul Herţa, Basarabia, Voievodina, Valea Timocului etc. Aceste teritorii, chiar dacă sunt desprinse de la vatra strămoşească şi acum se află sub o altă jurisdicţie, nu sunt teritorii străine pentru România. De aceea, a-i include și pe românii de aici sub titulatura generică” românii din străinătate” este o gravă eroare şi ea trebuie îndreptată.

Credem că mai bine s-ar potrivi denumirea de „Românii din afara graniţelor statului”, pentru că ceea ce interesează statul român este jurisdicţia sub care se află românii din afara graniţelor sale şi modul cum el îi poate sprijini pentru a-şi conserva identitatea.

În al doilea rând, textul articolului este destul de vag şi nu dă naştere unor obligaţii concrete pentru statul român de a-i sprijini mai ales pe românii din jurul României. Dacă statul român se angajează să acţioneze pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii etnice, culturale şi religioase a acestor români cu respectarea legislaţiei statului ai cărui cetăţeni sunt, înseamnă că el nu-şi asumă nici o obligaţie pentru cazul în care aceste state duc o politică de deznaţionalizare, discriminare şi disoluţie etnică a românilor de pe teritoriul lor. De aceea propunem următorul format al acestui text: „Statul sprijină întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor ţării şi acţionează pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase, cu respectarea normelor internaţionale privind drepturile omului.”

Cel de-al doilea aliniat, propus de noi, este necesar pentru că românii din jurul României au trebuit să înfrunte în decursul timpului aspre privaţiuni pentru a-şi păstra limba, cultura, tradiţiile, religia şi obiceiurile, politică pe care statele unde trăiesc încă n-au abandonat-o. De aceea, considerăm necesară instituirea unei obligaţii constituţionale a statului român pentru ca, pe căi diplomatice şi alte modalităţi de sprijin, să ajute mai concret comunităţile româneşti din teritoriile desprinse de la vatra strămoşească a poporului român şi, în primul rând, să le apere împotriva politicilor de deznaţionalizare şi discriminare etnică.”

Dreptul la identitate

14 iulie, 2014

Articolul 6.

În actuala Constituţie, articolul 6, cu denumirea „Dreptul la identitate”, are următorul cuprins:

„(1) Statul recunoaște şi garantează persoanelor aparținând minorităţilor naționale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase.

(2) Masurile de protecție luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor aparținând minorităţilor naţionale trebuie sa fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalți cetățeni român.”

Noi considerăm că este cât se poate de potrivit ca statul român să recunoască şi să garanteze dreptul tuturor cetăţenilor săi la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase. Nu înţelegem de ce numai unii cetăţeni ai României, cei care aparţin unor „minorităţi naţionale”, adică unor etnii minoritare, trebuie să se bucure de acest drept. De ce statul român să nu recunoască şi românilor, adică etniei majoritare, dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase. Acesta este motivul pentru care Constituţia Cetăţenilor propune ca articolului 6 să aibă următorul cuprins:

„(1) Statul recunoaşte şi garantează tuturor cetăţenilor săi dreptul la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase.

(2) Măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţilor etnice, culturale, lingvistice şi religioase ale tuturor cetăţenilor săi trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români.

(3) Etnia reprezintă comunitatea persoanelor care vorbesc aceiaşi limbă maternă.

(4) Fiecare cetăţean al României are dreptul să-şi afirme etnia şi religia, prin declararea acestora la primul recensământ organizat după data la care a împlinit vârsta de 18 ani.

(5) Beneficiază de măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase numai cetăţenii care şi-au declarat etnia şi religia, conform alineatului (4).

(6). Până la împlinirea vârstei de 18 ani, copiii îşi exercită drepturile prin intermediul părinţilor, în condiţiile legii.”

Am adăugat 4 noi alineate, pentru a pune ordine în această problemă a minorităţilor etnice. Observă, mai întâi, că noţiunea de minoritate naţională este imprecisă, generatoare de confuzii. Desemnează acest concept o minoritate a naţiunii române, sau o naţiune minoritară, care îşi duce viaţa printre naţiunile majoritare ale lumii. Sintagma aceasta nici nu se regăseşte în alte Constituţii.

Etnia este o noţiune cu un conţinut exact, precis. Ea defineşte comunitatea persoanelor care vorbesc aceiaşi limbă maternă. Am şi introdus această definiţie, la alineatul (4) al articolului 6. Juriştii Consiliului Legislativ nu au nimic împotriva acestei definiţii şi nici împotriva includerii ei ca normă în Constituţie. Ei ne precizează, însă, că, referitor la norma propusă la alineatele (4) şi (5), recensământul reprezintă o operaţiune statistică, astfel încât nu poate avea efect constitutiv de drepturi pentru anumite categorii de persoane, aşa cum se prevede în proiect.

Fără îndoială că recensământul este o operaţiune statistică, nu una comercială, de exemplu. Asta ştie toată lumea. Nu înregistrarea statistică are efect constitutiv de drepturi. Dreptul este creat de Constituţie. Norma propusă de noi dispune numai ca persoanele în cauză să-şi AFIRME etnia, sau religia, pentru a se putea bucura, deplin, de măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, religioase, culturale şi lingvistice.

Cetăţenia

14 iulie, 2014

Cetăţenia. Articolul 5.

În actuala Constituţie, acest articol are următorul text:

„(1) Cetățenia română se dobândește, se păstrează sau se pierde în condiţiile prevăzute de legea organică.

(2) Cetățenia română nu poate fi retrasa aceluia care a dobândit-o prin naștere.”

În Constituţia Cetăţenilor, am modificat alineatul (1), am păstrat, nemodificat, alineatul (2) şi am introdus trei noi alineate, după alineatul (1).

În Constituţia Cetăţenilor, alineatul (1) are următorul cuprins:

“(1) Cetăţenia română se dobândeşte, se păstrează sau se pierde în condiţiile prevăzute de lege, adoptată prin referendum naţional.”

Am introdus precizarea că legea care va detalia normele referitoare la modul în care se dobândeşte, se păstrează şi se pierde cetăţenia română trebuie să fie adoptată de popor, prin referendum, şi nu de politicieni, indiferent care vor fi aceştia. Am făcut această propunere, pornind de la presiunile la care poporul român, ca şi alte popoare, este supus din partea globalismului, a corporaţiilor transnaţionale, care urmăresc nu numai acapararea resurselor naturale şi create de popoare, dar şi deznaţionalizarea acestora, prin împingerea unor mase mari de oameni să-şi părăsească statele lor naţionale şi să stabilescă în altele, în căutarea unui loc de muncă, sau a unei şanse de îmbogăţire.

În ultimul sfert de veac, poporul român este supus la un intens proces de disoluţie, de dezintegrare, nemaiîntâlnit în istoria sa. Pe de o parte, milioane de români au fost lăsaţi fără locuri de muncă, fiind, astfel, forţaţi să-şi părăsească ţara, în căutarea unei surse de existenţă, pe de altă parte, un număr tot mai mare de străini obţin, cu mare uşurinţă, cetăţenia română, intră în ţară, cumpără, pe nimic, capitaluri, inclusiv terenuri. Efectul conjugat al acestor mişcări demografice este reducerea accelerată a ponderii etnicilor români în totalul populaţiei ţării, deromânizarea României. Pericolul este evident şi numai cine este interesat să-l ascundă nu îl vede.

Constituţia Cetăţenilor propune să punem piciorul în prag şi să oprim ambele procese. Ea propune atât norme care să crească, rapid, numărul de locuri de muncă şi să aducem acasă pe toţi cei care au părăsit ţara, dar şi norme care să pună stavilă valului de imigranţi, de care ţara nu are nevoie.

În acest sens, vor acţiona şi normele propuse prin cele trei noi alineate introduse la acest articol, cu următorul cuprins:

„(1.1) Statul român ţine evidenţa persoanelor cărora li s-a acordat cetăţenia română, la cerere, sau prin adopţie, şi publică lista completă a acestor persoane, în Monitorul Oficial al României, Partea I, în ultima zi lucrătoare a fiecărui an. Lista precizează cetăţeniile străine pe care persoanele în cauză le deţin, sau le-au deţinut, înainte de primirea cetăţeniei române, precum şi prenumele celor doi părinţi ai persoanelor în cauză. În prima listă, publicată la sfârşitul anului în care intră în vigoare prezenta lege, sunt cuprinse toate persoanele care au primit cetăţenia română începând cu data de 24 ianuarie 1859 până la sfârşitul anului în care se publică lista.

(1.2) Etnicii români care au locuit sau locuiesc în teritorii care au făcut parte din teritoriul României nu au pierdut cetăţenia română. Tuturor cetăţenilor care arată că se află în această situaţie şi descendenţilor acestora li se recunoaşte cetăţenia română, la cerere, de îndată, fără taxe.

(1.3) Persoanele care au participat, în orice fel, la genocidul antiromânesc de după 1944, nu pot primi cetăţenia română, dacă participarea la genocid este stabilită printr-o hotărâre judecătorească, rămasă definitivă.”

Este dreptul nostru, al poporului român, să ştim cine sunt cei care primesc cetăţenia română, câţi sunt aceştia, când au venit, de unde au venit, din ce etnii fac parte.

Pe de altă parte, ni se pare total nedrept să acceptăm că etnicii români care au locuit sau locuiesc în teritorii care au făcut parte din teritoriul României şi-au pierdut cetăţenia română, urmare a faptului că respectivele teritorii au fost rupte, samavolnic, din trupul ţării. Cu atât mai nedrept ca statul român să pretindă taxe fraţilor noştri care solicită să li se recunoască calitatea de cetăţean al României.

Nimeni nu neagă faptul că regimul comunist a fost instaurat în România împotriva voinţei poporului român. Acest regim nu a fost instaurat de români, ci de străini. Nimeni nu neagă faptul că acest regim a fost unul criminal, că el a curmat viaţa a milioane de români.. Caracterul criminal al romania, regimului comunist a fost recunoscut şi de Preşedintele României şi de Parlamentul României, organul reprezentativ SUPREM al poporului român. Nimeni nu neagă faptul că muţi dintre cei care au adus comunismul pe capul românilor şi care au organizat şi pus în aplicare genocidul antiromânesc de după 1944, după ce şi-au umplut mâinile cu sângele românesc, au părăsit ţara şi au devenit cetăţeni ai altor state, fără să fie pedepsiţi pentru crimele lor.

Nimeni nu ne poate nega dreptul nostru de a introduce în legislaţia statului nostru, inclusiv în Legea Fundamentală, norme prin care să impunem pedepsirea celor care au participat la genocidul antiromânesc săvârşit de regimul comunist, ca şi norme prin care să interzicem acordarea cetăţeniei române unor persoane care se fac vinovate de acest genocid.

Nimeni, în afară de juriştii Consiliului Legislativ al României, care, în Avizul lor nr 47/2014 ne spun că:

“10. Norma propusă la art. I pct. 9 pentru art. 5 alin. (1.3) se referă la <<genocidul antiromânesc de după 1944>>, fără ca această noţiune să fie circumscrisă vreunei definiţii care să facă posibilă stabilirea criteriilor pe baza cărora s-ar putea realiza constatarea <<participării la genocid>>”.

Juriştii Consiliului Legislativ nu se pot lăuda cu prea multă consecvenţă. În multe din criticile lor ne reproşează că aducem în Constituţie “norme care nu au caracter de principiu sau de generalitate şi care nu trebuie să se regăsească la nivelul Legii Fundamentale”, ci în „legislaţia subsecventă”. Acum şi aici, ei ne reproşează că alineatul propus de noi mai sus nu conţine „definiţii” şi „criterii” pe baza cărora să se constate participarea la genocidul antiromânesc. Aici nu mai este valabilă teza că, în Constituţie, se stabilesc NORME principiale, pe baza cărora se emit LEGI subsecvente, care DEFINESC infracţiunea de genocid antiromânesc şi CRITERIILE care constată existenţa ei?

Partidele politice

14 iulie, 2014

Articolul 8.

Am propus modificarea denumirii articolului din „Pluralismul şi partidele politice” în „Partidele politice”, deoarece articolul se referă, concret, la partidele politice, nu la pluralismul în societate, în general. Cu atât mai mult cu cât următorul articol, 9, se referă la sindicate, patronate şi asociaţii profesionale, alte componente ale pluralismului în societate.

În consecinţă, am propus şi modificarea alineatului (1), care precizează că pluralismul politic, nu pluralismul în general, este condiţie şi garanţie a democraţiei constituţionale.

Am propus introducerea a 10 noi alineate, la acest articol, toate menite să asigure democratizarea statului român, apariţia şi funcţionarea unor noi partide politice, formate din oameni cinstişi, competenţi, responsabili şi devotaţi intereselor naţionale, partide care să înlăture de la conducerea statului român mafia politică creată prin lovitura de stat din decembrie 1989 şi prin normele constituţionale şi legale impuse românilor de această mafie.

Constituţia Cetăţenilor obligă partidele politice să respecte ordinea de drept existentă, stabilită prin Constituţie şi prin legi, dar stabileşte că partidele politice au dreptul să urmărească schimbarea ordinii de drept, pe căi democratice. Lucru, care, din nou, nu convine juriştilor Consiliului Legislativ, care, în Avizul lor nr.47/2014, ne spun următoarele:

„6.2. Norma propusă la art. I pct. 12 pentru art. 8 alin. (3), prin instituirea dreptului constituţional al partidelor politice de a urmări schimbarea ordinii de drept existente, fie chiar şi “pe căi democratice”, constituie o încălcare a limitelor revizuirii Constituţiei, întrucât conferă partidelor politice îndreptăţirea de a iniţia sau de a susţine inclusiv modificări ale Legii fundamentale. Prin aceste dispoziţii se aduc atingere valorilor fundamentale protejate de art. 152, valori care se înscriu, toate, în cuprinsul noţiunii de “ordine de drept existentă”.

Iată ce spune, negru pe alb, articolul 152, cu privire la limitele revizuirii Constituţiei:

„ARTICOLUL 152

Limitele revizuirii

(1) Dispoziţiile prezentei Constituții privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului roman, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independența justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii.

(2) De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută daca are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanțiilor acestora.

(3) Constituţia nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgență şi nici în timp de război.

Oricine poate vedea, cu ochiul liber, că textul articolului 152, invocat de juriştii Consiliului Legislativ, nu face nici o referire la „ordinea de drept existentă”. Este şi normal să nu facă, deoarece asta şi înseamnă REVIZUIREA Constituţiei, adică schimbarea, modificarea ORDINII (de drept, legale) instituită prin Legea Fundamentală şi prin legile subsecvente. Această schimbare a ORDINII DE DREPT este însăşi raţiunea de a fi a partidelor politice. Raţiune înscrisă şi în Constituţia actuală şi în Constituţia Cetăţenilor, la alineatul (2) al acestui articol 8, care dispune că partidele politice contribuie la DEFINIREA ŞI EXPRIMAREA VOINŢEI POLITICE A CETĂŢENILOR. Este vorba, domnilor jurişti, de VOINŢA POLITICĂ a cetăţenilor, adică de SUVERANITATEA cetăţenilor, de PUTEREA lor de a decide ORDINEA DE DREPT în care vor să trăiască.

Iată cu ce fel de ARGUMENTE îşi susţin juriştii Consiliului Legislativ avizul negativ dat proiectului nostru de revizuire a Constituţiei României. Halal!

Constituţia Cetăţenilor interzice:

-         folosirea partidelor politice ca instrumente de promovare a intereselor unor grupuri minoritare care încearcă să acapareze instituţiile statului, folosindu-le împotriva intereselor societăţii;

-         constituirea de partide politice pe criterii etnice sau religioase;

-         funcţionarea partidelor politice care acţionează împotriva intereselor naţionale;

-         finanţarea de la bugetul public naţional a partidelor politice, urmând ca toate partidele politice să-şi finanţeze activitatea exclusiv din cotizaţiile membrilor lor, cotizaţia fiind egală pentru toţi membrii partidului;

-         condiţionarea constituirii şi funcţionării partidelor politice de numărul de membri al acestora;

-         condiţionarea funcţionării partidelor politice de obţinerea unui anumit număr de voturi în alegeri.

Domnii jurişti ai Consiliului Legislativ nu au nimic împotriva acestor prevederi ale Constituţiei Cetăţenilor.

La alineatul 5 al acestui articol, am introdus o normă care stabileşte că „partidele politice sunt persoane juridice de drept privat”. Juriştii Consiliului Legislativ resping această normă, de data asta nu pe motiv că ar depăşi limitele revizuirii, stabilite la articolul 152 din actuala Constituţie, ci pe motiv că nu este corectă şi nu este corectă pentru că nu concordă cu „doctrina”, aceasta, doctrina, nefiind altceva decât un citat dintr-o carte scrisă de doi specialişti în drept constituţional. În Avizul lor nr. 47/2014, ei scriu următoarele:

12. La art. 8 alin. (5), astfel cum este propus la art. I pct. 12, calificarea partidelor drept “persoane juridice de drept privat” nu este corectă, în raport cu statutul constituţional al acestor entităţi. Aşa cum s-a precizat în doctrină*15), “scopul asocierii în partide politice se delimitează de scopurile celorlalte asociaţii: scopurile partidelor politice sunt, pe de-o parte, formarea şi exprimarea opiniilor politice ale cetăţenilor, manifestarea libertăţii politice a acestora, conturarea şi consolidarea societăţii politice şi, pe de altă parte, obţinerea majorităţii sufragiilor cetăţenilor pentru cucerirea şi exercitarea puterii prin realizarea propriului program politic”.

———-

*15) Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, coordonatori, Constituţia României. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pag. 84.

Apelând tot la „doctrină”, membrii colectivului catedrei de drept constituţional al Universităţii din Craiova, condus de prof. univ. dr. Dan Claudiu Dănişor, în intervenţia lor făcută în cadrul Forumului Constituţional, aduc argumente consistente care susţin încadrarea partidelor politice ca persoane juridice de drept privat.

Tradiţia noastră legislativă, spun juriştii craioveni, este în acelaşi sens. Legea privind persoanele juridice (Asociaţiuni şi Fundaţiuni) din 6 februarie 1924 dispunea, în art.1, că persoanele juridice de drept public se crează numai prin lege. A contrario, toate persoanele juridice înfiinţate prin voinţa particularilor sunt de drept privat. Or, partidele politice sunt, în conformitate cu dispoziţiile Constituţiei din 1991, create în baza dreptului la liberă asociere, la fel ca sindicatele, patronatele şi alte forme de asociere.

Un alt criteriu de departajare a peroanelor juridice de drept public de cele de drept privat este că primele sunt înfiinţate pentru a gira un serviciu public. Or partidele politice, chiar dacă exercită o misiune de interes general, nu exercită o misiune de serviciu public. Persoanele juridice de drept public exercită suveranitatea. Sunt astfel de persoane statul şi unităţile administrativ teritoriale, de exemplu. Partidelor politice le este interzis, ca de altfel oricărui grup, să exercite suveranitatea, în baza art. 2 din Constituţie”.

De fapt, nu trebuie să scăpăm din vedere că încadrarea partidelor ca persoane juridice de drept public stă la baza finanţării de la buget a partidelor parlamentare.

Iată de ce trebuie schimbat acest statut al partidelor politice.

ANEXA 7 LISTA membrilor Comitetului de Iniţiativă constituit la data de 10 decembrie 2013

14 iulie, 2014

1.  Marian ANTONESCU

2. Stelică BÎRSAN

3. Petrache BOBOC

4. Constantin COJOCARU

5. Florian COLCEAG

6. Petrică DIMA

7. Vasilică DOROHOIANU

8. Viorel GLIGOR

9. Marian ILIE

10. Dumitru MANEA

11.Traian MANEA

12. Mihai MIHĂILĂ

13. Emil-Marian  NAE

14. Ghiocel ONOFREI

15. Denisa POPOVICI

16. Lucian TAFTĂ

17. Liviu ŢIGANAŞU

18. Cristian TRAŞCĂ

19. Mihai VOICU

ANEXA 6 LISTA Membrilor Comitetului de Iniţiativă constituit la data de 16.03.2013

14 iulie, 2014

1. Neculai ATETELESEI

2. Gheorghe BĂLIN

3. Petrache BOBOC

4. Mariana BREHOIU

5. Constantin COJOCARU

6. Petrică DIMA

7. Vasilică DOROHOIANU

8. Elena GHEORGHESCU

9. Marian ILIE

10. Otilia MAGHERU

11. Georgeta MIHAIL

12. Mihai MIHĂILĂ

13. Petru MIHĂILĂ

14. Anca–Maria MOCANU

15. Varga–Lucian; MUREŞEANU

16. Ghiocel ONOFREI

17. Bogdan-Georgian ORLEANU

18. Marcela PÎSLĂ

19. George–Ninel POPESCU

20. Cornel PROTOPOPESCU

21. Gheorghe RÎŞNIŢĂ

22. Cristian TRAŞCĂ

23. Mihai VOICU

24. Luiza–Tanţa VOLF

ANEXA NR. 5 UN NOU PROIECT DE ŢARĂ DOCTRINA POPULARĂ August 2009

14 iulie, 2014

NOTĂ INTRODUCTIVĂ.

O nouă încercare de a formula principiile doctrinare ale unui proiect de reconstrucţie a societăţii româneşti am făcut-o prin anii 2000-2002, o perioadă în care am făcut parte din conducerea Partidului Creştin Democrat, când am publicat o broşură, cu titlul „Doctrina Populară”. Am continuat să lucrez la acest text, astfel încât, în anul 2010, el a devenit Programul Politic al Partidului Poporului.

Republic, aici, partea din acest Program care se referă la construcţia statului popular şi la construcţia economiei democratice, pentru a permite cititorului acestei cărţi să urmărească atât continuitatea ideilor mele referitoare la democratizarea societăţii româneşti, dar şi dezvoltarea acestor idei, în funcţie şi de amplificarea propriilor mele cunoştinţe, dar şi de evoluţia acestei societăţi, în ultimul sfert de veac.

1. CONSTRUCŢIA STATULUI POPULAR

1.1. Statul mafiot postdecembrist.

Prin lovitura de stat care a urmat revoltei populare anticomuniste din decembrie 1989 şi prin manipularea informaţională a cetăţenilor, în România a fost instaurat un stat care s-a autointitulat democratic, dar care nu este construit de popor şi nu guvernează, nu exercită puterea statală, în interesul poporului, pentru popor. Dimpotrivă, el este un stat autocratic, dictatorial. Este un stat care s-a autoconstruit, un stat care s-a autocreat. Este un stat care s-a autoinvestit cu puterea statală.

Statul român postdecembrist este opera activiştilor şi securiştilor partidului şi statului comunist, care au creat Constituţia din 1991, au infiltrat partidele politice postdecembriste, au devenit membrii parlamentelor şi guvernelor postcomuniste, au conceput şi aplicat “reforma”, au conceput şi aplicat legile prin care capitalul românesc acumulat până în 1989 a trecut în proprietatea lor privată, prin care o bună parte a veniturilor cetăţenilor create după 1989 au intrat tot în buzunarele lor, ale guvernanţilor, prin care naţiunea română a fost adusă la starea de cea mai săracă şi umilită naţiune din Europa.

Clasa politică românească postdecembristă, constituită din foştii securişti şi activişti comunişti s-a înregimentat în diverse partide, care, prin discursuri şi lozinci acoperă întreg spectrul politic european, având, însă, toate, un scop comun: “reforma”, adică îmbogăţirea lor, a guvernanţilor, prin însuşirea avuţiei create de români înainte de 1989 şi după.

Pentru a-şi realiza obiectivul său fundamental – îmbogăţirea – clasa politică românească postdecembristă şi-a creat statul de care avea nevoie, stat care a aplicat aceeaşi politică, aceeaşi “reformă”, indiferent de coloratura politică a celor care au câştigat alegerile din 1990, 1992, 1996, 2000, 2004.

Pentru a-şi realiza scopul său fundamental – îmbogăţirea guvernanţilor – statul român postdecembrist s-a autodotat cu puteri nelimitate, discreţionare, dictatoriale.

Acest stat s-a autodotat cu puterea de a-şi pune membrii săi deasupra legii, prin legiferarea imunităţii parlamentarilor hoţi, excroci, corupţi, şpăgari, ţepari de bănci, de societăţi de asigurări, de fonduri de investiţii, ş.a.m.d.

Acest stat s-a autodotat cu puterea de a da legi prin care a expropriat cetăţenii României de întregul capital acumulat de aceştia de-a lungul istoriei, capital care a fost trecut, mai întâi, în proprietatea statului, prin Legea nr. 15/1990, apoi, prin aşa-zisa privatizare, în proprietatea privată a lor, a guvernanţilor şi a clientelei lor politice şi financiare.

Acest stat s-a autodotat cu puterea de a adopta legi, ordonanţe şi hotărâri de guvern care au făcut posibilă îmbogăţirea guvernanţilor, prin jefuirea cetăţenilor de o mare parte a veniturilor acestora, prin inflaţie artificială, manipularea pieţelor de capital (vezi FNI, SAFI), falimentarea băncilor şi a întreprinderilor industriale, reducerea continuă a puterii de cumpărare a salariilor şi pensiilor.

Constituţia din 1991 nu i-a acordat statului român puterea de a tipări monedă, dar nici nu i-a interzis să tipărească monedă, astfel încât statul, prin Banca Naţională a României, a tipărit şi a aruncat pe piaţă atâţia bani câţi i-au trebuit pentru a genera o inflaţie galopantă, prin care salariile şi preţul forţei de muncă au fost aduse la unul din cele mai scăzute niveluri din lume, prin care întreprinderile româneşti au fost falimentate şi decapitalizate, astfel încât să poată fi “trecute”, cvasigratuit, în proprietatea privată a guvernanţilor.

Constituţia din 1991 nu i-a acordat statului român puterea de a stabili nivelul dobânzilor la care banii tipăriţi de stat au fost puşi la dispoziţia sistemului bancar, nici nu i-a interzis, nu i-a impus vreo restricţie, sau vreo răspundere legată de nivelul acestor dobânzi, astfel încât statul, prin Banca Naţională a României, a impus, cu de la sine putere, niveluri ale dobânzilor de peste 100% pe an, care au contribuit şi ele la crearea inflaţiei artificiale, principalul instrument utilizat pentru jefuirea capitalului naţional, pentru reducerea valorii forţei de muncă şi a capitalului naţional, pentru sărăcirea populaţiei şi îmbogăţirea guvernanţilor.

Constituţia din 1991 nu a acordat statului român puterea de a da legi prin care să reglementeze piaţa de capital, respectiv modul în care să fie efectuate operaţiunile de vânzare-cumpărare a titlurilor de valoare – acţiuni, obligaţiuni, etc. Fără a avea această putere, statul a dat mai multe legi, ordonanţe şi hotărâri de guvern pentru reglementarea pieţei de capital, care au permis ca sume băneşti uriaşe ale cetăţenilor să fie furate de excroci – SAFI, FNI – cu ajutorul instrumentelor acestei pieţe, instrumente create de stat, prin lege, regulamente, instrucţiuni, etc.

Constituţia din 1991 nu a acordat statului român puterea de a da legi prin care să reglementeze circulaţia banilor în economie, prin care să reglementeze activitatea băncilor, a sistemului bancar. Fără a avea această putere de la popor, statul român a adoptat mai multe legi, ordonanţe şi hotărâri de guvern prin care a permis Băncii Naţionale a României să falimenteze cea mai mare parte a băncilor cu capital de stat şi privat românesc (BANCOREX, BANCA AGRICOLĂ, BANKOOP, B.I.R, etc) şi aproape toate băncile populare înfiinţate după 1989.

Constituţia din 1991 nu a acordat statului român puterea de a avea proprietate privată, nici pe aceea de a fi proprietar de capital. Nici nu i-a interzis dreptul de a fi proprietar de capital. Nici nu i-a stabilit vreo răspundere pentru capitalul ajuns în proprietatea lui, a statului. El, statul român, se autoîmproprietărise în 1990, prin Legea 15/1990, cu întregul capital acumulat de cetăţenii români până în 1989, încălcând prevederile Constituţiei în vigoare la acea dată. Neavând nici o răspundere constituţională pentru capitalul naţional pe care şi l-a însuşit abuziv, statul român postdecembrist a făcut ce a vrut din acest capital, fără să dea vreo socoteală poporului, de la care furase capitalul: l-a devalizat, l-a vândut, la preţuri de nimic, cu sumele încasate şi-a plătit menţinerea la putere, i-a mituit pe salariaţi să se lase expropriaţi şi concediaţi.

Statul român postdecembrist s-a autodotat cu puterea de a pune pe grumazul cetăţeanului român cele mai grele impozite şi taxe de pe continent, deşi el, cetăţeanul român, tot datorită statului, are cele mai mici venituri.

Acest stat s-a autodotat cu puterea de a încălca, în mod sistematic, Constituţia, propriile legi, ordonanţe şi hotărâri de guvern, cu puterea de a încălca libertăţile şi drepturile cetăţenilor, fără să răspundă, în nici un fel, fără să dea socoteală în faţa cetăţenilor pentru abuzurile sale.

Este cunoscut modul fraudulos în care guvernanţii României au obţinut în octombrie, 2003, votarea Legii privind revizuirea Constituţiei.

Adevăratul motiv al revizuirii Constituţiei nu l-a constituit, nicidecum, aderarea la Uniunea Europeană, ci jaful, adică scoaterea la mezat, la vânzare, a unor importante componente ale avuţiei naţionale, care, conform Constituţiei din 1991, nu puteau fi înstrăinate. “Scăpaseră” bogăţiile subsolului – aurul, uraniul, cărbunele, petrolul, gazele naturale, etc, ca şi apele – delta, lacurile, râurile, apele minerale.

Conform Constituţiei din 1991, făceau obiectul exclusiv al proprietăţii public – adică nu puteau fi înstrăinate, vândute – “bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţii, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public”. Conform Constituţiei revizuite în 2003, fac obiectul proprietăţii publice “bogăţiile de interes public (deci nu de orice natură) ale subsolului, spaţiul aerian (nu şi căile de comunicaţii), apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional (deci nu toate apele, ci numai cele de interes naţional)”.

Cine va stabili care bogăţii ale subsolului nu sunt de interes public şi care ape nu sunt de interes naţional? Poporul? Nu. Statul. Cum? Prin legi adoptate de parlamentarii care au votat şi legile privatizării, şi legile care au falimentat băncile şi fondurile de investiţii, şi legile care au condus la înjumătăţirea salariilor şi pensiilor.

Statul român postdecembrist a fost de la început şi continuă să fie un stat autocratic, mafiot, care trebuie înlocuit cu opusul său, un stat democratic, un stat popular.

1.2. Un stat popular românesc, cu adevărat democratic.

Propunem românilor crearea unui nou stat românesc, cu adevărat democratic, asemănător statelor europene avansate, un stat popular, care să fie creat de popor şi să guverneze pentru popor.

Statul popular românesc va fi un stat care se va baza pe clasa mijlocie şi va sluji, în primul rând, interesele acestei clase.

Clasa mijlocie a societăţii româneşti va fi constituită din marea majoritate a familiilor româneşti, care vor câştiga venituri atât din muncă, din salarii, cât şi din profit, din capitaluri.

Construcţia noului stat românesc, firesc, necesită elaborarea şi adoptarea unei alte Constituţii, o Constituţie democratică.

Noua Constituţie va trebui să prevadă, pe de o parte, o clară şi reală separaţie a puterilor în stat, iar pe de altă parte, un strict control reciproc al acestor puteri şi, cel mai important, instituirea unui real control al cetăţenilor asupra statului. Întregul stat, cu toate componentele sale, trebuie să devină un stat responsabil, să dea socoteală în faţa poporului, a cetăţenilor, pentru modul în care îşi exercită puterea constituţională.

Noua Constituţie trebuie concepută astfel încât nici o componentă a statului să nu-şi poată continua existenţa, să nu mai poată guverna, dacă a încălcat Constituţia.

Şeful puterii executive, şeful guvernului, care trebuie să fie una şi aceeaşi persoană cu şeful statului, adică Preşedintele Republicii, trebuie să fie ales direct de către popor şi să răspundă direct în faţa poporului pentru modul în care îşi exercită atribuţiile constituţionale.

Preşedintele României răspunde în faţa poporului pentru aplicarea legii, pentru modul cum este respectată legea. El trebuie să răspundă, direct, pentru creşterea numărului şi gravităţii infracţiunilor şi contravenţiilor.

Preşedintele României nu este ales ca să facă pe “mediatorul” şi “criticul” diverselor organe de stat care nu-şi fac datoria de a face să se respecte legea.

Preşedintele Republicii va avea puterea de a-şi alege şi numi membrii guvernului şi va avea drept de veto asupra legilor propuse spre adoptare de către Parlament. Legea respinsă de Preşedinte, împreună cu observaţiile acestuia, vor fi supuse atenţiei Curţii Constituţionale, care va aproba, fie textul propus de Parlament, fie cel propus de Preşedinte.

Pentru încălcarea prevederilor Constituţiei, pentru trădare, luare de mită, sau trafic de influenţă, Preşedintele va fi demis, prin referendum, ca urmare a hotărârii Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, la cererea a două treimi din numărul total al fiecăreia din cele două Camere ale Parlamentului, sau a Avocatului Poporului.

Puterea legislativă va fi compusă din Senat şi Camera Reprezentanţilor.

Membrii Camerei Reprezentanţilor vor fi aleşi prin vot popular, uninominal, în colegii electorale organizate în funcţie de numărul cetăţenilor cu drept de vot, şi vor fi desemnaţi de partidele politice, sau vor candida ca independenţi.

Membrii Senatului vor fi aleşi prin vot popular, uninominal, dar vor fi desemnaţi de către conducerile naţionale ale organizaţiilor sindicale, patronale, civice, profesionale, academice, confesionale, etc. Ei vor fi aleşi de toţi cetăţenii cu drept de vot ai ţării.

Pentru funcţia de senator, vor putea candida numai persoane care au depăşit vârsta de 50 de ani, s-au remarcat, la nivel naţional, în viaţa profesională, sau publică, şi nu au participat la guvernare.

Pentru încălcarea prevederilor Constituţiei, pentru trădare, luare de mită, sau trafic de influenţă, membrii Senatului şi ai Camerei Reprezentanţilor vor fi demişi prin hotărâre a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la cererea Preşedintelui, a Avocatului Poporului, sau a unui număr de 80.000, respectiv 35.000 de cetăţeni cu drept de vot.

În toate instanţele judecătoreşti, cu excepţia celor militare, verdictele vor fi date de jurii, ai căror membrii vor fi aleşi prin vot popular.

Toţi procurorii şi judecătorii vor fi aleşi prin vot popular, inclusiv membrii Curţii Constituţionale şi cei ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pentru încălcarea prevederilor Constituţiei, pentru trădare, luare de mită, sau trafic de influenţă, ca şi pentru mai mult de două decizii anulate de instanţe superioare, procurorii, judecătorii şi membrii juriilor vor fi revocaţi din funcţie, prin hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la cererea Preşedintelui Republicii, a Avocatului Poporului, sau a unui număr de 1.000 de cetăţeni cu drept de vot.

Guvernul statului democratic, al statului popular, nu poate fi altceva decât putere executivă; el nu poate adopta legi, indiferent că ele se numesc ordonanţe simple, sau de urgenţă. El nu poate avea decât puterea de a elabora propuneri de legi, pe care să le supună adoptării Parlamentului, ca şi puterea de a face să se respecte legea, adică de a-i aduce în faţa instanţelor judecătoreşti pe cei care încalcă legea. Atât şi nimic mai mult. Nici instrucţiuni, nici regulamente, nici sancţiuni, nici avize, nici licenţe, nici aprobări, nici acorduri – toate surse de şpagă, mită, corupţie.

Membrii Guvernului trebuie demişi nu numai atunci când ei încalcă legea, ci şi atunci când procentul cetăţenilor care încalcă legea devine îngrijorător pentru societate, procent care trebuie stabilit prin lege.

Prin Constituţia din 1991 a fost creată instituţia Avocatului Poporului. Aşa cum o indică şi denumirea sa, cum de altfel prevede şi Articolul 55 din Constituţie, rostul şi rolul acestei instituţii constă în “apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor”.

După 16 ani de existenţă, această instituţie este complet necunoscută cetăţenilor României. Ea nu şi-a făcut simţită prezenţa în viaţa societăţii româneşti.

Instituţia Avocatului Poporului, care ar trebui să apere pe toţi cei 22 de milioane de cetăţeni români de toate abuzurile şi nedreptăţile, cu care aceştia sunt confruntaţi, zi de zi, îşi desfăşoară activitatea în câteva camere şi are câţiva salariaţi. Aceasta, în condiţiile în care celelalte componente ale statului – preşedinţie, parlament, guvern, justiţie – care au produs abuzurile şi nedreptăţile prin care cetăţenii României au ajuns cei mai săraci şi năpăstuiţi cetăţeni ai Europei, dispun de zeci şi sute de palate, şi publice, şi private, şi de sute de mii de slujbaşi care le execută ordinele şi dispoziţiile.

Modul în care instituţia Avocatului Poporului a fost şi este tratată în România reprezintă cea mai elocventă dovadă a totalei rupturi care există între statul român autocratic postdecembrist şi poporul român, cetăţenii ţării.

Locul ocupat de instituţia Avocatului Poporului în societatea românească trebuie schimbat radical.

Avocatul Poporului trebuie investit, prin Constituţie, cu puterea reală de a-i apăra pe cetăţeni în faţa abuzurilor şi nedreptăţilor săvârşite de toate componentele statului – legislativă, executivă, judecătorească.

Lui trebuie să i se adreseze cetăţenii atunci când sunt abuzaţi şi nedreptăţiţi de către organele de stat. Nu Preşedintelui ţării, care are alte atribuţii. Preşedintele ţării aplică legea, nu supraveghează modul în care este adoptată şi aplicată legea.

Nu Senatul trebuie să-l aleagă pe Avocatul Poporului, pentru ca acesta să stea “cuminte” în timp ce membrii Senatului votează legi prin care îi sărăcesc pe cetăţeni şi-şi măresc propriile salarii şi averi.

Avocatul Poporului trebuie ales de popor. El trebuie să fie servitor al poporului, nu slugă a puterii statale.

Avocatul Poporului trebuie ales pe 5 ani. El nu va putea fi demis decât de cel care l-a ales, adică de poporul român, prin referendum, la cererea unui număr de 500.000 de cetăţeni cu drept de vot.

El va putea să-şi exercite puterea şi obligaţiile conferite prin Constituţie fără teama că va fi înlocuit de Preşedinte, Parlament, sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Demiterea lui va fi supusă referendumului popular, după ce cererea pentru demiterea sa va fi judecată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în prezenţa întregului popor, adică la postul naţional de televiziune.

Nimeni şi nimic nu-l va putea corupe pe Avocatul Poporului, nu-l va putea influenţa în îndeplinirea atribuţiilor sale constituţionale.

Pentru funcţia de Avocat al Poporului vor putea candida numai persoane care au depăşit vârsta de 50 de ani, s-au remarcat la nivel naţional, în viaţa profesională, sau publică, şi nu au participat la guvernare.

Avocatul Poporului va fi investit cu puterea de a cere demiterea Preşedintelui, a membrilor Parlamentului, a membrilor Guvernului şi a tuturor acelor care ocupă o funcţie publică, pentru orice încălcare a Constituţiei şi a legilor ţării.

Instituţia Avocatului Poporului trebuie să dispună de toate resursele materiale şi financiare de care are nevoie pentru a-şi îndeplini atribuţiile constituţionale, inclusiv de agenţii în toate judeţele ţării şi de reprezentanţi remuneraţi în toate localităţile.

Constituţia adoptată în 1991, revizuită în 2003, prevede, pe hârtie, că cetăţenii români se pot asocia liber şi au acces liber la activitatea economică. Sunt vorbe goale. În realitate, pentru români, este un adevărat calvar să înfiinţeze şi să menţină în funcţiune o persoană juridică în România, fie ea de natură economică, patrimonială, sau socială, civică – asociaţie, fundaţie.

Prin numeroase legi, ordonanţe şi hotărâri de guvern, care încalcă, în mod grosolan, prevederile Constituţiei, au fost instituite zeci şi sute de “avize”, “aprobări” şi “acorduri”, pe care cetăţeanul, pentru a înfiinţa o persoană juridică, trebuie să le obţină de la zeci şi sute de agenţii şi alte componente ale caracatiţei statale, la fiecare trebuind să plătească şi o taxă şi o şpagă. Este o sufocantă sursă de abuzuri şi de corupţie, care trebuie extirpată fără cruţare, dacă dorim să plasăm societatea românească pe drumul bunăstării şi civilizaţiei.

Noua Constituţie va stipula clar că, nici un organ de stat, cu excepţia instanţelor judecătoreşti, nu poate fi abilitat, prin lege, sau alt fel, să aprobe, să avizeze, să-şi dea acordul, indiferent în ce formă, pentru înfiinţarea unei persoane juridice cu caracter privat, de orice fel.

Legea va stabili condiţiile constituţionale pe care trebuie să le îndeplinească o persoană juridică pentru a primi autorizaţia de înfiinţare şi funcţionare. Numai instanţa judecătorească va putea hotărî dacă aceste condiţii cerute de lege sunt îndeplinite, sau nu, şi numai ea, instanţa judecătorească, va putea autoriza înfiinţarea şi funcţionarea unei persoane juridice, fără nici un aviz, acord, sau aprobare, din partea altcuiva.

Organele statului pot fi abilitate, prin lege, să controleze dacă, după înfiinţare, persoanele juridice respectă condiţiile legale de funcţionare şi, în cazul în care observă încălcarea acestora, să ceară instanţei judecătoreşti constatarea încălcării legii şi aplicarea sancţiunii prevăzută de lege.

Nici un organ al puterii executive, sau legislative, nu va avea puterea de a constata încălcarea legii şi de a aplica sancţiunea prevăzută de lege. El va fi abilitat numai să controleze, să verifice şi să solicite instanţelor judecătoreşti constatarea încălcării legii şi aplicarea sancţiunii prevăzută de lege.

Nici un organ al statului nu poate fi abilitat, prin lege, sau altă decizie luată de un organ de stat, să aprobe, sau să avizeze numirea unei persoane într-o funcţie în cadrul persoanelor juridice cu caracter privat. Nici un organ al statului nu poate revoca o astfel de persoană.

O persoană poate primi interdicţia de a ocupa anumite funcţii publice sau private numai printr-o hotărâre judecătorească.

O persoană poate fi revocată din funcţie numai de entitatea care a ales-o sau a numit-o în acea funcţie.

În cadrul persoanelor juridice cu caracter privat, angajarea şi încadrarea pe funcţie a persoanelor fizice se face de organele abilitate prin statutele persoanelor juridice respective, fără nici un aviz sau acord din partea vreunui organ de stat.

Statul trebuie să renunţe la orice fel de drepturi şi atribuţii a căror exercitare împiedică, sau limitează, drepturile şi libertăţile cetăţeanului, care-l fac dependent pe cetăţean de organele de stat.

Statul trebuie să renunţe la puterea de care nu are nevoie şi să-şi însuşească, în schimb, mai multă autoritate, mai mult respect din partea cetăţenilor, pentru sprijinul pe care el, statul, îl acordă cetăţenilor.

Autoritatea statului democratic nu sporeşte prin prezenţa poliţiştilor, controlorilor şi inspectorilor de stat pe străzi, în casele cetăţenilor şi la sediile agenţilor economici ci, invers, prin reducerea prezenţei acestora.

Autoritatea statului democratic nu sporeşte prin lungimea cozilor la ghişeele instituţiilor de stat, nici prin sporirea timpului petrecut de cetăţeni în faţa acestor ghişee, nici prin mărirea şpăgii plătite de cetăţeni la aceste ghişee. Dimpotrivă, autoritatea statului va creşte direct proporţional cu reducerea numărului de ghişee cu care trebuie să intre în contact cetăţenii, cu reducerea timpului cheltuit de cetăţeni în faţa acestor ghişee şi cu eliminarea oricărei forme de şpagă pe care cetăţenii trebuie să o plătească la aceste ghişee.

1.3. Statul furnizor de servicii publice.

Statul democratic este nu numai furnizor de libertate, adică apărător al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, dar şi furnizor de servicii publice – servicii pe care cetăţenii nu şi le pot asigura singuri, sau pe care nu le pot asigura agenţii economici: politica externă, respectiv, relaţiile cetăţenilor cu cei ai altor state; apărarea naţională, adică protecţia propriilor cetăţeni în faţa eventualelor agresiuni din partea altor state; protecţia cetăţenilor împotriva calamităţilor de orice fel; protecţia limbii şi a culturii naţionale; educaţia tinerei generaţii; îngrijirea sănătăţii cetăţenilor (sistemul public al asigurărilor de sănătate); protecţia vârstnicilor (sistemul public de pensii); protecţia tineretului (alocaţii pentru copii, burse pentru elevi şi studenţi); protecţia persoanelor cu handicap; protecţia şomerilor; protecţia familiilor dezavantajate, cu venituri insuficiente pentru susţinerea unui trai decent, protecţia mediului înconjurător; cercetarea fundamentală; utilităţi publice – drumuri, şosele, străzi, iluminat, termoficări, canalizări, etc.

Constituţia trebuie să prevadă, în mod expres, obligaţia statului democratic de a furniza cetăţenilor aceste servicii publice de interes naţional, ca şi obligaţia unităţilor administrativ-teritoriale (componente ale statului democratic) de a furniza cetăţenilor serviciile publice de interes local: construcţia şi întreţinerea căilor de comunicaţii de interes local – străzi, drumuri, linii de metrou, tramvaie, etc; administrarea parcurilor şi grădinilor publice; construcţia şi întreţinerea serviciilor publice de alimentare cu apă, cu energie electrică, canalizare, termoficare, etc.

Nu parlamentele, sau guvernele, trecătoare, stabilesc, prin lege, dacă statul furnizează sau nu furnizează aceste servicii publice, ci chiar cetăţenii, prin Constituţie.

Capacitatea statului de a furniza serviciile publice de care cetăţenii au nevoie nu este dată de bunăvoinţa guvernanţilor, ci de veniturile de care dispune statul şi pe care le poate folosi pentru a furniza aceste servicii. Statul va avea venituri suficiente pentru a asigura servicii publice de calitate numai şi numai dacă economia naţională va fi una performantă, productivă, eficientă.

Economia “implementată” în România după 1989 nu a fost una producătoare de venituri, pentru cetăţeni şi pentru stat, ci a fost o economie de pradă, o economie pusă în slujba îmbogăţirii guvernanţilor, prin însuşirea atât a capitalului naţional acumulat până în 1989, dar şi a unei mari părţi a veniturilor produse de cetăţeni după 1989.

Guvernanţii postdecembrişti au furat nu numai băncile, uzinele şi fabricile construite înainte de 1989, nu numai fondul de pensii acumulat până în 1989, dar au furat şi din veniturile produse de cetăţeni după 1989 – bani depuşi la bănci şi la fonduri de investiţii, la casele de asigurări de sănătate, ş.a.m.d.

Numai o economie democratică, în care capitalul naţional se va afla în proprietatea clasei mijlocii, formată din marea majoritate a cetăţenilor, va fi capabilă să asigure bugetului de stat şi bugetelor locale veniturile necesare pentru furnizarea de servicii publice de calitate.

1.3.1. Politica externă.

Cetăţenii au nevoie de protecţia statului lor atunci când intră în relaţii cu alte state, sau cu cetăţenii altor state.

Statul democratic românesc trebuie să fie investit cu puterea şi obligaţia de a colabora cu celelalte state ale lumii, astfel încât toţi cetăţenii români să trăiască în pace, fără războaie, să fie în deplină siguranţă oriunde s-ar afla, să poată circula în deplină liberate, să facă schimb de mărfuri şi de activităţi şi să intre în orice fel de relaţii cu toţi cetăţenii lumii, cu singura condiţie a respectării legilor statelor cu ai căror cetăţeni intră în contact.

Scopul politicii externe a statului democratic românesc este protecţia cetăţeanului român în relaţia lui cu cetăţenii celorlalte state.

Constituţia trebuie să interzică statului democratic puterea de a întreprinde orice fel de acţiune care să aibă ca scop să impună altor popoare un regim politic sau altul.

Constituţia trebuie să interzică statului democratic puterea de a interveni în vreun fel sau altul în treburile interne ale altui stat, oricare ar fi acesta.

Noi considerăm că fiecare popor, fiecare naţiune, are dreptul inviolabil de a-şi construi propriul stat democratic, capabil să asigure cetăţenilor săi libertăţile şi serviciile publice la care aceştia sunt îndreptăţiţi.

Naţiunea română este o naţiune europeană. Civilizaţia românească este o civilizaţie creştină, este o componentă a civilizaţiei creştine europene.

Naţiunea română şi-a adus din plin contribuţia la construcţia şi la apărarea civilizaţiei europene.

Naţiunea română nu a intrat în Europa la 1 ianuarie 2007. Naţiunea română este în Europa de la începuturile sale.

Statul român postdecembrist este cel care nu a corespuns şi nu corespunde nici acum standardelor Europei.

Naţiunea română a fost pregătită, încă de la naşterea sa, şi este pregătită, şi astăzi, să trăiască în comunitate cu celelalte naţiuni europene.

Statul român n-a fost şi nu este pregătit să se integreze în structura statelor europene.Şi economia românească este una europeană.

Bunurile şi serviciile realizate de economia românească corespund standardelor europene. Dovada o constituie faptul că aceste bunuri şi servicii sunt cumpărate de cetăţenii liberi ai ţărilor vest-europene. Dovada o constituie volumul şi ponderea schimburilor comerciale deţinute de ţările europene în ansamblul schimburilor comerciale ale României.

Legile, regulile şi normele pe baza cărora funcţionează economia românească sunt cele care nu corespund celor europene. Dar, legi, reguli şi norme înseamnă stat.

Modul în care statul român postdecembrist şi-a îndeplinit rolul şi funcţiile, inclusiv cele referitoare la activitatea economică, este cel care n-a corespuns şi nu corespunde standardelor europene.

Statul român postdecembist este singurul vinovat pentru că naţiunea română nu-şi are, încă, statutul pe care-l merită în rândul naţiunilor europene.

Tot statul român este principalul vinovat pentru faptul că naţiunea română este singura naţiune din Europa care nu trăieşte, încă, într-un singur stat.

Dacă, după 1989, în România ar fi fost instaurat un stat democratic, care să fi construit o economie democratică şi performantă, românii din partea stângă a Prutului ar fi luptat şi ar fi reuşit, de mult, să impună unirea lor cu ţara, iar România reunificată, dispunând de o economie performantă, nu ar fi fost “ruda săracă “a Europei ci, dimpotrivă, ar fi fost unul din stâlpii de bază ai construcţiei europene.

1.3.2. Apărarea ţării.

Nici România, nici Europa, nici omenirea, în ansamblul ei, nu au scăpat, încă, de pericolul reprezentat de agresiunile externe. Există, încă, state la conducerea cărora acced grupuri de oameni care doresc să-şi asigure bunăstarea prin jefuirea altor naţiuni, vor să se îmbogăţească însuşindu-şi avuţia şi veniturile create de alţii.

În realizarea scopurilor lor de dominaţie şi de jaf, agresorii internaţionali moderni folosesc mijloace şi instrumente deosebit de complexe şi diversificate: este folosită informaţia pentru inducerea în eroare şi manipularea conştiinţei şi voinţei popoarelor; este folosit banul pentru mituirea grupurilor trădătoare autohtone, care se pun în serviciul ocupantului, trădându-şi ţara; în ultimă instanţă, este folosită forţa brutală a armelor, războiul de cucerire, justificat în fel şi chip.

Statul democratic românesc trebuie să aibă puterea şi obligaţia de a-şi apăra cetăţenii de orice fel de agresiune externă, din partea oricui ar veni aceasta.

Pentru a-şi exercita această putere şi obligaţie, statul român are nevoie de o armată puternică, pe care nu o va avea atâta timp cât naţiunea română nu va dispune de o economie performantă, adică o economie democratică, bazată pe muncă, inovaţie şi economisire, nu o economie de pradă, de jaf.

Ne pronunţăm pentru accelerarea integrării armatei române în structurile europene de apărare colectivă.

Această integrare trebuie să aibă ca scop şi ca rezultat exclusiv sporirea capacităţii de apărare a cetăţenilor Europei în faţa agresiunilor venite din afara Uniunii Europene.

1.3.3. Limba şi cultura naţională.

Limba naţională este bunul cel mai de preţ al poporului român. Este şi cea mai valoroasă creaţie a poporului, dar şi cel mai important element structural al naţiunii.

În ciuda faptului că, pentru lungi perioade de timp, naţiunea română s-a aflat sub ocupaţii străine, iar limba română a fost supusă agresiunilor limbilor vorbite de ocupanţi, procesul de formare a limbii naţionale a continuat ireversibil şi inexorabil.

Agresorii, cu limbile lor cu tot, au venit şi au plecat. Poporul român a rămas, cu limba lui cu tot, pe care şi-a şlefuit-o, încontinuu, făcând-o capabilă să fie principalul instrument al zidirii culturii şi civilizaţiei româneşti.

Cu limba română au fost şlefuite nestematele folclorului românesc, cu ea au fost construite poezia şi literatura română, cu ajutorul ei s-au educat, format şi împlinit geniile româneşti creatoare de pictură, sculptură, arhitectură, etc, de cultură şi civilizaţie.

Limba română, cultura şi civilizaţia românească s-au format, natural, prin schimb de valori cu alte limbi, culturi şi civilizaţii, cu care istoria ne-a pus în contact. Am luat de la alţii ceea ce nu aveam dar ne era de folos, am dat altora ceea ce aveam noi şi nu aveau ei, valori de care ei a avut folos şi nevoie.

Statul român postdecembrist, instaurat şi menţinut la putere prin minciună şi hoţie, a atentat şi atentează nu numai la integritatea capitalului naţional, a avuţiei productive acumulată de naţiune, dar şi la limba, cultura şi civilizaţia românească, care sunt supuse unui proces puternic de degradare.

Statul democratic românesc trebuie să stopeze, imediat, această agresiune atotcuprinzătoare îndreptată împotriva naţiunii române.

Aşa cum s-a întâmplat încontinuu de-a lungul istoriei, limba română are nevoie şi astăzi şi va avea nevoie şi mâine de neologisme, de cuvinte noi, pe care şi le însuşeşte din alte limbi, prin adoptare normală, firească.

În dezvoltarea ei naturală, limba română se îmbogăţeşte, prin însuşirea de neologisme, prin adăugarea de cuvinte noi, la cuvintele existente, a unor cuvinte noi care exprimă realităţi noi; ea nu se autodistruge, nu se sărăceşte, nu se secătuieşte, prin înlocuirea cuvintelor existente cu cuvinte străine.

Toate statele europene îşi protejează limba naţională, cultura şi civilizaţia popoarelor lor. Nu şi statul român postdecembrist. În toate statele europene, filmele străine sunt “vorbite” în limba naţională. În România, nu. În toate statele europene, timpii rezervaţi limbilor străine în emisiunile de radio şi televiziune sunt limitaţi, ei fiind cu mult sub nivelul celor oferiţi limbii naţionale. În România, nu.

Statul democratic românesc trebuie să pună capăt acestei stări de lucruri, el trebuie să ia măsuri hotărâte pentru protejarea limbii şi culturii naţionale, a civilizaţiei româneşti.

România nu oferă Europei numai 22 de milioane de consumatori şi producători de bunuri şi servicii. România oferă Europei o civilizaţie. O civilizaţie care nu trebuie lăsată pe mâna unor guvernanţi iresponsabili, gata să vândă orice pentru propria lor îmbogăţire.

1.3.4. Educaţia. Şcoala.

În concepţia noastră, educaţia are ca scop formarea capacităţii individului de a accede la cultura creată de înaintaşii lui şi de a participa şi el la procesul creator de cultură, de a deveni şi el creator de cultură, fie ea materială, sau spirituală.

Procesul de educaţie începe la naştere şi se termină odată cu plecarea noastră din această lume.

Familia este laboratorul în care începe formarea noastră ca oameni, ca fiinţe raţionale, capabile să asimileze şi să creeze valori materiale şi spirituale, prin care să ne realizăm propria personalitate.

La contactul cu părinţii şi cu bunicii noştri se formează primele cristale ale scheletului viitoarei noastre personalităţi. De la părinţi şi bunici hoţi şi excroci nu putem învăţa cinstea; de la părinţi şi bunici leneşi nu putem învăţa munca; de la părinţi şi bunici infractori nu putem învăţa respectul faţă de lege; de la părinţi şi bunici analfabeţi nu putem învăţa cultura; de la părinţi şi bunici criminali nu putem învăţa iubirea pentru semeni; de la părinţi şi bunici care şi-au însuşit averea prin hoţie şi înşelăciune nu putem învăţa spiritul de economisire şi respectul proprietăţii, etc.

Statul democratic trebuie să-şi asume obligaţia de a oferi cetăţenilor săi educaţia de care aceştia au nevoie pentru a se realiza plenar ca fiinţe umane.

Statul democratic îşi începe rolul educativ în societate, nu cu nou-născuţii, ci cu bunicii şi părinţii acestora.

Statul democratic are datoria de a-şi îndeplini atribuţiile legislative, executive şi judecătoreşti în aşa fel încât nici un copil să nu se nască şi să nu crească având ca părinţi şi bunici hoţi, excroci, infractori, criminali, etc, ci, dimpotrivă, toţi copiii ţării să se nască şi să crească în familii de oameni culţi, cinstiţi, harnici, cumpătaţi, cu respect faţă de lege şi cu iubire faţă de semeni.

Statul democratic românesc trebuie să aibă puterea şi obligaţia de a organiza şcoala pentru toţi copiii ţării. Această atribuţie nu poate fi lăsată la latitudinea nici unei alte componente a societăţii româneşti. Sectorul privat poate prelua şi participa la toate etapele procesului de educaţie, dar statul trebuie să rămână responsabilul ultim şi sigur pentru cuprinderea în acest proiect a tuturor copiilor ţării. Statul democratic trebuie să asigure obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar, gratuitatea învăţământului secundar şi superior, pentru toţi copiii ţării care doresc să-şi continue studiile, care câştigă, prin examen, acest drept.

Statul democratic are obligaţia să folosească întregul potenţial oferit de tehnologia modernă – televiziune, internet, etc – pentru a organiza sistemul naţional de învăţământ secundar şi superior, astfel încât toţi tinerii ţării să poată absolvi liceele şi facultăţile pentru care optează şi pentru care dovedesc abilităţile necesare.

Educaţia tinerei generaţii de români nu trebuie să fie, în nici un fel, dependentă de averile şi veniturile părinţilor.

Statul democratic trebuie să asigure accesul la educaţie pentru toţi copiii ţării.

Şcoala românească trebuie să dispună de baza materială de care are nevoie pentru a-şi îndeplini atribuţiile: are nevoie de clădiri, cu încăperi spaţioase, curate şi luminate, de mobilier, de calculatoare, de rechizite, etc. Şcoala are nevoie de dascăli bine pregătiţi şi bine plătiţi.

Pentru a avea şcoli corespunzătoare, statul are nevoie de bani.

Statul condus de guvernanţi al căror scop este propria îmbogăţire prin jefuirea cetăţenilor nu va avea niciodată bani suficienţi, nici pentru educaţie, nici pentru alte servicii publice.

Numai o economie democratică, bazată pe muncă, inovaţie şi economisire, este capabilă să producă suficientă avuţie, suficiente venituri, din care o parte suficient de mare să poată fi preluată la bugetul statului, pentru finanţarea serviciilor publice, inclusiv a sistemului de educaţie.

1.3.5. Sănătatea. Spitalele.

Viaţa, bunul nostru cel mai de preţ, depinde direct de sistemul sanitar al ţării, de sistemul de îngrijire a sănătăţii cetăţenilor.

În toate ţările civilizate ale lumii moderne, organizarea sistemului de îngrijire a sănătăţii populaţiei intră în atribuţia statului.

Este dreptul cetăţeanului de a-şi alege modalitatea concretă de a se asigura împotriva riscului de îmbolnăvire, dar este obligaţia statului de a asigura, prin lege, obligativitatea cetăţenilor de a contribui la un fond sau altul de asigurare a sănătăţii, fie el public, sau privat, de a organiza sistemul sanitar al ţării.

Dacă toţi cetăţenii care câştigă venituri sunt obligaţi să contribuie la finanţarea sistemului de îngrijire a sănătăţii, atunci toţi trebuie să aibă acces la medicamente şi la servicii medicale.

Statul democratic are obligaţia de a asigura educaţia sanitară a tuturor cetăţenilor ţării. Nu numai în şcoală, ci toată viaţa. În loc de poveşti şi filme de groază, sau “dezbateri” politicianiste, posturile naţionale de mass-media pot furniza cetăţenilor ţării cunoştinţe şi sfaturi medicale care să-i ajute să-şi construiască o viaţă cât mai sănătoasă şi cât mai îndelungată.

Este de la sine înţeles că, oricât de bine ar fi organizat sistemul de îngrijire a sănătăţii dintr-o ţară, el nu va putea furniza medicamente şi servicii medicale decât în limita resurselor financiare de care dispune. O ţară în care salariul, respectiv venitul mediu este de 2000 Euro/lună, va furniza cu totul alte medicamente şi resurse medicale decât o ţară în care venitul mediu este de 100 Euro/lună.

În plus, într-o ţară în care principalul scop al guvernanţilor este propria îmbogăţire, prin jefuirea cetăţenilor, şi resursele financiare destinate serviciilor de sănătate pentru cetăţeni – resurse mai mici sau mai mari – fac obiectul jafului.

După 1989, în România, veniturile cetăţenilor, în loc să crească au scăzut, ajungând la mai puţin de 100 Euro/lună, în timp ce în ţările europene a crescut continuu, ridicându-se la peste 2000 Euro/lună.

Micşorându-se producţia naţională, adică veniturile cetăţenilor, s-a micşorat şi partea din aceste venituri disponibilă pentru îngrijirea sănătăţii populaţiei, a scăzut, în mod corespunzător, şi calitatea serviciilor medicale furnizate cetăţenilor ţării.

În cei 18 ani de “reformă” a sistemului sanitar, în România, numărul spitalelor a scăzut, mii de bătrâni au murit şi continuă să moară cu zile din lipsă de medicamente, ţara înregistrează cea mai înaltă rată de mortalitate infantilă din Europa, ţara are cel mai mare procent de bolnavi de SIDA, de sifilis şi de multe alte boli.

În România postdecembristă nu s-au construit spitale, dar s-au construit adevărate palate pentru sediile caselor de sănătate. În România postdecembristă nu sunt suficienţi bani pentru cumpărarea medicamentelor, dar mii de “oameni de afaceri” din camarila guvernamentală au devenit miliardari dincomerţulcu medicamente.

Statul român trebuie să-şi asume obligaţia de a construi şi un sistem sanitar sănătos pentru cetăţenii ţării. Un astfel de sistem va putea fi realizat prin înlocuirea economiei oligarhice cu o economie democratică, performantă, şi prin înlocuirea statului securisto-mafiot cu un stat democratic, creat de cetăţeni şi pus în slujba cetăţenilor.

1.3.6. Familia. Copiii. Tinerii.

Familia reprezintă celula de bază a oricărei societăţi omeneşti.

În familie ne însuşim valorile morale fundamentale, pe baza cărora ne vom clădi întreaga viaţă.

În familie şi de la familie învăţăm să vorbim, să gândim, să muncim, să creăm, sau, dimpotrivă, să furăm, sau să înşelăm.

În familie şi de la familie învăţăm să respectăm legea, sau s-o încălcăm, să ne respectăm semenii, sau, dimpotrivă, să-i călcăm în picioare.

De calitatea şi sănătatea familiilor noastre depinde calitatea şi sănătatea copiilor noştri, a noastră, a tuturor.

Numai o familie sănătoasă din punct de vedere economic poate asigura nu numai resursele materiale, dar şi valorile morale şi spirituale necesare pentru creşterea şi dezvoltarea echilibrată a copiilor.

În familiile cu venituri insuficiente, copiii vor suferi nu numai de insuficienţa mâncării, a îmbrăcăminţii, dar vor avea de înfruntat şi influenţa nefastă primită din partea unor părinţi afectaţi de sărăcie, de boli, de alcoolism, de droguri, părinţi care, mai devreme sau mai târziu vor ajunge la despărţire, la destrămarea familiei.

În goana lor după propria îmbogăţire, guvernanţii români postdecembrişti au făcut din economia românească una dintre cele mai neperformante economii de pe continent. Au degradat capitalul naţional ca să-l poată acapara la preţuri de nimic. Au diminuat, astfel, substanţial, capacitatea de producţie a ţării, au adus în stare de sărăcie absolută marea majoritate a familiilor româneşti împiedicând, astfel, numeroşi tineri români să-şi întemeieze familii şi să crească copii.

Milioane de familii de români şi milioane de copii ai acestor familii nu au mâncare suficientă, nu au locuinţe corespunzătoare.

O bună parte din membrii acestor milioane de familii este afectată de alcoolism, consum de droguri. În loc să ofere ţării tineri viguroşi, capabili să creeze avuţie şi cultură, aceste familii oferă şi ţării şi Europei un număr din ce în ce mai mare de infractori şi criminali.

Puterea de cumpărare a alocaţiilor pe care copiii României le primesc de la statul postdecembrist nu mai reprezintă nici o treime din aceea pe care o primeau de la statul comunist.

În plin secol XXI, sute de mii de copii de români sunt vânduţi şi folosiţi ca sclavi pe proprietăţile profitorilor “reformei”.

Sănătatea şi stabilitatea societăţii româneşti îşi află temelia în sănătatea şi stabilitatea familiilor care o compun.

Statul democratic are obligaţia de a asigura protecţia familiei, a sănătăţii şi stabilităţii acesteia.

Statul democratic trebuie să furnizeze cetăţenilor săi serviciul de planificare familială. Prin acest serviciu, toţi cetăţenii ţării trebuie ajutaţi să înţeleagă şi să cunoască avantajele de care se pot bucura în interiorul familiei, dar şi consecinţele neplăcute pe care le pot genera divorţurile, sarcinile nedorite, un număr prea mare de copii, etc.

Statul democratic îşi exercită atribuţia de protecţie a familiei, în primul rând, prin construirea unei economii performante, capabilă să asigure venituri suficiente pentru toate familiile ţării. O ţară cu o economie neperformantă nu va avea, niciodată, familii sănătoase şi stabile, nu va avea copii fericiţi.

Modalităţile prin care statul poate şi trebuie să intervină în protecţia familiei şi a copiilor ţării depind tot de capacitatea de performanţă a economiei naţionale.

Dispunând el însuşi de venituri suficiente, furnizate de o economie performantă, statul democratic poate interveni în sprijinirea familiilor în momente de criză ale acestora – şomaj, lipsă temporară de venituri – în asigurarea de alocaţii sau deduceri fiscale pentru copii, de burse, pentru elevii şi studenţii merituoşi, ale căror familii nu dispun de venituri suficiente, ca şi în sprijinirea creşterii şi educării copiilor lipsiţi de părinţi.

În concepţia noastră, statul nu trebuie să încurajeze acei părinţi care refuză să muncească şi doresc să-şi câştige veniturile necesare propriei existenţe prin naşterea unui mare număr de copii, de pe urma cărora să beneficieze de alocaţii bugetare. Statul trebuie să sprijine copiii orfani şi găsirea pentru aceştia a unor familii adoptive, în mijlocul cărora ei pot primi o creştere mult mai bună decât în orfelinate şi case de copii.

Este obligaţia statului democratic să sprijine toate organizaţiile civice care se preocupă de ajutorarea familiilor şi a copiilor – fundaţii, asociaţii, etc.

Considerăm că statul democratic are nu numai obligaţia de a asigura protecţia şi educaţia tuturor copiilor ţării, dar şi sprijinul tinerilor de a se integra cât mai armonios în societate. Statul îţi îndeplineşte această obligaţie prin instituirea unui sistem eficient de burse, prin care să sprijine toţi tinerii ţării, ai căror părinţi nu au venituri suficiente, să-şi termine studiile, dar şi mai târziu, prin instituirea unui sistem adecvat de creditare a construcţiei de locuinţe pentru tinerii căsătoriţi.

1.3.7. Seniorii ţării.

Cine n-are bătrâni, să-şi cumpere”. Una din numeroasele expresii sintetice ale înţelepciunii românilor, ale civilizaţiei româneşti.

Prezenţa seniorilor, a bunicilor, în mijlocul familiei adaugă acesteia un factor suplimentar de forţă, de sănătate, de stabilitate şi înţelepciune.

Seniorii, vârstnicii noştri, aduc în educaţia noastră cele mai preţioase cunoştinţe, cele bazate şi izvorâte din experienţă, din viaţă.

Cunoştinţele şi învăţămintele pe care le căpătăm de la seniorii noştri sunt cele mai curate, cele mai adevărate, cele mai puţin deformate şi denaturate de depozitarii şi difuzorii extrafamiliali de informaţii.

Bunicii noştri pun la baza relaţiilor cu noi iubirea lor totală şi absolută, dumnezeiască, pentru proprii lor urmaşi.

Bunicii noştri ne-au făcut, din start, cel mai frumos cadou pe care-l putem primi în această lume: viaţa, pe care ne-au dăruit-o dând naştere propriilor noştri părinţi.

Bunicii noştri, ai celor care avem norocul să-i avem în casă, ne fac, zilnic, cadou zâmbetul lor plin de dragoste şi bunătate, ca şi sfaturile lor înţelepte şi încurajatoare.

Din multul sau puţinul pe care-l au, din pensiile, sau veniturile lor, mai mici, sau mai mari, bunicii noştri ne bucură cu darurile pe care-şi permit să ni le facă, fie ele simple jucării, sau importante moşteniri.

Pentru marea majoritate a românilor anului 2008, bunicii lor sunt cei mai săraci oameni din Europa. Cei mai mulţi sunt lipsiţi de proprietăţi, iar pensiile lor de-abia le asigură traiul de la o zi la alta.

Seniorii României anului 2008 sunt cei care, tineri fiind, s-au trezit cu ţara invadată de comunişti. Unii dintre ei s-au ridicat împotriva ocupantului şi au înfundat puşcăriile. Toţi au fost aduşi la sapă de lemn, toate averile lor şi cele ale părinţilor lor fiind confiscate sau naţionalizate de ocupantul comunist.

Seniorii României anului 2008 au trăit în economia şi în societatea comunistă. Li s-a interzis dreptul de a fi proprietari de capital. Pentru 20, 30, 40 de ani, din veniturile create prin munca lor, o treime a fost preluată de statul comunist şi investită în bănci, fabrici, uzine şi combinate, o uriaşă avuţie productivă, un uriaş capital, “bunuri ale întregului popor”, în realitate bunuri administrate în folosul partidului şi statului comunist.

Din veniturile create de actualii seniori ai României, o bună parte au fost preluate de statul comunist, drept contribuţii de asigurări sociale, cu care s-a acumulat un uriaş fond de pensii, care ar fi asigurat venituri decente pentru întreaga viaţă a acestor seniori ai României.

Statul român postdecembrist a confiscat şi a “consumat” fondul de pensii acumulat din contribuţiile actualilor seniori ai României.

Acelaşi stat român a trecut din proprietatea întregului popor în proprietatea sa, a statului, întregul capital acumulat din veniturile actualilor seniori ai României.

Prin “reformă”, adică prin “privatizare”, capitalul naţional acumulat până în 1989 a fost şi continuă să fie trecut în proprietatea guvernanţilor şi clientelei lor politice şi financiare.

În loc de pensii decente, seniorii României primesc “pomeni” de la guvernanţii atotputernici, adică cei care le-au furat veniturile, fondurile de pensii şi capitalurile.

Marea majoritate a seniorilor României nu pot trăi bucuria de a lăsa moştenire copiilor şi nepoţilor lor rodul muncii şi al agoniselii lor de o viaţă. Acest rod le-a fost furat de guvernanţii postdecembrişti prin Legea 15/1990, prin legile, ordonanţele şi hotărârile guvernamentale referitoare la privatizare.

Noi considerăm că este o datorie de onoare a noului stat popular românesc să repare această mare nedreptate făcută actualilor seniori ai României, să sancţioneze această abominabilă crimă săvârşită cu premeditare împotriva a milioane de oameni nevinovaţi.

Ne angajăm să reparăm această nedreptate prin despăgubirea tuturor cetăţenilor României pentru capitalul trecut în proprietatea statului postdecembrist prin Legea 15/1990.

Prin această despăgubire, nu numai că se vor pune bazele unei economii performante, propulsată de o clasă mijlocie puternică şi prosperă, dar se va acorda şi seniorilor ţării rolul şi locul pe care îl merită într-o societate democratică şi civilizată.

Seniorii României anului 2008 trebuie să-şi recapete nu numai capitalul, avuţia care le-a fost furată de statul postdecembrist, nu numai pensiile la care sunt îndreptăţiţi prin contribuţiile reale pe care le-au făcut de-a lungul vieţii, dar ei trebuie să se bucure şi de onorurile ce li se cuvin pentru sacrificiile pe care le-au făcut, privaţiunile pe care le-au îndurat, acumulând avuţie şi asigurând continuitatea noastră în glia strămoşească.

1.3.8. Informaţia publică.

Pe lângă informaţia tehnică, care-l ajută pe om să fie mai productiv şi mai eficient în activitatea sa de producere de venituri, prin care îşi asigură accesul la bunăstare, omul este şi consumator de informaţie culturală, care-i asigură accesul la civilizaţie, precum şi consumator de informaţie publică, prin care îşi asigură accesul la libertate.

Informaţia publică este informaţia referitoare la viaţa societăţii în care trăieşte individul, la organizarea şi funcţionarea statului, la relaţiile dintre stat şi cetăţeni, la relaţiile dintre cetăţeni.

Informaţia publică îl ajută pe individ să ia decizii politice, să-şi formuleze opţiunile politice, să voteze, să-şi exprime acordul sau dezacordul faţă de un partid politic sau altul, faţă de o guvernare sau alta, faţă de o persoană publică, sau alta.

Informaţia publică îl ajută pe individ să-şi exercite cel mai important dintre drepturile sale civile – dreptul de a-şi alege societatea în care să trăiască, de a-şi alege statul şi persoanele care să-l guverneze.

Informaţia publică joacă un rol crucial în viaţa omului modern.

Cetăţeanul primeşte informaţia publică prin massmedia, ansamblul instrumentelor şi instituţiilor de culegere, prelucrare, stocare şi difuzare a informaţiilor – presă scrisă, radio, televiziune, internet.

Informaţia publică difuzată prin mass-media poate fi corectă sau falsă. Poate fi completă sau incompletă.

Cei care stăpânesc mass-media – presă scrisă, radio, televiziune – le pot folosi pentru a furniza cetăţenilor informaţii false, prin care să le manipuleze voinţa, să le câştige aprobarea sau dezaprobarea pentru o acţiune sau alta.

Mass-media poate furniza informaţia falsă – produsă de politicieni – conform căreia teroriştii atacă televiziunea naţională şi, din acest motiv, cetăţenii sunt chemaţi să apere televiziunea, cetăţenii vin în apărarea televiziunii şi peste 1.000 dintre ei – tineri – sunt măcelăriţi, fără ca, vreodată, să fie găsit vreun terorist, care să fi atacat televiziunea în cauză.

Mass-media poate furniza informaţia falsă – produsă de politicieni – conform căreia industria românească este “un morman de fiare vechi”, care poate şi trebuie vândută pe doi lei. Industria românească va fi vândută pe nimic, dar, după vânzare, combinatele siderurgice de la Galaţi şi Târgovişte se vor dovedi a fi printre cele mai competitive din lume.

Manipularea conştiinţei şi voinţei politice a cetăţenilor, cu ajutorul informaţiei publice, produce omului modern şi societăţilor moderne pierderi şi distrugeri enorme, mult mai mari decât războaiele, sau cele mai puternice dezastre naturale.

În România, statul postdecembrist a pus stăpânire pe o bună parte a mass-mediei şi a ascuns adevărul despre lovitura de stat, despre conţinutul şi obiectivele reale ale aşa-zisei reforme. A minţit poporul nu numai cu televizorul, dar şi cu radioul, şi cu ziarele pe care a pus stăpânire treptat, aproape complet. A manipulat voinţa politică a poporului şi a obţinut voturile cetăţenilor în alegerile “libere” din 1990, 1992, 1996, 2000, 2004, a obţinut puterea de a aplica “reforma”, care s-a concretizat în pierderi de capital şi de venituri de zeci de ori mai mari decât cele cauzate României de cele două războaie mondiale, în reducerea cu două milioane a populaţiei ţării, în fuga din ţară a altor milioane de tineri, în dispariţia prematură a mii de nou-născuţi şi de bătrâni morţi cu zile din cauza lipsei de medicamente, în aducerea la sapă de lemn a marii majorităţi a românilor.

Aceste monstruozităţi nu ar fi existat dacă Românii ar fi avut parte de un stat democratic, de o Constituţie democratică, care să le apere şi să le respecte drepturile, printre care şi dreptul la informaţie, dreptul la adevăr.

Constituţia din 1991, ea însăşi un instrument de manipulare a conştiinţei şi a voinţei politice a cetăţenilor, deşi stipulează dreptul la informaţie al cetăţenilor, nu garantează, de fel, acest drept şi nu stabileşte răspunderea statului pentru cazurile în care acest drept este încălcat, în care cetăţenii sunt minţiţi şi înşelaţi, chiar de către statul care ar trebui să le garanteze accesul la informaţia adevărată, corectă şi completă.

Prin afirmaţii vagi, de genul “dreptul persoanei la informaţie nu poate fi îngrădit”, “autorităţile publice sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor”, “mijloacele de informare în masă sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice” nu se poate garanta dreptul cetăţeanului la informaţie.

Din această cauză, cetăţenii României nu au aflat nici până astăzi, 2008, adevărul despre “revoluţia” din decembrie 1989, despre “teroriştii” care au măcelărit pe cei peste 1.000 de tineri martiri ai neamului, despre conţinutul şi obiectivele “reformei” prin care a fost jefuită şi distrusă economia naţională. Din această cauză, cetăţenii români au fost induşi în eroare şi au votat menţinerea la conducerea statului român a celor care le-au omorât copiii în decembrie 1989, i-au deposedat de capitalul naţional acumulat până în 1989, le-au înjumătăţit salariile şi pensiile, i-au sărăcit şi batjocorit.

Pentru ca astfel de crime să nu se mai poată întâmpla, trebuie ca naţiunea să dispună de servicii publice de mass-media – presă, radio, televiziune – deosebit de puternice şi absolut independente faţă de guvernanţi, faţă de partide şi faţă de alte grupuri minoritare ale societăţii.

În concepţia noastră, serviciile publice de mass-media – televiziune, radio, presă scrisă – trebuie să fie complet independente faţă de Preşedinţie, Parlament, Guvern, Prefecturi, Primării, etc. Instituţiile care furnizează aceste servicii trebuie să se afle în subordinea Avocatului Poporului, persoană publică independentă de Preşedinţie, Parlament, Guvern, etc.

Parlamentul nu trebuie să aibă puterea de a adopta vreo lege care să autorizeze vreun organ al puterii executive a statului - consiliu, sau comisie pentru audiovizual, etc. – Să-şi dea avizul, acordul, sau aprobarea pentru autorizarea (licenţierea) înfiinţării de persoane juridice furnizoare de servicii de mass-media – televiziune, radio, publicaţii de orice fel – sau să sancţioneze, să ridice licenţa pentru vreun astfel de furnizor.

În statul democratic, numai instanţele judecătoreşti pot avea puterea de a autoriza înfiinţarea unei persoane juridice cu caracter privat, care poate furniza servicii de mass-media, acordarea şi ridicarea licenţei de funcţionare pentru astfel de furnizori de servicii.

Parlamentul poate avea puterea de a adopta numai acele legi prin care să interzică şi să sancţioneze producţia şi difuzarea de informaţii care împiedică exercitarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, să interzică şi să sancţioneze producţia şi difuzarea de informaţii false, neadevărate, care să îi inducă în eroare pe cetăţeni, să oblige toate organele puterii de stat – legislativă, executivă, judecătorească – să pună la dispoziţia cetăţenilor, la cererea acestora, informaţia publică deţinută de aceste organe ale puterii de stat.

În statul democratic, cu excepţia informaţiilor deţinute de organele de stat al căror obiect de activitate îl reprezintă siguranţa statului şi siguranţa naţională, respectiv a informaţiilor referitoare la activitatea acestor organe ale statului, nu există nici un fel de informaţie deţinută de orice alt organ de stat, sau referitoare la activitatea oricărui alt organ de stat, care să reprezinte secret de stat, adică informaţie la care să nu aibă acces cetăţenii ţării.

1.3.9. Serviciile publice locale.

Organele administraţiei publice locale – primării, consilii locale şi judeţene – constituie o componentă a statului democratic şi ele au ca scop furnizarea de servicii publice de uz şi interes local către cetăţenii comunităţilor pe care le reprezintă: construcţia şi administraţia căilor de comunicaţii publice – drumuri, şosele, străzi; transportul public local; alimentările publice cu apă; iluminatul public; servicii publice de canalizare şi termoficare; construcţia şi întreţinerea parcurilor şi grădinilor publice; păstrarea ordinii şi liniştii publice; serviciile de stare civilă, etc.

Noi considerăm că, prin Constituţie, organele administraţiei locale trebuie să dispună de întreaga putere legislativă şi financiară de care au nevoie pentru a fi capabile să furnizeze cetăţenilor servicii publice de cea mai înaltă calitate.

Organele administraţiei publice locale nu pot dispune de puterea de a adopta şi aplica legi, hotărâri, decizii, sau măsuri de orice fel, prin care să fie încălcată Constituţia şi legile adoptate de Parlamentul ţării. Comunele, oraşele, municipiile şi judeţele sunt componente ale ţării. Ele trebuie să se supună legilor ţării, tot astfel cum ţara, în calitatea ei de componentă a Uniunii Europene, se supune legilor Uniunii.

Statului democratic nu-i poate fi indiferent modul în care funcţionează organele administraţiei publice locale, modul în care acestea îşi exercită puterea şi responsabilităţile încredinţate lor prin Constituţie şi prin legile ţării. Prin structuri teritoriale adecvate – prefecturi – statul democratic trebuie să supravegheze activitatea primăriilor şi consiliilor locale şi judeţene şi să aducă în faţa instanţelor judecătoreşti orice acte ale acestora care încalcă prevederile Constituţiei şi ale legilor ţării.

Conţinutul şi calitatea serviciilor publice furnizate cetăţenilor de primării şi de consiliile locale şi judeţene depinde, neîndoielnic, de abilităţile de administratori şi de gospodari ale celor aleşi în funcţiile de primari şi consilieri, dar şi de resursele de care aceştia dispun pentru finanţarea serviciilor publice. Oricât de bun gospodar ar fi cel ce candidează la funcţia de primar, el nu va oferi cetăţenilor străzi fără gropi atâta timp cât nu va dispune de banii necesari reparării străzilor. Ori, banii de care dispun primăriile şi consiliile locale nu depind nici de voinţa, nici de bunăvoinţa primarilor şi consilierilor, ci de rezultatele economice ale agenţilor economici care funcţionează pe teritoriul comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor ţării, de capacitatea acestor agenţi economici de a produce locuri de muncă, de a produce avuţie, venituri, din care o parte să fie preluate la bugetele primăriilor şi consiliilor locale, sub formă de taxe şi impozite.

În nici o localitate – comună, oraş, sau municipiu – nu vor putea funcţiona agenţi economici cu activitate performantă, atâta timp cât economia naţională, în ansamblul ei, este una oligarhică, neperformantă, în care mecanismele pieţii, ale sistemului economic, sunt astfel concepute încât să favorizeze nu producţia, creaţia de avuţie, ci hoţia, redistribuirea avuţiei în favoarea grupurilor mafiote.

Primarii şi consilierii locali nu au puterea de a crea agenţi economici performanţi, nici la nivel local, nici la nivelul întregii ţări. Ei au însă puterea de a influenţa votul concetăţenilor în desemnarea celor cărora Constituţia le încredinţează puterea de a adopta legi, adică puterea de a crea o economie performantă, sau una neperformantă, o economie creatoare de avuţie şi bunăstare pentru toţi, sau o economie de pradă, de îmbogăţire a unei minorităţi, prin jefuirea majorităţii.

Noi ne propunem să înlocuim economia de pradă creată de guvernanţii postdecembrişti cu o economie democratică, funcţională şi performantă, o economie capabilă să asigure suficiente resurse financiare nu numai pentru cetăţeni, ci şi pentru primăriile şi consiliile locale, pentru finanţarea serviciilor publice locale furnizate de ele cetăţenilor ţării.

Construcţia economiei democratice nu poate fi realizată cu “baronii” economiei de pradă, cu primari şi consilieri care s-au îmbogăţit în perioada postdecembristă, prin sărăcirea celor care i-au ales în funcţii publice.

“Baronii” locali postdecembrişti nu ştiu şi nu vor şti niciodată cum funcţionează o economie democratică, productivă. Ei ştiu cum se construieşte şi cum funcţionează economia de pradă, ştiu cum să fure, cum să se îmbogăţească înşelându-i pe cetăţeni. Normal şi firesc, ei vor face ceea ce ştiu, ceea ce au învăţat să facă.

Noi propunem cetăţenilor o soluţie realistă pentru creşterea resurselor financiare de care pot dispune primăriile şi consiliile locale şi judeţene pentru finanţarea serviciilor publice locale. Aceste resurse vor fi asigurate prin adoptarea şi aplicarea imediată a Legii despăgubirii cetăţenilor pentru capitalurile naţionalizate de statul postdecembrist prin Legea 15/1990.

Cu banii obţinuţi din despăgubiri, cetăţenii vor putea înfiinţa, în toate localităţile ţării, zeci de mii de societăţi comerciale cu capital privat, vor fi create milioane de noi locuri de muncă, vor asigura, astfel, creşterea veniturilor realizate de agenţii economici din toate localităţile ţării, inclusiv a veniturilor bugetelor comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor ţării.

1.4. Rolul statului în economie.

Într-o democraţie adevărată, viabilă, statul are un rol important în economie, dar el nu este agent economic, nu este proprietar de capital, nu este capitalist. Numai cetăţenii sunt capitalişti, proprietari de capital.

Statul capitalist este cea mai mare şi mai sigură sursă de corupţie în întreaga istorie a umanităţii.

În concepţia noastră, statul are în proprietate numai bunuri de interes public – clădiri publice, străzi, drumuri, parcuri, etc – bunuri care îi sunt necesare pentru a-şi îndeplini atribuţiile constituţionale, acelea de a adopta şi aplica legea şi de a furniza servicii publice.

Statul democratic nu este creat pentru a desfăşura activitate economică, pentru a produce bunuri şi servicii, prin a căror valorificare – vânzare – prin mecanismele pieţei – să obţină un venit mai mare decât costul cu care au fost produse bunurile şi serviciile respective, adică să obţină un profit.

În democraţie, activitatea economică este rezervată exclusiv cetăţenilor. Statului i se rezervă rolul de a adopta şi de aplica legi care să reglementeze raporturile ce se stabilesc între cetăţeni în desfăşurarea activităţii economice.

Statul român va fi obligat ca, în timpul cel mai scurt, să treacă în proprietatea cetăţenilor întregul capital pe care şi l-a însuşit prin Legea 15/1990. El trebuie obligat să dea înapoi cetăţenilor capitalul pe care l-a furat de la aceştia. Statul va avea obligaţia să administreze cu răspundere acest capital, astfel încât cetăţenilor să li se restituie întreaga valoare a capitalului de care au fost deposedaţi prin Legea 15/1990.

În domeniul economic, statul democratic trebuie să fie investit, prin Constituţie, cu puterea de a adopta şi aplica legi care să reglementeze:

- Asigurarea economiei naţionale cu monedă stabilă;

Înfiinţarea şi funcţionarea agenţilor economici;

Organizarea şi funcţionarea pieţelor: de mărfuri şi servicii, de bani, de valori mobiliare, de asigurări;

- Formarea şi utilizarea veniturilor statului – bugetul de stat;

Protecţia capitalului;

Protecţia muncii;

Protecţia mediului înconjurător.

1.4.1. Monedă stabilă. Economie fără inflaţie.

Noi considerăm că statului popular românesc trebuie să-i fie încredinţate puterea şi obligaţia de a pune la dispoziţia economiei naţionale moneda, banii de care economia are nevoie – fie ei lei, sau euro. Statul are obligaţia să asigure stabilitatea monedei pusă la dispoziţia agenţilor economici, precum şi un nivel decent al dobânzii percepute de stat pentru această monedă – dobânda care determină, practic, nivelul tuturor dobânzilor practicate în economie.

Constituţia statului popular trebuie să prevadă clar care sunt răspunderile şi care sunt sancţiunile ce se aplică Băncii Naţionale în cazul în care inflaţia depăşeşte un anumit nivel.

Guvernatorul Băncii Naţionale trebuie ales prin vot popular.

Prin lege, vor fi stabilite condiţiile de studii, experienţă şi performanţă care trebuie îndeplinite de candidaţii la această funcţie.

1.4.2. Pieţe curate, cu lege, fără guvernanţi şi fără speculanţi.

Considerăm că statul român trebuie investit cu puterea şi obligaţia de a legifera utilizarea banilor în economia naţională, Banca Naţională a României având puterea şi obligaţia de a supraveghea activitatea băncilor, respectiv modul în care acestea respectă legea. Parlamentul nu poate, însă, să adopte nici o lege prin care Banca Naţională a României, ori alt organ al statului, să capete puterea de a-şi da “avizul”, “acordul”, sau “aprobarea” pentru înfiinţarea şi funcţionarea băncilor, ca şi a altor instituţii de credit, pentru numirea sau revocarea conducătorilor acestora, sau puterea de a aplica sancţiuni, de orice fel.

Banca Naţională a României, ca şi orice alt organ de stat împuternicit, prin lege, cu atribuţia de a aplica legea, va avea numai puterea şi obligaţia de a supraveghea, adică de a urmări, de a observa eventualele încălcări ale legii, de a le prezenta instanţei judecătoreşti competente să constate încălcarea legii şi să aplice sancţiunea prevăzută de lege.

Băncile trebuie să acorde numai credite pentru care dispun de capitaluri de aceeaşi valoare şi cu acelaşi termen.

Statul român are obligaţia să asigure un sistem naţional unitar de garantare şi asigurare a tuturor depozitelor bancare ale cetăţenilor – persoane fizice şi juridice.

Statului român îi vor fi încredinţate puterea şi obligaţia de a legifera modul de organizare şi funcţionare a pieţelor de capitaluri şi de asigurări, va acorda Comisiei Naţionale de Valori Mobiliare (CNVM), respectiv Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (CSA), puterea şi obligaţia de a supraveghea activitatea operatorilor de pe pieţele de capitaluri şi de asigurări – proprietari de valori mobiliare, societăţile de servicii financiare, fonduri de investiţii, societăţi de asigurări, brokeri, intermediari, etc – respectiv modul în care aceşti operatori vor respecta prevederile legii, dar, ca şi în cazul Băncii Naţionale a României, va interzice dreptul Parlamentului de a adopta legi prin care CNVM, sau CSA, sau orice alt organ de stat, va căpăta puterea de a-şi da “avizul”, “acordul”, sau “aprobarea” pentru înfiinţarea şi funcţionarea de persoane juridice pe pieţele de capitaluri, sau de asigurări, pentru numirea, sau revocarea conducătorilor acestora, sau pentru a aplica acestora sancţiuni, de orice fel.

Şi conducătorii acestor instituţii de supraveghere a sistemului financiar vor trebui aleşi prin vot popular, dintre cei care îndeplinesc condiţiile de studii, experienţă şi performanţă.

Pe pieţele de capitaluri, vor fi interzise tranzacţiile speculative, adică acelea în care cumpărătorul nu face dovada că posedă banii – numerar sau depozit bancar – necesari pentru efectuarea plăţii.

1.4.3. Impozite şi taxe limitate. Bugete echilibrate.

Statul democratic primeşte, de la cetăţeni, prin Constituţie, puterea de a impune acestora, cetăţenilor, obligaţia de a contribui – prin taxe şi impozite – la constituirea resurselor financiare ale statului, necesare pentru finanţarea activităţii diverselor organisme ale statului, plata salariilor celor aleşi de popor să exercite puterea statală, ca şi a specialiştilor pe care aceştia, cei aleşi, îi angajează pentru a-i sprijini, cu cunoştinţele lor, în exercitarea puterii.

Statul român postdecembrist s-a autodotat cu o putere nelimitată de a obliga cetăţenii să plătească impozite şi taxe, astfel încât s-a ajuns ca, din totalul veniturilor create de cetăţeni, mai mult de jumătate să fie însuşite de stat – prin impozite şi taxe - cetăţenilor rămânându-le mai puţin de jumătate din ceea ce au produs.

Cetăţenii români muncesc mai mult pentru stat decât pentru ei şi familiile lor.

Este o situaţie absolut inadmisibilă.

Noi considerăm că puterea statului de a impune taxe şi impozite trebuie limitată. Cuantumul tuturor taxelor şi impozitelor impuse de stat şi de autorităţile publice locale pentru propria lor funcţionare nu trebuie să depăşească 30% din veniturile create de cetăţeni, din valoarea nou creată în economie.

Statul trebuie obligat, prin Constituţie, să funcţioneze cu bugete echilibrate, fără deficite, în care cheltuielile să nu depăşească veniturile constituite.

De asemenea, el trebuie obligat să asigure funcţionarea economiei naţionale cu o balanţă comercială externă echilibrată, cu o balanţă de încasări şi plăţi echilibrată.

Constituţia trebuie să precizeze taxele şi impozitele care pot fi impuse cetăţenilor. Guvernanţii nu trebuie să inventeze noi taxe şi impozite. Să se mulţumească cu cele prevăzute în Constituţie. Ei trebuie să-şi folosească imaginaţia pentru a găsi noi căi de reducere a cheltuielilor bugetare.

În concepţia noastră, statul nu trebuie să aibă puterea de a transforma veniturile bugetare în capital, de a utiliza aceste venituri pentru a face investiţii în economie, în afara situaţiilor excepţionale, precizate în Constituţie.

Temporar, statul român va avea puterea de a administra capitalul care a intrat în proprietatea sa prin legea 15/1990, sau alte legi, ordonanţe şi hotărâri de guvern ulterioare acesteia. El va avea obligaţia ca, treptat, să vândă acest capital, să-l transforme în bani, şi să-l transfere, în mod gratuit, în proprietatea cetăţenilor, prin finanţări de proiecte de investiţii propuse de cetăţenii care nu au participat la jefuirea economiei româneşti în perioada 1990-2008.

Considerăm că trebuie interzisă utilizarea sumelor de bani obţinute de stat din vânzarea de capital pentru finanţarea cheltuielilor bugetare. Aceste sume vor putea fi utilizate numai pentru investiţii în sectorul privat, al cetăţenilor.

1.4.4. Agenţi economici creatori de avuţie.

Statului român trebuie să-i fie încredinţată puterea şi obligaţia de a da legi prin care să reglementeze înfiinţarea şi funcţionarea agenţilor economici. Nici o astfel de lege şi nici un alt act emis de organele de stat nu vor putea, însă, condiţiona înfiinţarea şi funcţionarea agenţilor economici de vreun “aviz”, “acord”, sau “aprobare” din partea vreunui organ de stat, altul decât instanţa judecătorească împuternicită prin lege să autorizeze înfiinţarea agenţilor economici.

Organele puterii executive ale statului – sanitar-veterinare, de protecţia a mediului, etc – trebuie să aibă puterea şi obligaţia de a supraveghea activitatea agenţilor economici, de a urmări dacă aceştia respectă sau nu prevederile legilor. Ele vor avea puterea şi obligaţia de a aduce la cunoştinţa instanţelor judecătoreşti orice încălcare a legii şi de a solicita aplicarea sancţiunilor prevăzute de lege.

Nici un organ al puterii executive – inclusiv Banca Naţională a României, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, Garda Financiară, Poliţia, etc – nu trebuie să aibă puterea de a constata încălcarea legii şi de a aplica sancţiunile prevăzute de lege. Această putere aparţine numai instanţei judecătoreşti competente.

1.4.5. Protecţia capitalului

Economiile naţionale moderne se deosebesc între ele prin performanţă.

Unele economii naţionale sunt mai performante decât altele, adică produc mai multă avuţie, mai multe bunuri şi servicii, pe cap de locuitor, decât altele, asigurând cetăţenilor lor mai multă bunăstare.

Performanţa este determinată de valoarea capitalului de care dispune fiecare naţiune şi de forma de proprietate asupra cestui capital.

Cele mai performante economii naţionale nu sunt cele care dispun de mari bogăţii naturale ale solului şi subsolului. Există ţări care dispun de puţine bogăţii naturale, dar care au economii foarte performante – vezi Japonia, Olanda – şi există economii naţionale care dispun de mari bogăţii naturale, dar au economii mai puţin performante – vezi Rusia, ţări ale Orientului Mijlociu, ale Africii, sau, mai aproape, România, care, din punct de vedere al resurselor naturale, este una dintre cele mai bogate ţări ale Europei, dar care are o economie neperformantă, fiind una dintre cele mai sărăcite ţări ale continentului.

Performanţa unei economii naţionale depinde, într-adevăr, de calitatea tehnicii şi de calitatea forţei de muncă utilizate pentru producţia de bunuri şi servicii, dar aceşti doi factori – tehnică, forţă de muncă – depind, la rândul lor, de capitalul acumulat şi utilizat în economie.

Capitalul este cel care face diferenţa. El este cel care determină performanţa economică.

Capitalul este avuţie, adică bunuri rezultate din activitatea economică, bunuri care nu sunt consumate, ci sunt economisite, pentru a fi utilizate la reluarea ciclului economic, pe o scară mai largă, în care să se realizeze venituri mai mari, care să aducă şi profituri, şi salarii mai mari.

Capitalul este constituit din bunuri – fabrici, uzine, clădiri, maşini, echipamente, etc – bunuri productive, capabile, împreună cu forţa de muncă, să producă bunuri şi/sau servicii cerute de consumatori, prin vânzarea cărora se obţin venituri salarii şi profituri.

Omul economiseşte, astăzi, adică acumulează capital, deoarece economia, societatea, îl recompensează pentru sacrificiul lui de a nu consuma, de a economisi o parte din ceea ce a obţinut astăzi, pentru ca şi el, şi societatea să producă mai mult, şi să obţină mai mult, mâine.

Cele mai performante economii moderne sunt cele în care s-a acumulat mai mult capital, cele în care cetăţenii, sprijiniţi de statul lor, au reuşit să creeze şi să sporească, necontenit, valoarea capitalului naţional.

Capitalul, odată acumulat, se păstrează. El are capacitatea de a se reproduce, de a se autogenera. Capitalul nu se consumă, nu “dispare” ca urmare a faptului că este utilizat. Prin sistemul de amortizare şi de deducere a costurilor din veniturile impozabile, consumabile şi economisibile, la sfârşitul fiecărui ciclu economic, capitalul se “recuperează”, el rămâne disponibil pentru un nou ciclu, cu aceeaşi valoare şi în aceeaşi proprietate.

În mod natural şi firesc, în societatea democratică, capitalul intră şi rămâne în proprietatea privată a celui care l-a creat, care a economisit o parte din veniturile lui, transformându-o în capital.

În societăţile nedemocratice, creatorii de capital sunt deposedaţi de opera creaţiei lor, capitalul intrând – şi rămânând – în proprietatea altora, a hoţilor de capital.

Cel care a devenit proprietar de capital, dacă este un om normal, adică raţional, aşa cum este marea majoritate a oamenilor, nu-şi distruge propria avere, rămâne proprietar de capital şi transmite această calitate tuturor urmaşilor săi.

În mod natural, fiecare ciclu economic începe cu capitalul utilizat în ciclul anterior, plus capitalul economisit în acel ciclu. În mod natural, în noul ciclu, utilizându-se mai mult capital, se vor produce mai multe bunuri şi servicii, vor fi mai multe bunuri destinate consumului, va creşte bunăstarea populaţiei, vor fi mai multe bunuri care vor fi destinate economisirii, pentru acumularea de capital, pentru îmbogăţirea fiecărui cetăţean în parte şi a naţiunii în ansamblul ei.

În loc să sporească de la un an la altul, capitalul se poate diminua, şi, odată cu el, şi posibilitatea de sporire a bunăstării şi prosperităţii populaţiei.

Capitalul naţional poate fi diminuat, distrus, printr-o catastrofă naturală – cutremur de pământ – sau printr-o catastrofă naţională – bombardamente din partea unei forţe militare agresoare străine.

Capitalul poate fi, însă, distrus şi de cetăţeni, sau de statul lor.

Într-o ţară în care capitalul se află în proprietate privată, cetăţenii pot să-şi vândă capitalul – clădiri, fabrici, maşini, echipamente, etc. – Iar cu banii obţinuţi pot juca la cazino, sau pot face o excursie pe lună, după care vor ajunge la sapă de lemn, împreună cu întreaga lor naţiune, dacă toţi au procedat la fel.

Am subliniat cuvântul pot, deoarece istoria nu cunoaşte nici o naţiune în care cetăţenii, având capitalul în proprietate privată, să fi procedat la distrugerea propriei lor averi, a sursei propriei bunăstări.

Omul, individul, este o fiinţă raţională, inteligentă, responsabilă. Un om normal, sănătos, în deplinătatea facultăţilor mintale, nu-şi va distruge, niciodată, sursa propriei sale bunăstări – capitalul.

Istoria recentă ne pune, însă, la dispoziţie un exemplu în care capitalul unei naţiuni a fost distrus nu de către cetăţeni, ci de către statul naţiunii respective.

Este vorba chiar despre statul român postdecembrist.

În perioada postdecembristă, prin aşa-numita “reformă”, respectiv prin politica economică concepută şi pusă în practică de statul român, capitalul naţional al României, acumulat până în 1989, a fost distrus în proporţie de aproape 50%.

După 1989, în România, nu s-a mai acumulat nici un strop de capital nou. În această perioadă a funcţionat nu o economie capitalistă, în care să se acumuleze capital, ci o economie de pradă, o economie care le-a permis guvernanţilor să se autoîmproprietărească cu capitalul creat de cetăţeni de-a lungul istoriei.

În momentul loviturii de stat din decembrie 1989, cea mai mare parte a capitalului naţional – fabrici, uzine, bănci, etc. – Se afla în proprietatea comună, a întregului popor, numai o mică parte aflându-se în proprietatea diverselor forme de cooperative, sau în proprietate privată.

Era un capital deosebit de valoros: atât ca volum, el fiind constituit prin acumularea unei treimi din veniturile realizate de toţi cetăţenii ţării, pe o perioadă de o jumătate de secol, plus capitalul acumulat până în 1948, cât şi calitativ – fabricile şi uzinele româneşti fiind înzestrate, la acel moment, cu tehnologii care se aflau deasupra mediei nivelului tehnic mondial.

Dacă, în 1990, acest preţios capital ar fi intrat în proprietatea privată a tuturor cetăţenilor ţării, el nu s-ar fi diminuat, ci, dimpotrivă, ar fi crescut continuu, ar fi făcut ca producţia naţională, PIB-ul, veniturile, profiturile, salariile şi pensiile românilor să crească de la un an la altul.

Intrarea acestui capital în proprietatea privată a tuturor cetăţenilor ţării, în 1990, ar fi creat o puternică clasă mijlocie în România, singura temelie socială a democraţiei.

Guvernanţii români din anul 1990, aceiaşi, în marea majoritate, şi în anul 2010, au refuzat trecerea capitalului naţional în proprietatea privată a tuturor cetăţenilor ţării, hotărând, în total dispreţ faţă de popor, să-şi treacă acest capital în propria lor proprietate privată, prin înşelarea poporului.

Deoarece le-a fost teamă să se autoîmproprietărească, pur şi simplu, au trecut, mai întâi, capitalul din proprietatea comună, a întregului popor, în proprietatea statului, prin Legea 15/1990, apoi, au pus la cale trecerea aceluiaşi capital din proprietatea statului în proprietatea privată, a lor, a rudelor şi prietenilor, prin legile aşa-zisei privatizări prin vânzare.

Au constatat, repede, că valoarea capitalului românesc era aşa de mare că, dacă ar fi trebuit să îl cumpere la valoare, la adevăratul lui preţ, ar fi fost imposibil. Nu aveau de unde să-şi procure atâţia bani într-un timp atât de scurt, adică în timpul propriei lor vieţi.

În plus, ei ar fi constatat că atunci când ar fi terminat de privatizat, adică de vândut întregul capital real al ţării – constituit din fabrici, uzine, bănci, etc – statul ar fi rămas cu capitalul pe care l-a avut la începutul privatizării. A înstrăinat fabrici de 200 miliarde dolari, dar are depozite bancare tot de 200 miliarde dolari.

Trebuia conceput şi pus în aplicare un sistem prin care capitalul să îşi piardă valoarea, să poată fi “cumpărat” la preţuri de sute de ori mai mici decât valoarea lui reală, un sistem prin care banii încasaţi din vânzarea capitalului să nu fie reinvestiţi, ci consumaţi, astfel încât la sfârşitul privatizării să nu mai rămână nimic din capitalul iniţial.

Sistemul, având la bază manipularea cantităţii de bani în circulaţie, adică inflaţia, a fost conceput şi aplicat cu profesionalism şi cu sânge rece. În condiţiile în care producţia a scăzut, au fost aruncate pe piaţă cantităţi din ce în ce mai mari de bani, care au făcut ca preţurile curente să crească în ritmuri de 100-150% pe an. Între timp, fondul de amortizare a fost calculat şi reţinut folosindu-se preţurile vechi, astfel încât, după 3-4 ani, din fondul de amortizare calculat şi reţinut pentru un autocamion nu s-au mai putut cumpăra nici roţile acestuia.

Prin acelaşi sistem, agenţii economici cu capital de stat au fost înglodaţi în datorii, fiind aduşi în incapacitate de plată, în stare de faliment.

În acest fel, “reformatorii” economiei româneşti au diminuat, an de an, valoarea capitalului naţional. Cu valoarea capitalului diminuată dramatic, fabricile, pe care românii le-au cumpărat, în anii ’80, cu milioane şi miliarde de dolari, au fost “vândute”, în anii ’90, pe câţiva dolari.

Automat, diminuarea capitalului utilizat în economie a determinat şi diminuarea capacităţii de producţie, a veniturilor, a salariilor, a pensiilor, apariţia şi creşterea sărăciei pentru milioane şi milioane de români.

Aşa se face că “reforma”, “privatizarea” a avut ca efect nu numai exproprierea, jefuirea cetăţenilor români de capitalul acumulat până în 1989, dar şi distrugerea unei însemnate părţi a acestui capital. Jaful n-a putut fi realizat decât însoţit de distrugere.

Moştenirea cea mai gravă a celor 20 ani de “reformă”, nu este inechitatea, constând în aceea că unii cetăţeni, puţini, s-au îmbogăţit, nemeritat şi nemăsurat, iar alţii, marea majoritate, au fost aduşi în cea mai cruntă sărăcie, ci faptul că avem mai puţin capital, mai puţină capacitate de a produce bunuri şi servicii.

Noul stat democratic românesc trebuie să-şi asume răspunderea de a proteja capitalul naţional, de a adopta şi aplica legi care să facă imposibil furtul de capital, pentru a împiedica distrugerile de capital şi diminuarea valorii capitalului utilizat în economie.

Statul democratic românesc poate şi trebuie să-şi sprijine cetăţenii în efortul acestora de a crea noi capitaluri, prin neimpozitarea veniturilor economisite şi investite, atât a celor reprezentate de profituri, cât şi a celor reprezentate de salarii.

Până la transferarea în proprietatea privată a cetăţenilor a întregului capital însuşit de statul român prin Legea 15/1990, statul are obligaţia de a administra cu răspundere acest capital.

1.4.6. Protecţia muncii

Oamenii nu au creat şi, cu siguranţă, nu vor putea crea o forţă producătoare de avuţie la care să nu participe munca, consumul omenesc de energie fizică şi/sau cerebrală.

Orice maşinărie, orice robot, orice structură tehnică creată şi/sau folosită de oameni este rezultat al muncii omeneşti.

Nu există avuţie, nu există bunuri materiale folosite de om pentru satisfacerea nevoilor sale, fie ele de subzistenţă, fie de cel mai sofisticat lux, care să nu fie rezultat al muncii omeneşti.

Chiar şi natura, mediul natural, în care ne ducem viaţa, este, din ce în ce mai mult, dependent de muncă. Chiar şi calitatea aerului pe care îl respirăm, sau calitatea razelor solare cu care ne încălzim, depind de munca pe care omul o depune pentru protecţia aerului, a atmosferei pământeşti.

Datorăm mult inovatorilor, semenilor noştri, care, înzestraţi în mod deosebit de Creator, dar şi prin multă, multă muncă, au creat şi creează, pentru ei, dar şi pentru noi, minunate structuri tehnice, care ne permit nouă, celor mulţi, să producem, în aceeaşi unitate de timp, din ce în ce mai multe bunuri, mai multă avuţie, pe care, apoi, să o putem folosi, pentru a ne spori propria bunăstare.

Oricâtă inovaţie avem şi vom avea, oricât de mare este şi va deveni capacitatea noastră de producţie ca urmare a inovaţiilor, tot va trebui să producem bunuri, avuţie, tot va trebui să muncim, adică să consumăm propria noastră energie (fizică, cerebrală) pentru a pune şi a ţine în funcţiune tehnica, pe care tot noi am creat-o, tot prin muncă, cu ajutorul căreia să realizăm bunuri şi/sau servicii, adică avuţie.

Inovaţia sporeşte forţa productivă a muncii, dar nu elimină, niciodată, complet, munca, din procesul producerii avuţiei.

Informaţia multiplică şi capacitatea de inovaţie şi capacitatea de muncă.

Informaţia nu înlocuieşte şi nu elimină nici inovaţia, nici munca, din procesul de creare a avuţiei. Dimpotrivă, utilizarea completă şi eficientă a informaţiei necesită un efort suplimentar de inovaţie şi de muncă.

Piaţa nu creează avuţie.

Avuţia se creează numai în producţie, prin muncă.

Atâta timp cât funcţionează corect, atâta timp cât este reglementată să funcţioneze corect, piaţa asigură alocarea eficientă a resurselor şi redistribuirea avuţiei în favoarea inovatorilor, stimulând progresul, sporind eficienţa cu care sunt utilizate resursele în procesul de producţie a avuţiei.

Banii nu crează avuţie.

Banii sunt un instrument cu ajutorul căruia este măsurată valoarea (preţul) mărfurilor, bunurilor şi serviciilor, care facilitează, astfel, circulaţia, schimbul acestora, trecerea lor de la un proprietar la altul.

Banii măsoară valoarea bunurilor, tot aşa cum cântarul măsoară greutatea acestora. Nici cântarul, nici banul, nu crează bunuri, avuţie.

Banii sunt un instrument cu ajutorul căruia se transformă veniturile în capital. O parte din bani reprezentând veniturile obţinute din vânzarea bunurilor şi serviciilor (create în producţie, prin muncă) nu se cheltuieşte pe bunuri de consum – mâncare, îmbrăcăminte, etc – ci se economiseşte, se pune de o parte, se tezaurizează – la saltea, sau la bancă – şi, apoi, se investeşte, se cheltuieşte pentru achiziţionarea de bunuri productive, se transformă, astfel, în capital.

Nu banii, ci veniturile se transformă în capital.

Avuţia este creată de muncă şi de capital.

Munca şi capitalul produc venituri, adică avuţie, din care o parte se consumă (oamenii consumă bunuri, sau servicii, avuţie, nu bani), iar o altă parte se economiseşte, transformându-se în capital (bunuri productive – nu cu banii se ară ogorul, ci cu tractorul) care se adaugă celui existent. Şi din nou, munca şi capitalul, sporit, produc venituri sporite, s.a.m.d.

Banii nu crează avuţie, dar pot fi folosiţi pentru redistribuirea avuţiei, adică pentru trecerea ei din proprietatea celui care a creat-o (prin muncă) în proprietatea altuia.

Guvernanţii români postdecembrişti au folosit banii pentru a declanşa şi întreţine procesul inflaţionist, prin care au devalorizat capitalul naţional, asigurând, astfel, trecerea lui în proprietatea privată, la preţuri de nimic, prin care au redus, continuu, şi valoarea muncii naţionale, puterea de cumpărare a salariilor ajungând la nivelul de 100 Euro/lună.

Nu numai că munca naţională este plătită prost, dar o bună parte a forţei de muncă, datorită diminuării capitalului, nu îşi găseşte utilizare, îngroşând rândurile şomerilor.

Statul popular trebuie să-şi asume obligaţia de a reaşeza munca la locul ce i se cuvine, adică la vârful piramidei valorilor morale ale societăţii româneşti.

Realizarea acestui obiectiv presupune, în primul rând, îngrădirea şi, în final, eliminarea oricărei posibilităţi de însuşire de avuţie prin furt şi înşelăciune. Avuţia trebuie însuşită de cei care o creează: proprietarii forţei de muncă şi ai capitalului.

Prin instrumentele fiscale de care dispune, statul popular trebuie să stimuleze investiţiile, acumularea de capital, şi crearea, pe această cale, de noi locuri de muncă, astfel încât rata şomajului să nu fie, nici un moment, mai mare decât aceea impusă de schimbările tehnologice.

Statul trebuie să intervină energic pe piaţa forţei de muncă, astfel încât să fie complet eliminată munca la negru.

Salariul, preţul forţei de muncă, este dependent şi de totalul avuţiei create prin conlucrarea forţei de muncă cu capitalul, dar şi de procentul ce-i revine muncii din totalul acestei avuţii.

Statul democratic poate şi trebuie să intervină şi să influenţeze ambii factori de care depinde nivelul salariului.

Statul poate influenţa valoarea avuţiei create în economie, atât prin susţinerea creşterii valorii şi calităţii capitalului naţional, cât şi prin sporirea calificării forţei de muncă, prin îmbunătăţirea şcolii, a sistemului naţional de educaţie.

Statul trebuie să intervină în stabilirea modului în care avuţia creată în economie este împărţită în cele două venituri primare: salariu şi profit.

Este, desigur, dreptul şi obligaţia patronatelor şi sindicatelor să negocieze şi, în final, să stabilească nivelul salariilor, dar statul poate şi trebuie să intervină în acest proces prin legiferarea salariului minim pe economie care să stea la baza corelării salariilor cu celelalte preţuri şi costuri din economia naţională.

1.4.7. Protecţia naturii.

Societăţii nu îi poate fi indiferent impactul pe care activitatea economică îl are asupra mediului înconjurător, asupra naturii în mijlocul căreia oamenii îşi trăiesc viaţa.

Societatea nu poate accepta ca cetăţenii săi să obţină venituri – salarii şi profituri – prin desfăşurarea de activităţi economice care degradează natura, mediul înconjurător, care distrug calitatea aerului, a apei, a solului şi subsolului.

Atât producătorii, cât şi consumatorii trebuie să-şi asume răspunderea de a suporta preţul protecţiei mediului înconjurător, adică includerea costurilor generate de protecţia mediului în preţul la care bunurile şi serviciile sunt vândute şi cumpărate pe piaţă.

Statul este cel care trebuie să aibă puterea şi obligaţia de a adopta şi aplica legi prin care să asigure protejarea mediului de orice activitate dăunătoare din partea agenţilor economici, a producătorilor, dar şi a consumatorilor.

Din nou, considerăm că legea referitoare la protecţia naturii trebuie să sancţioneze cu asprime orice fel de acţiune dăunătoare mediului înconjurător, dar şi în acest domeniu trebuie eliminată practica avizelor, acordurilor şi aprobărilor.

Parlamentul trebuie să adopte legi, Guvernul trebuie să controleze aplicarea lor şi atunci când constată încălcarea legii să solicite instanţei judecătoreşti aplicarea sancţiunii prevăzută de lege.

2. CONSTRUCŢIA ECONOMIEI DEMOCRATICE.

2.1. Economia oligarhică postdecembristă.

Prin “reforma” economică, concepută şi aplicată de statul postdecembrist, în România a fost construită o economie oligarhică, a cărei principală caracteristică constă în aceea că aproape întregul capital utilizat în economia românească se află în proprietatea privată a unei minorităţi, a unei oligarhii, constituită din mafia guvernanţilor, marea majoritate a cetăţenilor neavând nici un fel de capital în proprietate.

Continuarea aplicării “reformei” va conduce la intrarea în proprietatea oligarhiei guvernanţilor a întregului capital utilizat pe teritoriul ţării, cetăţenii români urmând să fie transformaţi în sclavi salariaţi ai acestei oligarhii.

Prin aplicarea “reformei”, societatea românească a fost polarizată: sus se află oligarhia guvernanţilor, îmbogăţiţi prin furt şi înşelăciune, iar, dedesubt, marea masă a populaţiei, care trăieşte în sărăcie absolută.

În România nu există o clasă mijlocie, care să-şi câştige bunăstarea din muncă şi din capital, clasă care constituie osatura oricărei societăţi democratice autentice.

A fost creat un sector “privat” al cărui capital provine, în cea mai mare parte, din capitalul de stat, însuşit prin furt şi înşelăciune, şi ai cărui proprietari sunt membrii ai clasei politice, “foşti” şi “actuali”, “la putere”, sau “în opoziţie”, precum şi “sponsorii” acestei clase politice, indivizi îmbogăţiţi tot prin jefuirea capitalului de stat, sub oblăduirea guvernanţilor, care sunt furnizori de mită şi şpagă pentru guvernanţi şi neplătitori de taxe şi impozite la bugetul de stat.

În economia românească postdecembristă, orice încercare a românilor de rând de a pune pe picioare agenţi economici cu capital privat, care nu s-au supus ordinelor şi birurilor impuse de mafia statal-oligarhică, a fost sortită eşecului, falimentului.

Aşa se face că, după două decenii de “reformă”, România dispune de un capital egal cu cel de care dispunea la sfârşitul anului 1989, lucru reflectat în nivelul produsului intern brut al ţării, care este sub cel din 1989. Acumulările de capital făcute de întreprinzătorii privaţi care au scăpat falimentelor nu au reuşit să compenseze distrugerile capitalului de stat provocate de guvernanţi.

A fost distrus nu numai capitalul acumulat după 1989 de către cetăţenii “liberi”, “nedisciplinaţi”, care n-au acceptat “colaborarea” cu mafia statală, n-au acceptat “reforma”, mita şi şpaga, cât şi o bună parte a capitalului acumulat înainte de 1989.

Economia oligarhică a fost creată prin jaf, prin furt şi înşelăciune, prin sărăcirea marii majorităţi a cetăţenilor şi îşi va continua existenţa tot prin jefuirea şi sărăcirea populaţiei.

În economia oligarhică, nu se îmbogăţesc cei care creează bogăţie, ci cei care fură bogăţia de la alţii.

În economia oligarhică, legea nu este făcută de către statul clasei mijlocii, al clasei care creează bogăţia, avuţia, capitalul, ci de către statul clasei oligarhice, clasă care nu creează avuţie, ci îşi însuşeşte avuţia creată de restul populaţiei, complet lipsită de proprietate şi, în consecinţă, şi de puterea de a-şi impune legea care să-i apere interesele.

Economia oligarhică este o economie neperformantă şi ineficientă. În economia oligarhică, capitalul, avuţia productivă, adică avuţia care produce avuţie, nu se însuşeşte prin muncă, inovaţie şi economisire, ci prin hoţie şi înşelăciune.

Proprietarii capitalului însuşit prin hoţie şi înşelăciune nu au nici un fel de răspundere pentru modul în care este utilizat capitalul. Pierderile de capital, datorate proastei utilizări şi administrări, nu se recuperează prin crearea de capital nou, prin muncă, inovaţie şi economisire. În economia oligarhică, pierderea de capital se acoperă prin redistribuire, adică prin trecerea veniturilor şi capitalurilor create de cei mulţi în proprietatea oligarhilor.

Economia oligarhică este mai rea, mai ineficientă chiar şi decât economia statală, comunistă. În ultimă instanţă, statul comunist răspunde cu propria sa existenţă pentru pierderile de capital cauzate de proasta utilizare şi administrare.

2.2. Economia democratică.

Noi considerăm că românii vor scăpa de sărăcie numai dacă vor reuşi să înlocuiască economia oligarhică creată de guvernanţii postdecembrişti cu o economie democratică şi performantă.

Spre deosebire de economia oligarhică, în care cea mai mare parte a capitalului se află în proprietatea unei minorităţi, în economia democratică, cea mai mare parte a capitalului utilizat în economie se află în proprietatea majorităţii cetăţenilor. În economia democratică, există şi o clasă socială constituită din cetăţeni foarte bogaţi – de regulă mari inovatori, sau moştenitorii acestora – şi o clasă constituită din cetăţeni foarte săraci – cei care nu vor să muncească. Amândouă aceste clase deţin procente minoritare în ansamblul populaţiei.

În economia democratică, marea majoritate a cetăţenilor îşi câştigă existenţa şi bunăstarea atât din muncă, din salariu, cât şi din capital, din profitul ce i se cuvine pentru capitalul pe care îl are în proprietate. Această mare majoritate formează clasa mijlocie, clasa socială care constituie structura de rezistenţă a societăţii democratice, formată, în principal, din salariaţi, care sunt şi proprietari de capital financiar – acţiuni, obligaţiuni, depozite bancare, etc. – La care se adaugă şi micii întreprinzători, proprietari care-şi administrează singuri capitalul.

Nu marii patroni, marii miliardari deţin în proprietate cea mai mare parte a capitalurilor naţionale ale ţărilor democratice, bogate şi prospere ale lumii – cele din America de Nord, din Europa de Vest, din Asia de Sud-Est – ci marea masă a salariaţilor.

Această clasă mijlocie – formată din milioane de mici acţionari, de titulari de conturi bancare, de poliţe de asigurări – deţinând cea mai mare parte a capitalului naţional, deţinând puterea economică, deţine şi puterea politică.

În ţările cu economie democratică, statul îşi primeşte puterea de la clasa mijlocie şi exercită puterea în interesul acestei clase.

Clasa mijlocie – salariaţi, mici întreprinzători – îşi câştigă bunăstarea din salariu, cuvenit pentru efortul de a munci, şi din profit, cuvenit pentru sacrificiul de a economisi. Clasa mijlocie nu-şi câştigă bunăstarea din furt, mită, sau şpagă.

Deţinând puterea economică, clasa mijlocie are şi puterea politică de a-şi construi un stat care să-i apere interesele, un stat care să-i apere sursele bunăstării salemunca şi capitalul – un stat care să apere şi să cultive munca, inclusiv forma superioară a muncii – inovaţia, şi spiritul de economisire, un stat care să împiedice accesul la avuţie şi bunăstare prin furt şi înşelătorie.

În România, economia democratică ar fi putut fi creată imediat după abolirea regimului comunist, prin trecerea întregului capital naţional acumulat până în anul 1989 din proprietatea indiviză, a întregului popor, în proprietatea privată a cetăţenilor ţării, o împroprietărire care ar fi creat o clasă mijlocie capabilă să-şi creeze propriul stat, care să-i apere interesele, să apere munca naţională şi capitalul naţional, singurele surse ale bunăstării întregii populaţii.

Guvernanţii postdecembrişti au încălcat dreptul de proprietate al cetăţenilor, au încălcat dreptul naţiunii române de a dispune de o clasă mijlocie puternică, au încălcat dreptul naţiunii române de a trăi în democraţie şi bunăstare, au conceput şi aplicat “reforma “lor, prin care s-au autoîmproprietărit cu capitalul cetăţenilor, s-au îmbogăţit, au sărăcit populaţia, au construit un stat mafiot şi o societate bolnavă, care cultivă dispreţul faţă de muncă, dispreţul faţă de lege, dispreţul valorilor morale, o societate care cultivă hoţia, înşelătoria, corupţia, mita, şpaga, egoismul, violenţa.

Ce mai putem face acum, în anul 2010?

Ceea ce trebuia şi puteam să facem şi în 1990, adică să împroprietărim cetăţenii ţării cu capitalul naţional acumulat până în 1989, să creăm o economie democratică, bazată pe muncă, inovaţie şi economisire, o clasă mijlocie puternică, capabilă să creeze un stat democratic şi o societate democratică, singurele compatibile cu cele existente în ţările avansate ale Europei.

Statul român nu poate fi absolvit de răspunderea pe care o are de a înapoia proprietarului, poporului român, capitalul pe care l-a furat prin Legea 15/1990. Ca orice hoţ, el are răspunderea să dea înapoi şi capitalul furat şi distrus şi capitalul furat şi înstrăinat şi capitalul furat şi neînstrăinat, încă.

Evident, va trebui să pornim de la situaţia actuală a capitalului românesc.

Trebuie să-i dăm statului român posibilitatea de a “munci”, de a recrea şi de a reacumula, pe o cale, sau alta, capitalul pe care l-a distrus, ca şi cel pe care l-a vândut şi a “păpat” sumele încasate din vânzare, în loc să le reinvestească, să le păstreze calitatea de capital.

Din acest motiv, varianta de reformă a proprietăţii, modalitatea de construire a economiei democratice, pe care o propunem acum, în 2010, este diferită de aceea care putea şi trebuia aplicată în anul 1990.

Reformarea economiei şi societăţii româneşti va fi realizată prin aplicarea LEGII COJOCARU şi a celorlalte acte normative cuprinse în PROIECTUL PENTRU ROMÂNIA, toate publicate pe www.variantacojocaru.ro.

Varianta de reformă propusă are ca punct de plecare recunoaşterea, de către statul român, a drepturilor de proprietate ale cetăţenilor ţării asupra capitalului acumulat până în 1989 şi a profiturilor realizate cu acest capital din 1990 până în prezent. Această recunoaştere se va realiza printr-o emisiune de obligaţiuni de despăgubire, cu termen de scadenţă de maxim 10 de ani, şi o dobândă de 0,5% pe an.

Valoarea nominală a obligaţiunilor va fi exprimată în euro.

Statul se va obliga să plătească fiecărui cetăţean 20.000 Euro.

Vor fi despăgubiţi toţi cetăţeni majori ai României.

Nu vor primi despăgubire cei care au participat la jefuirea capitalului naţional intrat în proprietatea statului prin legea 15/1990, cei care au “cumpărat” la preţuri de nimic active şi acţiuni de la FPS, APAPS, AVAS, sau oricare alt organ al statului român postdecembrist.

Obligaţiunile vor fi răscumpărate, treptat, pe parcursul celor 10 de ani, pe măsură ce statul român îşi va crea resursele financiare necesare.

Pentru răscumpărarea obligaţiunilor va fi constituit un Fond Naţional pentru Despăgubiri şi Investiţii, care va fi alimentat cu: încasările făcute de statul român din vânzarea capitalului aflat, încă, în proprietatea sa – active şi/sau acţiuni; dividendele obţinute de statul român pentru acţiunile deţinute la societăţi comerciale; sume recuperate din privatizările frauduloase; un impozit progresiv pe avere – terenuri, cădiri, etc; un impozit de 80% pe averile dobândite ilicit; alte resurse stabilite prin lege.

Obligaţiunile emise în scopul despăgubirii cetăţenilor nu vor putea fi vândute, înstrăinate.

Sumele acumulate în Fondul Naţional pentru Despăgubiri şi Investiţii vor fi utilizate exclusiv pentru finanţarea de proiecte de investiţii propuse de societăţi comerciale care vor avea ca asociaţi, sau acţionari, deţinători de obligaţiuni de despăgubire.

Proiectele de investiţii vor fi selecţionate şi aprobate prin concursuri de proiecte, după o metodologie similară celor utilizate la programele Uniunii Europene de finanţări nerambursabile.

Obligaţiunile de despăgubire vor fi răscumpărate, adică anulate, în schimbul sumelor băneşti eliberate pentru finanţarea proiectelor aprobate.

Fondul Naţional pentru Despăgubiri şi Investiţii va putea fi utilizat şi pentru completarea finanţării proiectelor aprobate prin programele susţinute de Uniunea Europeană.

Apreciem că, prin aplicarea acestei adevărate reforme economice, în perioada unui singur mandat parlamentar, de 4 ani, în România pot fi puse bazele economiei democratice. După 10 ani de aplicare a acestei reforme, clasa mijlocie va deveni clasa socială dominantă în România, ceea ce va face ca democraţia să devină ireversibilă, nu numai în economie, ci şi în întreaga societate românească.

Dr. Constantin Cojocaru

August 2009