Munca şi protecţia socială a muncii

Articolul 41

În actuala Constituţie, alineatul (1) al acestui articol are următorul cuprins:

„(1) Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum şi a locului de muncă este liberă.”

Observăm că, spre deosebire de celelalte drepturi consacrate prin Constituţie, dreptul la muncă nu este garantat. Constituţia afirmă numai că dreptul la muncă „nu poate fi îngrădit”, dar nu obligă statul să şi garanteze exercitarea dreptului. O astfel de normă constituţională a făcut posibil ca statul român să distrugă milioane de locuri de muncă, să arunce în şomaj aceste milioane de români, să-i condamne la sărăcie şi umilinţă, prin legi şi alte acte normative emise de instituţiile statului, fără ca cineva să poată fi făcut responsabil pentru această crimă abominabilă.

Deoarece considerăm că munca este nu numai sursă creatoare de avuţie şi bunăstare, dar şi principalul mijloc prin care se realizează plenar personalitatea umană, am introdus un nou alineat la acest articol în Constituţia Cetăţenilor, cu următorul cuprins:

„1.1 Statul este obligat să construiască o economie naţională care să ofere locuri de muncă pentru toţi cetăţenii apţi de muncă şi care doresc să muncească.”

Experienţa lumii arată că avem de ales între economia oligarhică, o economie care produce puţin, consumă mult şi nu crează locuri de muncă, şi economia democratică, pentru care optăm noi, o economie care produce mult, consumă moderat şi investeşte suficient cât să creeze locuri de muncă pentru toţi cetăţenii ţării. Modelul de economie democratică propus de noi este cel ce va fi construit pe normele constituţionale prevăzute în Titlul IV al Constituţiei Cetăţenilor.

A rămas neschimbat alineatul (2), care are următorul text:

„(2) Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială. Acestea privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de munca al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege.

Am introdus un nou alineat, 2.1, cu următorul cuprins:

„(2.1) Statul este obligat să adopte legi care să împiedice încheierea de raporturi de muncă abuzive faţă de angajaţi.”

Referindu-se la acest alineat, în Avizul lor nr.47/2014, juriştii Consiliului Legislativ ne spun că:

„22. La textul propus la art. I pct. 43 pentru art. 41 alin. (2.1), sintagma “raporturi de muncă abuzive” este restrictivă, având în vedere că există persoane care îşi desfăşoară activitatea şi în temeiul altor modalităţi legale decât în temeiul unui raport de muncă, cum ar fi raporturile de serviciu, reglementate prin Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.”

Înţelegem că domnii jurişti sunt de acord, de fapt, cu propunerea noastră, numai că o consideră “restrictivă”, în sensul că se referă numai la “raporturile de muncă”, nu şi la “raporturile de serviciu”. Ceea ce vor dumnealor să ne spună este că raporturile de serviciu nu sunt raporturi de muncă, ci altceva. Este adevărat că Legea nr. 188/1999 inventează conceptul de “raporturi de serviciu”, pe care la defineşte ca fiind “raporturile juridice dintre funcţionarii publici si stat sau administraţia publica locala”, dar asta nu înseamnă că raportul dintre Primărie şi persoana angajată în funcţia de secretar al Primăriei nu este un raport de muncă, în care angajatul, secretarul, prestează o anumită muncă, pentru care angajatorul, Primăria, îi plăteşte un salariu.

Deci, raporturile de serviciu sunt raporturi de muncă, chiar dacă au o anumită specificitate.

În ultimă instanţă, putem corecta norma propusă, adăugând, după „raporturi de muncă” şi sintagma „inclusiv cele de serviciu”, deşi, personal, ca economist, nu consider necesară această adăugire.

A rămas neschimbat alineatul (3), care prevede că “durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore”, precum şi alineatul (4), care prevede că “la muncă egală, femeile au salariu egal cu bărbaţii”.

Am păstrat şi textul alineatului (5) din actuala Constituţie, care prevede că „dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate”, dar am introdus o a doua teză, care prevede că „nerespectarea normelor de calitate sau de bună conlucrare cu echipele de lucru determină anularea drepturilor acordate de contractul colectiv de muncă”. Am propus această normă constituţională pentru a impune respectarea normelor de calitate şi de bună conlucrare în cadrul precesului de muncă, norme convenite, evident, prin contractele de muncă, individuale, sau colective.

Am introdus un nou alineat, 6, cu următorul cuprins:

„(6) Salariaţii au dreptul la egalitate de tratament şi la respectarea demnităţii lor în muncă.”

  • Distribuie pe retele de socializare

Etichete:

Comentarii
  • Vasile Nicola

    De acord, fara comentarii

Lăsaţi un Comentariu