ANEXA NR: 4 „NIET”-UL PREZIDENŢIAL la proiectul de ţară pentru o Românie democratică şi reunită

NOTĂ INTRODUCTIVĂ.

În martie 1991, lui Ion Iliescu şi regimului său i-a fost o frică teribilă de „Varianta Cojocaru” şi de PROIECTUL DE ŢARĂ reprezentat de Alternativa „ALFA” pentru o Românie democratică şi reunită. Aşa cum îi este frică actualului regim de Constituţia Cetăţenilor.

Atunci, în martie 1991, în faţa marilor mitinguri şi marşuri organizate de Cartelul Sindical ALFA pentru susţinerea „Variantei Cojocaru”, lui Ion Iliescu i-a fost mai mult decât frică, astfel că, printre altele, a apelat la toată crema de „analişti” în ale economiei şi ale politicii, din toată ţara şi din afara ei, pe care i-a plătit cu bani grei, atunci, şi de atunci până astăzi, cărora le-a dat ordin să „nască” această jalnică însăilare de argumente sfertodocte, pentru a spune NIET „Variantei Cojocaru” şi Alternativei pentru o Românie democratică şi reunită, pentru a lăsa câmp liber ALTERNATIVEI LOR, care va împinge România la starea de colonie a corporaţiilor transnaţionale şi va aduce poporul român la situaţia de sclavi ai acestor corporaţii. Asta a vrut Ion Iliescu şi asta a realizat, împreună cu şleahta lui de trădători de ţară, din care a făcut parte şi armata de şoareci – „analişti” de prin Academia Română şi de prin institutele de cercetări ale ţării, pe care regimul fesenist i-a folosit ca să contracareze Varianta Cojocaru şi PROIECTUL DE ŢARĂ pentru o Românie democratică şi reunită.

Îi las pe cititori să urmărească argumentele pseudoştiinţifice, ambalate în cea mai pură formă a limbajului de lemn comunistoid, cu care analiştii prezidenţiali încearcă să arunce noroi asupra PROIECTULUI DE ŢARĂ care ar fi transformat România într-o adevărată Grădină a Maicii Domnului.

Mă opresc, puţin, numai asupra paragrafului în care analiştii fac referire la doctrinele COJOCARU şi RUGINĂ. L-am cunoscut pe profesorul Anghel Rugină, prin corespondenţă, încă din perioada când eram refugiat politic, la Chicago, în Statele Unite ale Americii, el locuind în Boston, pe Coasta de Est a SUA. Ne-am văzut faţă-n-faţă, în România, imediat după decembrie 1989. Amândoi economişti, amândoi patrioţi români, am avut domenii diferite de cercetare şi de interes. Eu m-am specializat pe problema capitalului, a proprietăţii asupra capitalului, el pe problema monedei, a banilor. Nu am avut dispute, nu ne-am amestecat în domeniul celuilalt.

Din nefericire, profesorul Anghel Rugină nu mai este printre noi şi nu mai poate să riposteze la afirmaţiile mincinoase făcute la adresa lui de către scribii prezidenţiali. Profesorul Rugină nu a făcut, niciodată, afirmaţiile pe care i le pun în gură slugile iliesciene. Iată ce scria profesorul Rugină, în anul 1999, într-o plângere penală adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României, de pe care mi-a trimis o copie:

„În România, după cunoştinţa mea, a fost numai un singur plan serios de privatizare, lucrat de Dr. Constantin Cojocaru, care, pus în practică sistematic, ar fi putut ajuta imediat la dezvoltarea unei clase de mijloc sănătoasă, încă din 1990, spre binele poporului, dar, între timp, aceleaşi forţe adverse la „Miracolul Economic” au avut în grijă să înmormânteze şi Planul Cojocaru.”

Aceasta este adevărata opinie a profesorului Anghel Rugină despre Varianta Cojocaru. Punct.

Iată, textul NIET-ului prezidenţial. Un NIET care a aruncat România în dezastru.

În legătură cu Alternativa „ALFA” pentru o Românie democratică şi reunită.

În virtutea prerogativelor pe care le are, instituţia prezidenţială a luat act cu interes de Programul Cartelului sindical „ALFA”, program intitulat „Alternativa ALFA, pentru o Românie democratică şi reunită”.

Remis pe data de 21 martie 1991, programul relevă preocuparea justificată a sindicatelor pentru identificarea celor mai adecvate căi de trecere la economia de piaţă, dar şi pentru atenuarea – pe cât posibil – a efectelor şi costurilor implicate de procesul de tranziţie.

Programul depăşeşte cu mult sfera activităţilor sindicale, el constituindu-se, chiar în opinia autorilor lui, într-o alternativă la actualul program de guvernare, ceea ce ar putea sugera intenţia transformării acestui sindicat într-un partid politic.

Din analiza conţinutului acestei alternative, pe lângă unele idei general acceptate în legătură cu care se şi desfăşoară o amplă activitate a Parlamentului şi Constituantei, se desprind însă şi unele observaţii, mai ales în domeniul reformei economice, care, în opinia noastră, ar trebui luate în considerare în eventualitatea conturării unui program aplicabil în practica economică şi socială. Astfel:

1. Deşi „Alternativa” este considerată ca o cale sigură pentru tranziţia la economia de piaţă, ca o variantă perfectă, autorii nu au estimat şi nu au analizat şi riscurile aplicării acesteia, ceea ce pune sub semnul întrebării însăşi validitatea criteriilor care au fundamentat-o.

2. Cu toate că problema privatizării este primordială în tranziţia spre economia de piaţă, tendinţa de absolutizare a acesteia în dauna altor componente ale programului reformei nu este de natură să confere alternativei propuse un caracter coerent, fiabil. Spre exemplu nu se face nici o referire la programele deosebit de complexe de restructurare a economiei şi de retehnologizare a ramurilor acesteia.

3. Fundamentul teoretic al realizării „economiei democratice de piaţă” este proclamat a fi constituit, în mod cu totul surprinzător, din doctrinele COJOCARU şi RUGINĂ, deşi este cunoscut faptul că opiniile celor doi economişti diferă în mod esenţial. Semnificativ este că însuşi profesorul RUGINĂ a declarat recent că „varianta COJOCARU” de privatizare, deşi aparent atrăgătoare, este foarte greu de aplicat în practică şi cu rezultate discutabile din punct de vedere analitic, iar din punct de vedere ştiinţific ea nu oferă nici pe departe un program care să ducă la refacerea şi stabilizarea economiei şi finanţelor româneşti.

4. În ceea ce priveşte împroprietărirea gratuită a cetăţenilor ţării cu capitalul acumulat în proprietate de stat şi cooperatistă, principalul punct al reformei economice din alternativa prezentată, se impun câteva consideraţii:

A) schimbarea formei de proprietate nu poate conduce de la sine la obţinerea efectelor întrevăzute, mai ales în condiţiile în care unele aspecte (utilizarea eficientă a capacităţilor de producţie existente, asigurarea unui volum sporit de mărfuri şi servicii) depind mai mult de modificarea structurilor tehnice şi de producţie, în care factorul investiţional este decisiv. Trecerea forţată a întregului patrimoniu naţional în proprietatea cetăţenilor prezintă mai degrabă riscul adâncirii haosului şi derutei populaţiei, a salariaţilor în faza tranziţiei la economia de piaţă. Punerea în aplicare a acestei idei ar însemna practic adoptarea unei poziţii extreme, de aruncare pe umerii agenţilor economici, ai populaţiei, a tuturor dificultăţilor, degrevând statul de orice responsabilitate. Ideea este utopică, nerealistă;

B) ideea fundamentală de la care se porneşte, conform căreia proprietatea privată, motivată de interesul personal, este suficientă pentru declanşarea resorturilor care să soluţioneze în mod brusc toate problemele cu care se confruntă în prezent economia românească, vădeşte în fapt tocmai insuficienta cunoaştere a acestor realităţi;

C) revigorarea sentimentului de proprietar şi a interesului în exercitarea acestui drept prin simpla deţinere a unor TDP-uri este doar ipotetică în condiţiile în care puterea de decizie rămâne, în cadrul societăţilor pe acţiuni, în competenţa consiliilor de administraţie. Nu există nicio garanţie a modificării în masă a comportamentului cetăţenilor, presupuşii întreprinzători sau acţionari, şi nici pentru funcţionarea normală a economiei, în absenţa unor forme variate, adecvate de organizare a diferitelor activităţi;

D) deşi pretinde că se bazează pe principiul echităţii sociale, datorită acţiunii diverşilor factori (înclinaţia spre consum a populaţiei, devalorizarea TDP-urilor şi a monedei naţionale ş.a.), posibilitatea ca în practică să se producă un efect invers celui scontat, respectiv concentrarea proprietăţii la un număr redus de deţinători, este extrem de mare. Astfel, este posibil ca această alternativă să se constituie tocmai într-o sursă a inechităţii sociale, într-o cale de preluare rapidă a întregului capital social de către posesorii actuali ai unor mari sume de bani, din ţară sau din străinătate;

E) împroprietărirea, menită să asigure mediul concurenţial prin „crearea rapidă a unui mare număr de întreprinderi particulare”, ipoteză la fel de nerealistă, nu poate elimina monopolul producătorului, concurenţa neloială şi specula, ţinând seama de configuraţia actuală a structurilor economice şi de dimensiunea mare a majorităţii întreprinderilor;

F) desfiinţarea actualelor forme de stat, a staţiunilor de maşini agricole, a staţiunilor experimentale şi a altor unităţi similare – aşa cum rezultă din conţinutul „alternativei” – ar fi o aventură periculoasă pentru soarta agriculturii şi a asigurării pieţei cu produse agroalimentare de primă necesitate (exemplu: zahăr, ulei, făină ş.a.). Propunerea vădeşte o insuficientă evaluare a consecinţelor unor asemenea măsuri.

G) protecţia cetăţeanului prin intermediul acţiunii statului ca „agent protector”, exclusiv pe seama utilizării instrumentelor fiscale, a bugetului de stat, este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă pentru asigurarea protecţiei societăţii în ansamblu şi a intereselor generale ale naţiunii. Ea trebuie însoţită – mai ales într-o perioadă de tranziţie – de o strategie globală pe termen lung şi de politici adecvate pentru asigurarea corelaţiilor macroeconomice şi prevenirea dezechilibrelor structurale între diferitele sectoare de activitate.

În cazul existenţei unei motivaţii fundamentate a măsurilor propuse şi evident, a disponibilităţii pentru un dialog constructiv, o soluţie bine venită ar putea consta – în opinia noastră – în dezbaterea alternativei „ALFA”, ca, de altfel, a oricărei alte alternative, cu un cerc de specialişti din domeniul economiei şi al privatizării. Dezbaterile ar putea fi organizate, de exemplu, sub egida Academiei Române, a Institutului Naţional de Cercetări Economice, cu scopul şi voinţa comună de a fundamenta unele soluţii şi conveni asupra unei variante optime, care să reziste confruntării cu problemele actuale, deosebit de complexe, ale economiei româneşti.

Departamentul de analiză politică al Preşedinţiei României

Ziarul Adevărul din data de 29 martie 1991

  • Distribuie pe retele de socializare
Lăsaţi un Comentariu