ANEXA Nr. 1 ÎNCEPUTUL Varianta Cojocaru. Februarie 1990

NOTĂ INTRODUCTIVĂ

Republic, aici, studiul “Restructurarea economiei româneşti” care a văzut lumina tiparului, prima dată, într-o formă prescurtată, în ziarul Adevărul, din 13-14 februarie 1990, studiu ce avea să se transforme, de-a lungul anului 1990, în “Varianta Cojocaru” de reformă economică.

Primăvara visată de mine în luna ianuarie a anului 1990 nu şi-a făcut, din păcate, apariţia în economia şi societatea românească. Dimpotrivă, iarna comunistă, metamorfozată în iarna fesenistă, şi-a prelungit existenţa, cu aproape un sfert de secol. Refuzând si încălcând drepturile de proprietate ale românilor, feseniştii şi-au pus în aplicare propria lor “politică de restructurare” economică, aceea de acaparare a capitalului românesc şi de transformare a românilor într-o naţiune de robi salariaţi, lipsiţi de proprietate, obligaţi să-şi câştige existenţa din salarii de mizerie.

În ciuda pierderilor şi a degradărilor la care a fost supusă economia, ca şi societatea românească, de către fesenişti, România are încă şansa de a ieşi din iarna comunisto – fesenistă şi a se bucura de soarele primăverii adevăratei democraţii. “Varianta Cojocaru” a cărei esenţă constă în apărarea dreptului românilor la proprietate şi prosperitate, a rezistat şi va rezista timpului şi criticilor. Mai devreme, sau mai târziu, naţiunea română va impune aplicarea ei în practică.

Iată, textul integral al studiului “Restructurarea economiei româneşti”, scris de mine în luna ianuarie 1990, perioadă în care eram refugiat politic, în oraşul Chicago, din Statele Unite ale Americii.

Restructurarea economiei româneşti

Cu oarecare întârziere, mi-a parvenit, la Chicago, Comunicatul Consiliului Frontului Salvării Naţionale, dat publicităţii în ziua de 24 Decembrie 1989. Comunicatul conţine 20 de puncte, de propuneri, al căror ansamblu trebuie privit ca reflectând platforma politică a acestuia. 6 din cele 20 propuneri se referă direct la problemele economice ale ţării. Ele sunt următoarele:

7 – Se acţionează pentru restructurarea întregii economii naţionale pe baza rentabilizării şi eficienţei, renunţarea la conducerea centralizată;

8 – Promovarea iniţiativei libere şi competenţei în conducerea unităţilor economice;

9 – Restructurarea agriculturii prin ajutorarea micilor proprietari şi producători;

15 – Reorganizarea întregii activităţi de comerţ;

16 – Stoparea exportului de alimente şi produse agro-alimentare;

17 – Diminuarea exportului de produse petroliere, pentru a asigura necesităţile naţionale.

Ultimele, două puncte – stoparea exportului de produse alimentare şi diminuarea celui de produse petroliere – sunt acţiuni de moment, desigur, bine venite, însă ele pot, cu greu, fi legate de noţiunea de platformă politică.

Pe termen lung, România va continua să facă schimb de produse agricole cu alte ţări, să exporte unele produse agricole – sunt ramuri ale agriculturii în care ţara, în condiţii normale de eficienţă, va avea, întotdeauna, un surplus – şi să importe produse agricole, pe care nu le poate produce rentabil. La fel cu produsele petroliere. Ce şi cât va importa şi exporta ţara din aceste produse va depinde de condiţiile concrete ale fiecărei perioade, deciziile urmând a fi luate de către întreprinzători, pe criterii economico-financiare, nu în mod arbitrar, de către birocraţi incompetenţi. Guvernul va trebui însă să-şi asume răspunderi proprii în acest domeniu, să ajute întreprinzători particulari prin acţiuni diplomatice şi pârghii financiare adecvate, sistem judicios de taxe vamale, de garanţii pentru creditele acordate de bănci exportatorilor şi importatorilor etc.

Celelalte patru puncte ale Comunicatului, referitoare la economie, pot fi, cu uşurinţă, grupate într-unul singur: RESTRUCTURAREA ECONOMIEI NAŢIONALE. Într-adevăr, punctul 7 se referă la “restructurarea întregii economii naţionale”, punctul 9 – la “restructurarea agriculturii”, punctul 15 la “reorganizarea întregii activităţi de comerţ”. Agricultura şi comerţul nu sunt nimic altceva decât COMPONENTE ale economiei naţionale. – Alături de industrie, transporturi, bănci etc. – Iar “reorganizarea” este un alt fel de a spune “restructurare”. Punctul 8, privind “promovarea iniţiativei” (care, în paranteză fie spus, nu poate fi decât ‘’liberă” si “competentă”, aşa că nu are nevoie de aceste atribute) în conducerea unităţilor economice”, este o dependentă a structurilor, intrând şi ea în conceptul de restructurare a economiei naţionale.

Comunicatul nu ne spune nimic despre structura ACTUALĂ, respectiv, cea lăsată de dictatură, nici despre structura VIITOARE, ce va rezulta ca urmare a procesului de schimbare, de restructurare. Nu căpătăm prea multe detalii nici relative la CUM, prin ce mijloace, se va face restructurarea.

Tot ceea ce ni se spune este că “restructurarea întregii economii naţionale” se va face “pe baza rentabilizării şi eficienţei”, în timp ce “restructurarea agriculturii” se va face “prin ajutorarea micilor proprietari si producători”.

Relaţia naturală între restructurare, pe de o parte, si rentabilizare şi eficienţă, pe de altă parte, este exact inversă, în sensul că rentabilizarea constituie SCOP, în timp ce restructurarea este MIJLOC, eficienţa (cum o arată şi numele) este EFECT, în timp ce structura este CAUZA. Altfel spus, trebuie să ne propunem să ridicăm nivelul rentabilităţii şi eficienţei economice naţionale prin, pe baza restructurării acesteia. Să punem boii şi carul la locul lor natural. În ceea ce priveşte agricultura, observ, mai întâi, că nu numai MICII proprietari-producători agricoli au nevoie de ajutor, ci toţi agricultorii, mici şi mari. În al doilea rând, ajutorul pe care guvernul îl va da întreprinzătorilor români, nu numai celor din agricultură, ci din toate ramurile economiei naţionale, este de dorit şi va fi bine venit, însă el, ca atare, nu este de natură să schimbe structura economiei.

Elemente de optimism.

Conceptul de structură economică este unul deosebit de complex.

Elementele sale constitutive pot însă fi grupate astfel: structura materială, de ramură (produse, ramuri, subramuri), structura tehnică (utilaje, tehnologii), structura forţei de muncă (meserii, nivele de calificare), structura financiară (taxe, impozite, dobânzi) etc. şi structura de proprietate. Aceste componente sunt interdependente, se influenţează reciproc, fiecare contribuind la crearea avuţiei naţionale, fie direct, fie indirect, prin influenţa, favorabilă, sau nefavorabilă, pe care o exercită asupra celorlalte elemente structurale.

Ce. Este rău în structura economiei româneşti, ce trebuie schimbat, restructurat? Răspunsul meu la această întrebare este că, DEŞI TOATE COMPONENTELE STRUCTURII ECONOMIEI NAŢIONALE VOR SUFERI SCHIMBĂRI, AJUSTĂRI, ACEEA CARE ARE CEA MAI MARE SI ACUTĂ NEVOIE DE SCHIMBARE, CU CARE TREBUIE ÎNCEPUT SI ASUPRA CĂREIA TREBUIE CONCENTRATĂ ATENŢIA FACTORILOR POLITICI ÎN ACESTE MOMENTE ESTE STRUCTURA DE PROPRIETATE.

Aceasta deoarece schimbarea formei de proprietate va determina si schimbarea celorlalte componente structurale, schimbare favorabilă, care să le facă propice creşterii eficienţei, rentabilităţii. Altfel spus, SCHIMBAREA FAVORABILĂ A CELORLALTOR COMPONENTE ESTE IMPOSIBILĂ FĂRĂ SCHIMBAREA FORMEI DE PROPRIETATE.

Referitor la acest subiect, circulă multe idei eronate, născute fie din necunoaştere, fie din nu prea lăudabile intenţii.

Nu sunt puţini aceia care afirmă că structura de ramură a economiei româneşti este complet necorespunzătoare, dându-se ca exemplu construirea unor ramuri industriale – siderurgie, petrochimie – consumatoare de materii prime de care ţara nu dispune, trebuind să le importe. Pe cei ce fac astfel de afirmaţii îi invit să privească la alte ţări – spre exemplu, Japonia – care, deşi sunt şi mai puţin dotate cu acele materii prime, au construit puternice industrii în domeniile respective, foarte, foarte rentabile. RĂUL NU CONSTĂ ÎN FAPTUL CĂ S-AU CONSTRUIT FABRICI SIDERURGICE ŞI PETROCHIMICE, CI CĂ, DIN CAUZA FORMEI DE PROPRIETATE, CARE A GENERAT INCOMPETENŢĂ ŞI IRESPONSABILITATE, NU S-A CONSTRUIT SISTEMUL DE PIAŢĂ, DE MARKETING, CARE SĂ PERMITĂ VÂNZAREA EFICIENTĂ A PRODUSELOR ACESTOR INDUSTRII, ATÂT PE PIAŢA INTERNĂ, CÂT ŞI, MAI ALES, PE CEA EXTERNĂ.

O idee particulară, legată de structura de ramură, o reprezintă aşa-zisa “industrializare forţată” a României în perioada postbelică. Această idee vrea să spună că, în respectiva perioadă istorică, România s-a industrializat prea repede şi prea mult, dincolo de posibilităţile şi nevoile sale. Ideea este greşită, deoarece o analiză mai atentă arată că, pe de o parte, industria românească actuală este mult sub nevoile şi posibilităţile ţării, iar, pe de altă parte, alte ţări s-au industrializat într-un ritm mult mai accelerat.

Există numeroase produse, industrii – tehnică de calcul, telecomunicaţii, medicamente, echipament turistic, de cercetare, învăţământ, bunuri de larg consum etc. – De care ţara are acută nevoie şi pe care le poate asimila rapid. INDUSTRIALIZAREA ŢĂRII VA CONTINUA; DEOSEBIREA VA CONSTA ÎN ACEEA CĂ NOILE INDUSTRII VOR FI RENTABILE, EFICIENTE, DEOARECE VOR FI CREATE DE ÎNTREPRINZĂTORI COMPETENŢI DIN PUNCT DE VEDERE TEHNIC ŞI COMERCIAL.

O altă idee falsă referitoare la economia românească priveşte forţa de muncă. Se afirmă că forţa de muncă de care dispune ţara este slab calificată, incapabilă să mânuiască tehnologia modernă. Din acest motiv, spun vocile descurajatoare, vor fi necesari ani mulţi pentru reeducarea tehnică a populaţiei, implicit ajutorul străin în acest domeniu. Adevărul este altul. Corpul profesoral românesc, format în covârşitoarea lui majoritate din români în prima generaţie de la opincă, a preluat de la părinţi o atitudine corectă faţă de muncă şi profesie, un profund ataşament faţă de interesele poporului, este înzestrat cu bune cunoştinţe tehnice, profesionale. În pofida intervenţiilor distrugătoare ale clicii comunist-dejist-ceauşiste, sistemul instructiv-educativ românesc şi-a păstrat independenţa funcţională, asigurând o bună pregătire profesională a poporului, nu numai la nivelul muncitorilor, dar şi al celor cu pregătire medie şi superioară. O dovadă o constituie faptul că, după o perioadă scurtă, deşi grea, de adaptare, numeroşi emigranţi români – muncitori, tehnicieni, ingineri, economişti, medici etc. – Devin la fel de buni, în multe cazuri mult mai buni, decât colegii lor autohtoni: americani, francezi, germani, australieni etc.

ROMÂNIA DISPUNE DE UN POTENŢIAL PRODUCTIV CARE O POATE TRANSFORMA ÎNTR-O ŢARĂ BOGATĂ ŞI PROSPERĂ, ÎNTR-UN SCURT INTERVAL DE TIMP. POPORUL ROMÂN A FOST ADUS ÎN STAREA DE SĂRĂCIE ACTUALĂ CA URMARE A DOI FACTORI PRINCIPALI: 1) PRODUCTIVITATEA SCĂZUTĂ A ECONOMIEI NAŢIONALE, DETERMINATĂ DIRECT DE FACTORI MOTIVAŢIONALI – LIPSA DE INIŢIATIVĂ, COINTERESARE, COMPETENŢĂ, RESPONSABILITATE – DETERMINAŢI, LA RÂNDUL LOR, DE STRUCTURA DE PROPRIETATE – PROPRIETATEA COMUNISTĂ, DE CLICĂ, ASUPRA AVUŢIEI NAŢIONALE; 2) JEFUIREA ŢĂRII DE CĂTRE CLICĂ, ÎN CÂRDĂŞIE CU ACOLIŢII EI DIN AFARĂ, JEFUIRE CARE N-AR FI FOST POSIBILĂ FĂRĂ EXISTENŢA RESPECTIVEI STRUCTURI DE PROPRIETATE.

Restructurarea proprietăţii.

Structura de proprietate se referă la relaţia dintre individ şi rezultatele muncii sale şi ale muncii altora, la relaţia dintre membrii societăţii şi bogăţia acesteia. Omenirea a cunoscut, practic, două forme fundamentale de proprietate: proprietatea individuală (care ar putea fi denumită şi proprietate provenită din muncă), în care individul producător este şi proprietar în sensul că-şi însuşeşte şi dispune liber de rezultatele muncii sale – şi numai ale muncii sale – şi proprietatea înstrăinată, care, indiferent de formele ei istorice concrete – iobăgistă, feudalistă, comunistă – se caracterizează prin aceea că producătorul este deposedat de o parte a rezultatelor muncii sale, acestea fiind însuşite de un grup redus de membri ai societăţii, deţinători ai puterii politice, financiare şi/sau militare – stăpânii de sclavi, feudali, clicile comuniste.

PROPRIETATEA INDIVIDUALĂ ŢINE LA DISTANŢĂ PUTEREA DE VIAŢA ECONOMICĂ, ÎN TIMP CE PROPRIETATEA COMUNISTĂ INFILTREAZĂ PUTEREA ÎN ECONOMIE CU TOATE CONSECINŢELE RELE, CE DECURG DE DE AICI. ÎN ROMÂNIA, CLICA DE LA CONDUCEREA ŢĂRII, ADUSĂ DIN AFARA ŢĂRII, MAI ÎNTÂI A EXPROPRIAT POPORUL ROMÂN, însuşindu-şi avuţia acumulată de acesta de-a lungul secolelor, APOI, treptat, a instaurat proprietatea sa, a clicii – cunoscută sub denumirile de proprietate de stat şi cooperatistă – prin care, an de an, ŞI-A ÎNSUŞIT PARTEA CEA MAI IMPORTANTĂ A REZULTATELOR MUNCII POPORULUl, lăsându-i acestuia strictul necesar pentru a fiinţa ca forţă de muncă, iar în ultimii ani nici atâta. O bună parte a avuţiei creată de poporul român în această jumătate de secol a fost consumată în mod parazitar de clică, o altă parte a fost transferată, fără echivalent, în străinătate, iar restul se găseşte în ţară, sub formă de fabrici, uzine, drumuri etc. ACEASTĂ AVUŢIE ESTE A POPORULUI ŞI EA TREBUIE DATĂ ÎNAPOI ROMÂNILOR, PRIN ÎMPROPRIETĂRIRE, PRIN TRANSFORMAREA PROPRIETĂŢII COMUNISTE ÎN PROPRIETATE INDIVIDUALĂ. ÎMPROPRIETĂRIREA ESTE PRIMUL ŞI CEL MAI IMPORTANT ELEMENT AL “RESTRUCTURĂRII ÎNTREGII ECONOMII NAŢIONALE”.

PROPRIETATEA INDIVIDUALĂ – sub formele în care ea este practicată astăzi în ţările democratice ale lumii – proprietate personală, de asociaţie şi corporatistă – prin faptul că garantează producătorului însuşirea rezultatelor muncii sale şi libertate deplină în folosirea acestora, ESTE GENERATOARE DE INIŢIATIVĂ, CREATIVITATE, INVENTIVITATE, COINTERESARE, COMPETENŢĂ ŞI RESPONSABILITATE, din partea TUTUROR participanţilor la activitatea economică, nu numai, a cadrelor de conducere, tot aşa cum IRESPONSABILITATE, LENE, PARAZITISM, IMPOSTURĂ, SPIRIT DE DESCURCĂREALĂ, NEPOTISM ŞI, PRIN TOATE ACESTEA, INEFICIENTĂ ŞI SĂRĂCIE.

ÎMPROPRIETĂRIREA POPORULUI ESTE O NECESITATE ECONOMICĂ – FĂRĂ EA NU VA FI EFICIENŢĂ, PRODUCTIVITATE, RENTABILITATE, BOGĂŢIE, PROSPERITATE – ESTE O NECESITATE POLITICĂ – FĂRĂ EA NU VA FI DEMOCRAŢIE, UNITATE, PACE SOCIALĂ: ESTE O NECESITATE MORALĂ – FĂRĂ EA NU VA FI DREPTATE ŞI CINSTE.

Tehnica împroprietăririi.

Există desigur mai multe modalităţi tehnice de înfăptuire a împroprietăririi şi invit specialiştii, ca şi publicul larg, să-şi exprime părerile în acest sens. Personal, consider că aceea care răspunde cel mai bine necesităţilor economice şi politice, de moment şi de perspectivă, ale României este următoarea:

1 – Împărţirea întregii avuţii naţionale, reflectată în valoarea netă de bilanţ la data de 31 decembrie 1989, către populaţie, prin emiterea de TITLURI DE PROPRIETATE (TDP-uri) prin care românii, particulari, vor deveni CREDITORI asupra avuţiei naţionale existente la acea dată.

2 – Transformarea unităţilor economice de stat şi cooperatiste în CORPORAŢII (pe care le voi denumi DE STAT, pentru a le distinge de cele ce vor fi înfiinţate exclusiv cu capital particular, denumite CORPORAŢII PUBLICE). Corporaţiile de stat vor emite ACŢIUNI DE CORPORAŢIE (AC-uri), ce vor reflecta valoarea netă de bilanţ a unităţilor respective la data de 31 decembrie 1989.

3 – Schimbarea, treptată, de către populaţie a TDP-urilor pe acţiuni şi activele corporaţiilor de stat, astfel încât, în final, toate aceste corporaţii de stat să devină corporaţii publice.

4 – Înfiinţarea, treptată, de ÎNTREPRINDERI particulare, care vor utiliza drept capital iniţial TDP-uri şi bani economisiţi de populaţie

5 – Introducerea mecanismelor PIEŢEI LIBERE pentru desfăşurarea schimbului de mărfuri, pe baza legii cererii şi ofertei, prin reactivarea vechiului Cod Comercial Român, îmbunătăţit cu experienţa din ultimele decenii a ţărilor democratice

6 – Introducerea în economia românească a unor forme moderne de organizare – leasing, franchising, etc. – Prin care întreprinzătorii particulari – mari sau mici – pot folosi, prin. Închiriere, mijloace fixe – clădiri, echipamente, vehicule, etc. – Cate rămân în proprietatea marilor corporaţii sau a statului.

7 – Crearea unui nou sistem de taxe – pe venituri, salarii, vânzări, proprietăţi etc. – Care să asigure organelor de stat suficiente venituri pentru îndeplinirea funcţiilor lor, să introducă disciplină şi spirit de răspundere financiară; atât în activitatea întreprinzătorilor particulari, cât şi a organelor de stat, ELEMENTUL CENTRAL AL PROPUNERII MELE ÎL CONSTITUIE TITLUL DE PROPRIETATE (TDP-ul). EL VA ÎNDEPLINI DOUĂ FUNCŢII PRINCIPALE:

1) TRANSFERAREA PROPRIETĂŢII DIN MÂINILE STATULUI ÎN CELE ALE POPULAŢIEI, FĂRĂ PERTURBAREA CIRCULAŢIEI BĂNEŞTI, CU EVITAREA COMPLICAŢIILOR TEHNICE ŞI SOCIALE PE CARE LE-AR PROVOCA ÎMPĂRŢIREA “ÎN NATURĂ” A AVUŢIEI NAŢIONALE ÎNTRE MEMBRII SOCIETĂŢII;

2) SURSA DE CAPITAL PENTRU DEMARAREA RAPIDĂ A ZECI DE MII DE ÎNTREPRINDERI PARTICULARE: PERSONALE, ÎN ASOCIAŢIE SAU CORPORAŢII. TDP-urile vor fi hârtii de valoare, ce vor putea fi schimbate pe bani, la valoarea lor de piaţă, care va fi egală, mai mare sau mai mică decât valoarea lor nominală, ca şi pe acţiuni şi active ale corporaţiilor. De asemenea, ele vor putea fi ipotecate, la bănci, pentru obţinerea de împrumuturi (de capital, nu şi pentru consum), sau drept garanţii pentru obţinerea de contracte de leasing sau franchising. Ele vor circula pe piaţă prin simpla andosare, care va preciza cine este cel căruia i-au fost vândute, noul proprietar, cu formularea:

“Plăteşte D-lui…” sau “Plăteşte Companiei..”.”. Cele schimbate pe active şi acţiuni ale corporaţiilor de stat vor fi anulate, retrase de pe piaţă şi distruse.

În acest moment, ele îşi încheie existenţa, misiunea lor, aceea de transferare a proprietăţii în mâinile întreprinzătorilor particulari, fund îndeplinită.

Titlurile de Proprietate vor avea o valabilitate de 4 ani, în sensul că cele care până la 31 decembrie 1994 nu vor fi fost schimbate de către deţinătorii lor pe acţiuni sau active ale corporaţiilor, vor fi anulate.

Valoarea nominală a TDP-urilor va reflecta valoarea netă de bilanţ (capitalul net) a avuţiei naţionale la data de 31 decembrie 1989. Să presupunem că la acea dată, prin estimări competente, se stabileşte că această valoare este de 5.000.000.000.000 lei. Să presupunem, în continuare, că la aceeaşi dată, numărul celor îndreptăţiţi să fie împroprietăriţi (poate fi şi număr de ani lucraţi, la rândul lui corectat cu un coeficient dat pentru proprietăţile confiscate – colectivizate – de către comunişti) este de 10.000.000. Rezultă că, în medie, fiecare român este îndreptăţit la 500.000 lei, primind 5.000 TDP-uri, fiecare cu o valoare nominală de 100 lei.

Concomitent cu emiterea TDP-urilor, toate unităţile economice de stat şi cooperatiste – cu excepţia unor sectoare care, prin natura lor specifică, pot şi trebuie să rămână în proprietatea organelor de stat, locale şi centrale – gospodărirea localităţilor, poştă, învăţământul general obligatoriu, asigurările sociale, banca naţională etc. – Vor fi transformate în CORPORAŢII de stat. Pe măsură ce populaţia va cumpăra acţiunile lor, corporaţiile de stat se vor transforma în corporaţii publice. Pe timpul existenţei lor, corporaţiile de stat vor avea două conturi de capital: capitalul acţionarilor particulari – acţiuni vândute populaţiei – şi capitalul guvernului – acţiuni încă nevândute populaţiei. Evident, fiecare acţiune va avea drept de vot în numirea consiliilor de administraţie – şi de participare la profit, la dividende, ca şi la pierderi.

Activele corporaţiilor de stat vor fi oferite spre vânzare numai prin licitaţii publice, atât contra bani, o astfel de tranzacţie neafectând conturile de capital – se va reduce un cont de activ, mijloace fixe, de exemplu – şi va creste alt cont de activ, cel de bani – cât şi contra TDP-uri, caz în care reducerea contului de activ – mijloace fixe – va fi compensată prin reducerea contului de capital al guvernului, reducerea numărului de acţiuni deţinut de guvern. TDP-urile respective fiind anulate, vor fi retrase din circuit. Dividendele încasate de stat de la corporaţiile în care el va deţine acţiuni – cele rentabile – precum şi diferenţele favorabile de preţ obţinute din vânzarea la licitaţie a activelor corporaţiilor de stat vor fi folosite pentru sprijinirea (subsidii, împrumuturi etc.) acelor corporaţii de stat care, deşi se vor dovedi nerentabile în arena pieţii libere, vor fi angajate în realizarea de produse şi servicii considerate vitale pentru buna funcţionare de ansamblu a economiei naţionale în această perioadă de tranziţie.

Fără îndoială că aplicarea în practică a propunerilor de mai sus va cere un susţinut şi competent efort legislativ şi organizatoric. Acesta poate şi trebuie să fie făcut: prin el vom aduce… PRIMĂVARA în economie, în întreaga societate românească.

Dr. Constantin COJOCARU

31 ianuarie 1990

Chicago. USA

  • Distribuie pe retele de socializare

Etichete: , , ,

Lăsaţi un Comentariu