Interzicerea muncii forţate

Articolul 42

În Constituţia actuală a României, acest articol are următorul cuprins:

„(1) Munca forţată este interzisă.

(2) Nu constituie munca forţată:

A) activitățile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum şi cele desfășurate, potrivit legii, în locul acestora, din motive religioase sau de conştiinţă;

B) munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenție sau de libertate condiționată;

C) prestațiile impuse în situația creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din obligațiile civile normale stabilite de lege.”

La propunerea domnului Ioan Roşca, noi am reformulat acest articol, astfel:

„(1) Munca forţată este interzisă, cu excepţia situaţiilor prevăzute la alineatul (2).

(2) Munca forţată, prestată în condiţii acceptabile biologic şi moral, este permisă în următoarele situaţii:

A) activităţi pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum şi cele desfăşurate, potrivit legii, în locul acestora, din motive religioase sau de conştiinţă;

B) munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată;

C) prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege.

(3) Munca voluntară, sau aleasă de un contribuabil ca alternativă la plata unor datorii către stat, sau autorităţi publice locale, nu constituie muncă forţată.”

Am acceptat propunerea domnului Roşca ţinând seama de argumentul, mai mult decât pertinent, că obligarea unei persoane să muncească, rămâne, în limba română, muncă făcută cu forţa, împotriva voinţei celui ce prestează acea muncă, oricare ar fi ea.

Juriştii Consiliului Legislativ au altă părere. Iat-o:

23. Norma din cuprinsul art. 42 alin. (2), astfel cum este propusă la art. I pct. 44, prin care anumite activităţi sunt considerate “muncă forţată permisă” nu este corelată cu dispoziţiile art. 4 pct. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora desfăşurarea muncii în situaţiile enumerate la lit. a)-c) nu se consideră muncă forţată.”

De data aceasta domnii jurişti au dreptate. Am verificat. Într-adevăr, punctul 3 al articolului 4 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pe care statul român şi-a însuşit-o, are următorul text:

“3. Nu se consideră „muncă forţată sau obligatorie” în sensul prezentului articol:

A. orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile prevăzute de articolul 5 din prezenta Convenţie sau pe durata libertăţii condiţionate;

B. Orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză serviciul militar din motive de conştiinţă în ţările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu;

C. Orice serviciu impus în situaţii de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa sau bunăstarea comunităţii;

D. orice muncă sau serviciu care fac parte din obligaţiile civice normale.”

Deci, “muncile” enumerate nu sunt nici “forţate”, nici “obligatorii”, dar sunt „impuse”. Curat murdar, curat convenţional!

Sigur, va trebui să reluăm şi acest articol în discuţiile prin care vom ajunge la textul final al Constituţiei Cetăţenilor.

Oricum, avem încă un argument că aderarea noastă, a statului nostru, la tratate şi convenţii internaţionale, nu mai trebuie lăsată pe mâna „reprezentanţilor”, că va trebui, chiar dacă nu peste noapte şi dintr-o dată, să ajungem, ca şi elveţienii, să hotărâm aderarea la aceste tratate prin referendum naţional.

  • Distribuie pe retele de socializare

Etichete:

Comentarii
  • Vasile Nicola

    Adica dece elvetienii isi permit si noi nu?

Lăsaţi un Comentariu