Dreptul de proprietate

Articolul 44

În actuala Constituţie a României, proprietatea face obiectul a două articole distincte: articolul 44 din Titlul II (Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale), cu denumirea de Dreptul de proprietate privată, şi articolul 136, din Titlul IV (Economia şi finanţele publice), cu denumirea de Proprietatea.

Iată textele celor două articole.

Articolul 44:

Dreptul de proprietate privată

(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.

(2) Proprietatea privata este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeana şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moștenire legală.

(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.

(4) Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor.

(5) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii.

(6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie.

(7) Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.

(8) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.

(9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condiţiile legii.

Articolul 136:

Proprietatea

(1) Proprietatea este publică sau privată.

(2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparține statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.

(3) Bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

(4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică.

(5) Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice.

O primă observaţie care se impune aici priveşte modificările făcute de revizuirea din anul 2003 în normele constituţionale referitoare la proprietate.

În Constituţia adoptată în decembrie 1991, alineatul (2) al articolului 44, care atunci avea numărul 41 şi denumirea de “Protecţia proprietăţii private”, avea următorul cuprins:

„(2) Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizi nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor.” A doua teză a acestui alineat a fost înlocuită cu următoarea: „Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeana şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moștenire legală.” S-a creat, astfel, cadrul constituţional, care a permis adoptarea Legii nr. 312/2005, în baza căreia străinii au putut cumpăra aproape o zecime din terenul agricol al României.

Celelalte alineate ale fostului articol 41 au rămas neschimbate, adăugându-se actualul alineat (4), referitor la interzicerea naţionalizării de bunuri pe bază de apartenenţă socială, etnică, religioasă, politică sau de altă natură discriminatorie a titularilor.

Merită să privim cu atenţie şi modificările făcute la revizuirea din anul 2003 şi în conţinutul articolului 136. În Constituţia din 1991, actualul alineat (3), atunci (4), avea următorul cuprins:

„(4) Bogăţiile DE ORICE NATURĂ ale subsolului, CĂILE DE COMUNICAŢIE, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil ŞI ACELEA CE POT FI FOLOSITE ÎN INTERES PUBLIC, plajele, marea teritoriala, resursele naturale ale zonei economice ale platoului continental, precum si alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.” Expresia „bogăţiile DE ORICE NATURĂ ale subsolului” a fost înlocuită cu „bogăţiile DE INTERES PUBLIC ale subsolului”, lăsându-se, astfel, la cheremul parlamentarilor să stabilească ei, prin lege, care sunt bogăţiile subsolului DE INTERES PUBLIC şi care nu sunt, pe care ei le pot declara DE INTERES PRIVAT, al statului, astfel încât să poată fi scoase la vânzare, la prăduire. Au fost scoase din proprietatea publică toate căile de comunicaţie. S-a creat, astfel, “cadrul constituţional” pentru trecerea în proprietatea PRIVATĂ a statului a Căilor Ferate Române, a porturilor şi aeroporturilor, ca să poată fi „reorganizate”, sparte în bucăţi, împinse în faliment, scoase la „privatizare”, adică vândute prădătorilor autohtoni şi străini, la preţuri derizorii, „lucrare” în plină desfăşurare.

Să reţinem şi faptul că la actualul alineat (4) al articolului 136, s-a adăugat teza” de asemenea, ele pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică”, prin care s-a creat posibilitatea ca bunuri în valoare de milioane de euro aflate în proprietate publică să fie puse, gratuit, la dispoziţia a tot felul de asociaţii şi fundaţii, persoane juridice de drept privat, declarate de guvernanţi ca fiind de „utilitate publică.”

Se observă că atât articolul 44 cât şi articolul 136 fac referiri atât la proprietatea privată cât şi la proprietatea publică. Ambele stabilesc norme ce privesc acelaşi obiect, acelaşi drept, acelaşi raport între cetăţeni şi bunurile create de ei sau de natură. Acesta este motivul pentru care am contopit cele două articole într-unul singur, 44, propunând abrogarea articolului 136, rămas fără obiect.

Noi propunem ca articolul 44 să fie modificat şi completat astfel:

Denumirea articolului să fie: Dreptul de proprietate.

Alineatul (1) va avea următorul cuprins:

“(1) Dreptul de proprietate, constituit legal şi legitim, precum şi creanţele asupra statutului, constituite legal şi legitim, sunt garantate.”

După alineatul (1), se introduce un nou alineat, cu următorul cuprins:

“(1.1) Proprietatea este publică sau privată.”

Alineatul (2) va avea următorul cuprins:

„(2) Proprietatea este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.”

Alineatul (6) va avea următorul cuprins:

„(6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc potrivit legii, cu luarea în considerare a preţurilor practicate pe piaţă.”

Alineatul (8) va avea următorul cuprins:

„(8) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată.”

Alineatul (9) va avea următorul cuprins:

„(9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii, ca şi cele a căror provenienţă nu se justifică, sunt confiscate, în condiţiile legii. Prin justificarea provenienţei bunurilor se înțelege obligaţia persoanei în cauză de a dovedi caracterul licit al mijloacelor folosite pentru dobândirea sau sporirea bunurilor.”

După alineatul (9), se introduc nouă noi alineate, cu următorul cuprins:

„(10) Proprietatea publică aparţine poporului român, sau comunităţilor locale, şi este administrată de stat sau de autorităţile locale.

(11) Bogățiile de orice natură ale subsolului, minele, terenurile şi pădurile din fondul funciar al poporului, spaţiul aerian, căile de comunicaţie, de uz şi interes public, apele, izvoarele de energie naturală, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, baza materială a autorităţilor şi instituţiilor publice, precum şi alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietății publice.

(12) Fac obiectul proprietăţii publice şi bunurile create prin munca voluntară, neremunerată, a membrilor asociaţiilor comunitare, precum şi bunurile achiziţionate din fondurile asociaţiilor comunitare. Aceste bunuri aparţin comunităţilor locale şi sunt administrate de autorităţile locale.

(13) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii, ele pot fi date în folosinţă sau în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate.

(14) Legea 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale este şi rămâne în întregime abrogată, ca şi toate actele normative adoptate în aplicarea ei. Statul român este obligat să recupereze întregul capital trecut din proprietate publică în proprietate privată prin aplicarea prevederilor acestei legi.

(15) La cumpărarea terenurilor situate în extravilan, au drept de preemţiune, în ordine: coproprietarii; vecinii persoane fizice care deţin în proprietate cel mult 20 de hectare de teren situate în extravilan; alţi proprietari de terenuri situate în extravilanul localităţii care deţin în proprietate cel mult 20 de hectare de teren situate în extravilan; alte persoane fizice care deţin în proprietate cel mult 20 de hectare de teren situate în extravilan; Statul Român.

(16) Terenurile cumpărate de statul român intră în fondul funciar aflat în proprietatea publică şi în administrarea statului. Terenurile aflate în proprietate publică situate în extravilan pot fi date în arendă sau concesionate numai vecinilor persoane fizice care deţin în proprietate cel mult 20 hectare de teren situat în extravilan şi care se obligă să exploateze terenul luat în arendă sau în concesiune prin forţe proprii, precum şi cooperativelor agricole care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul localităţii în care sunt situate terenurile date în arendă sau concesiune de Statul Român, care se obligă să exploateze terenurile luate în arendă sau în concesiune prin forţe proprii.

(17) Terenurile agricole pentru care nu s-au plătit impozite timp de trei ani consecutivi, cele care au fost neexploatate timp de trei ani consecutivi, precum şi cele care au fost supuse intoxicării chimice sunt expropriate şi trecute în proprietate publică.

(18) Terenurile silvice pentru care nu s-au plătit impozite timp de trei ani consecutivi, precum şi cele defrişate ilegal sunt expropriate şi trecute în proprietate publică.”

În formularea acestor modificări ale prevederilor constituţionale referitoare la proprietate, am avut în vedere următoarele:

1. Dreptul de proprietate nu este unul absolut şi nu poate fi garantat în mod absolut. Dreptul de a poseda, a folosi, a dispune de un bun şi de venitul creat prin utilizarea lui se exercită în condiţiile stabilite de lege, aceiaşi pentru toţi membrii comunităţii. Dreptul de proprietate nu poate fi exercitat prin împiedicarea celorlalţi cetăţeni să-şi exercite acelaşi drept, sau celelalte drepturi garantate prin Constituţie. Nu poate fi garantată exercitarea dreptului de proprietate asupra unor bunuri dobândite prin încălcarea legii. Nici asupra unor bunuri dobândite printr-un furt organizat de o autoritate a statului prin uzurparea suveranităţii poporului, aşa cum au fost naţionalizarea şi colectivizarea bunurilor cetăţenilor României de către regimul comunist, sau “privatizarea”, adică deposedarea aceloraşi cetăţeni români de bunurile acumulate în aşa-zisa proprietate socialistă, urmată de trecerea acestor bunuri în proprietatea privată a guvernanţilor şi străinilor, prin vânzare-cumpărare la preţuri derizorii, făcută de regimul postcomunist din România.

Din aceste motive, am considerat că este firesc ca, la alineatul (1) al articolului 44 să condiţionăm exercitarea şi garantarea exercitării dreptului de proprietate de legalitatea şi legitimitatea modului în care acest drept este constituit. Fiecare cetăţean trebuie să demonstreze, în faţa celorlalţi cetăţeni, respectiv în faţa instanţelor judecătoreşti, că dreptul său de proprietate a fost constituit cu respectarea legii, lege, la rândul ei, adoptată prin respectarea voinţei poporului, nu prin uzurparea acesteia. La fel şi creanţele asupra statului. Prevederile acestui alineat trebuie corelate cu cele ale alineatelor (8), (9) şi (14).

2. La alineatul (8), am abrogat teza a doua, care, în actuala Constituţie are următorul text: „Caracterul licit al dobândirii se prezumă”. O normă constituţională în totală contradicţie cu realitatea. În România, lucrurile stau exact invers. Caracterul ILICIT al dobândirii se prezumă. Cele mai multe din averile dobândite, în România, în ultimii 24 de ani, au fost dobândite ilicit. Dobândirea licită de avere este excepţia, nu regula. Trebuie să precizez că astfel de normă, prin care se prezumă caracterul licit al dobândirii averii, nu este înscrisă în Constituţia nici unui stat membru al Uniunii Europene. Această normă este cheia de boltă a statului, a regimului politic instalat în România în urma loviturii de stat din decembrie 1989. Este cheia de boltă a statului creat pentru a jefui poporul român de capitalul acumulat de el până în decembrie 1989 şi de profiturile realizate cu acest capital în ultimii 24 de ani. Este norma constituţională prin care jefuitorii îşi apără prada, averea dobândită prin furt săvârşit „cu legea în mână”, cu „Constituţia în mână”.

3. La alineatul (9), am completat norma existentă, adăugând propoziţia “ca şi cele a căror provenienţă nu se justifică”, am înlocuit POT FI cu SUNT confiscate, şi am introdus o nouă teză, cu textul „Prin justificarea provenienţei bunurilor se înțelege obligaţia persoanei în cauză de a dovedi caracterul licit al mijloacelor folosite pentru dobândirea sau sporirea bunurilor.” În baza acestei norme constituţionale, va putea fi adoptată noua lege a controlului averilor, prin care cetăţenii cinstiţi îşi vor putea justifica averile şi îşi vor putea exercita dreptul de proprietate asupra lor, iar averile care nu vor putea fi justificate vor fi confiscate şi trecute în proprietate publică.

În Avizul lor nr. 47/2014, juriştii Consiliului Legislativ resping aceste două propuneri ale noastre, invocând acelaşi motiv, cel al „suprimării” unei garanţii a dreptului de proprietate. De data asta, juriştii Consiliului nu mai fac o „apreciere” proprie, ci apelează la Decizia nr. 799/2011 a Curţii Constituţionale, care se referă la proiectul de revizuire a Constituţiei iniţiat de Preşedintele României în anul 2011.

Iată textul punctului 6.8 din Avizul Consiliului Legislativ nr. 47/2014:

„6.8. Cu privire la alin. (8) al art. 44, astfel cum este propus la art. I pct. 46, care are ca finalitate eliminarea din Constituţie a prezumţiei caracterului licit al dobândirii averii, semnalăm că norma s-a regăsit şi în proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei, asupra căruia Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 799/2011, reţinând că această prezumţie constituie o garanţie a dreptului de proprietate al persoanei. În absenţa unei astfel de prezumţii, deţinătorul unui bun ar fi supus unei insecurităţi continue întrucât, ori de câte ori s-ar invoca dobândirea ilicită a respectivului bun, sarcina probei nu ar reveni celui care face afirmaţia, ci deţinătorului bunului. Tocmai de aceea, în cadrul lucrărilor Adunării Constituante, în şedinţa din 9 octombrie 1991, a fost respins amendamentul de eliminare a dispoziţiei privind prezumţia dobândirii licite a averii, neîntrunind decât votul a 14 parlamentari, astfel cum rezultă din Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 29 din 11 octombrie 1991.

Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 152 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca efect suprimarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora, Curtea a constatat că eliminarea tezei a doua a art. 44 alin. (8) din Constituţie, potrivit căreia “Caracterul licit al dobândirii se prezumă” este neconstituţională, deoarece are ca efect suprimarea unei garanţii a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.

Curtea a subliniat în acest context cele reţinute în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Decizia nr. 85 din 3 septembrie 1996, sau prin Decizia nr. 453 din 16 aprilie 2008, şi anume că reglementarea acestei prezumţii nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii, sarcina probei revenind însă celui care invocă acest caracter. În măsura în care partea interesată dovedeşte dobândirea unor bunuri, a unei părţi sau a întregii averi a unei persoane în mod ilicit, asupra acelor bunuri sau a averii dobândite ilegal se poate dispune confiscarea, în condiţiile legii.

Pe cale de consecinţă, nici norma propusă pentru art. 44 alin. (9) nu poate fi acceptată, întrucât răstoarnă sarcina probei în raport cu reglementarea actuală, impunând persoanelor să probeze “caracterul licit al mijloacelor folosite pentru dobândirea sau sporirea bunurilor”. O astfel de soluţie legislativă constituie, la rândul ei, o suprimare a garanţiei dreptului de proprietate prevăzută în prezent de art. 44 alin. (8) din Constituţie, care impune dovedirea caracterului ilicit al dobândirii bunurilor celui care invocă acest caracter.”

Pentru a arăta cât de şubredă este argumentarea juriştilor Consiliului Legislativ, redau, mai jos, “Opinia separată”, formulată de unul sau mai multi judecători ai Curţii Constituţionale, la Decizia nr. 799/2011. Decizia nu ne spune câţi şi care au fost judecătorii Curţii care au semnat această “Opinie separată”, dar ea există, fiind publicată în Monitorul Oficial al României.

Iată textul integral al acestei “Opinii separate”:

“OPINIE SEPARATA

În dezacord cu opinia Curţii Constituţionale exprimată prin decizia de mai sus, considerăm că propunerea de modificare vizând eliminarea tezei a doua din alin. (8) al art. 44 din Constituţie potrivit căreia *caracterul licit al dobândirii se prezumă* nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate sau a garanţiilor acestuia.

Menţionam că în niciunul dintre statele Uniunii Europene nu se regăseşte prezumţia caracterului dobândirii licite a averii, a se vedea, de exemplu, constituţiile Franţei, Germaniei, Italiei, Portugaliei, Spaniei şi Ciprului.

Apreciem că această prezumţie trebuie înlăturată, deoarece nu aduce atingere securităţii juridice a dreptului de proprietate, acesta fiind în continuare garantat şi ocrotit prin Legea fundamentală, de vreme ce operează interdicţia confiscării averii dobândite licit.

De asemenea, principiul securităţii juridice nu se refer la protecţia bunurilor sau a persoanelor potrivit unei concepţii tradiţionale asupra securităţii, ci se referă la protecţia drepturilor fundamentale prin stabilitate legislativa.

Este ştiut că principiul securităţii juridice îşi are originea în dreptul german, care a consacrat protecţia cetăţenilor împotriva efectelor secundare ale legii, în special a incoerenţelor legislative care pot decurge din schimbări repetate ale acesteia.

În acest sens Consiliul Constituţional din Franţa a arătat că securitatea juridică are ca elemente accesibilitatea şi caracterul inteligibil al legii (François Luchaire — Cahiers du Conseil Constitutionnel nr. 11). Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a preluat acelaşi sens al conceptului de securitate juridică in Cauza Bosch, soluţionată prin Decizia din 6 aprilie 1962.
Totodată, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în acelaşi sens prin hotărârile din 26 aprilie 1979 şi 22 septembrie 1994, pronunţate în cauzele Sunday Times împotriva Marii Britanii şi Hentrich împotriva Franţei.

Prin urmare, sensul principiului securităţii juridice reţinut în Decizia Curţii Constituţionale nr. 85 din 3 septembrie 1996, precum şi prin prezenta decizie nu corespunde modului în care acesta a fost înţeles la nivel european.

Prezumţia caracterului licit al dobândirii averii contravine tratatelor internaţionale pe care România le-a ratificat, respectiv Convenţia din 8 noiembrie 1990 a Consiliului Europei privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor având legătură cu infracţiunea şi Convenţia ONU din 12 decembrie 2000 împotriva criminalităţii organizate transnaţionale. Astfel, în conformitate cu art. 12 din Convenţia ONU, statele părţi pot analiza posibilitatea de a solicita autorului unei infracţiuni să demonstreze originea licită a unor produse presupuse ca având legătură cu infracţiunea sau a altor bunuri care ar putea face obiectul unei confiscări, în măsura în care această solicitare este conformă cu principiile dreptului lor intern şi cu natura procedurii judiciare.

Măsurile cuprinse în convenţiile menţionate au fost luate pentru combaterea criminalităţii organizate transfrontaliere, pentru prevenirea şi combaterea următoarelor infracţiuni: spălarea banilor, traficul de persoane, exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă, traficul ilicit de droguri şi terorismul, precum şi pentru identificarea, urmărirea, îngheţarea, sechestrarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor.

Propunerea de revizuire a avut în vedere prevenirea şi combaterea acestor infracţiuni prin înlăturarea prezumţiei dobândirii licite a averilor rezultate în urma comiterii infracţiunilor menţionate şi este în conformitate cu Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea, decizie care produce efecte obligatorii.

Astfel, potrivit acesteia, statele membre sunt obligate să nu formuleze şi nici să nu menţină rezerve în ce priveşte dispoziţiile Convenţiei Consiliului Europei privind confiscarea. Se arată, de asemenea, că instrumentele care există în acest domeniu nu au contribuit în mod suficient la asigurarea unei cooperări transfrontaliere eficace în materie de confiscare. Scopul acestei decizii-cadru este acela de a garanta că toate statele membre dispun de norme eficiente în materie de confiscare a produselor având legătură cu infracţiunea, inter alia, în ceea ce priveşte sarcina probei privind sursa bunurilor deţinute de o persoană condamnată pentru o infracţiune având legătură cu criminalitatea organizată.

Propunerea de revizuire a art. 44 alin. (8) teza a doua din Constituţie nu numai că nu aduce nicio atingere dreptului de proprietate, ci a fost făcută pentru respectarea tratatelor internaţionale anterior menţionate şi a dreptului comunitar, în sensul art. 148 alin. (4) din Legea fundamentală.

În concluzie, apreciem că respingerea de către Curtea Constituţională a propunerii de modificare vizând eliminarea tezei a doua din alin. (8) al art. 44 din Constituţie poate atrage răspunderea

Statului român pentru nerespectarea obligaţiilor pe care acesta şi le-a asumat prin tratatele la care este parte.”

Acum, lucrurile sunt cât se poate de limpezi. Şi Curtea Constituţională şi Consiliul Legislativ interpretează prevederile Constituţiei într-o manieră potrivnică intereselor poporului român, neconformă cu prevederile Constituţiei şi ale tratatelor la care România este parte, cu scopul, evident, de a apăra averile dobândite nelegitim, prin procesul de “privatizare”, adică de spoliere a poporului român de capitalul acumulat în timpul regimului comunist şi de profiturile realizate cu acest capital după 1989.

Suntem singurul popor din Uniunea Europeană în a cărui Constituţie a fost introdusă această ticăloşie. Numai şi numai pentru a nu se permite controlul averilor acaparate prin aşa-numita privatizare, cea mai mare crimă săvârşită împotriva poporului român, cea mai mare crimă economică săvârşită vreodată împotriva unui popor.

Ce-i de făcut? Aici nu se mai pune problema argumentării logice, ştiinţifice, doctrinare a normelor constituţionale, ci, pur şi simplu, a dreptului poporului român de a-şi aproba normele constituţionale care să-i permită să-şi ia înapoi ceea ce i s-a furat, norme care să-i apere drepturile, prin care să-şi poată exercita suveranitatea, furată de nişte instituţii care îi sunt ostile, în mod evident.

4. Am adăugat şi alineatul 14, cu următorul text:

„(14) Legea 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale este şi rămâne în întregime abrogată, ca şi toate actele normative adoptate în aplicarea ei. Statul român este obligat să recupereze întregul capital trecut din proprietate publică în proprietate privată prin aplicarea prevederilor acestei legi.”

Prin Legea 15/1990, capitalul acumulat de poporul român în timpul regimului comunist a fost trecut în proprietatea privată a statului român, de unde a fost, apoi, vândut, prin aşa-zisa privatizare. Acest capital – uzine, fabrici, spaţii comerciale şi de birouri, hoteluri, bănci etc – în valoare de peste 300 miliarde de euro actuali, a fost creat din banii cetăţenilor României, din veniturile cărora statul comunist a preluat o bună parte, circa o treime, pe care a investit-o pentru crearea capitalului în cauză, aflat, conform Constituţiei în vigoare la data adoptării Legii 15/1990, în proprietate publică, a întregului popor. Normal şi firesc, în 1990, acest capital trebuia trecut, gratuit, în proprietatea privată a tuturor cetăţenilor României, aşa cum, de fapt, am propus, atunci, în 1990, prin proiectul de lege cunoscut sub denumirea de Varianta Cojocaru. Guvernaţii de atunci ai României, de fapt, statul român, au respins proiectul de lege propus de mine şi au adoptat şi pus în aplicare Legea 15/1990, cea mai odioasă crimă săvârşită vreodată împotriva poporului român.

În exercitarea suveranităţii sale, poporul român are dreptul şi stă în puterea lui să abroge Legea 15/1990, ca fiind neconstituţională şi nelegitimă, şi să oblige statul său, statul român, să recupereze capitalul pe care şi l-a însuşit prin această lege şi să-l dea înapoi celor de la care l-a luat, adică cetăţenilor României.

La articolul 135.1, proiectul nostru constituţional prevede şi mecanismul juridic şi financiar prin care statul român va putea recupera capitalul pe care şi l-a însuşit prin Legea 15/1990 şi pe care l-a vândut, ulterior.

5. Am introdus, aici, la articolul 44, un nou alineat, (1.1), pe care l-am preluat de la articolul 136, abrogat. Cuprinsul acestui alineat este: „Proprietatea este publică sau privată.”

6. La alineatul (2), am modificat prima teză, în care am înlocuit PROPRIETATEA PRIVATĂ cu PROPRIETATEA, stabilind, astfel, că nu numai proprietatea privată este ocrotită şi garantată de lege, ci şi proprietatea publică, în egală măsură. Am păstrat numai prima teză, care stabileşte că „Proprietatea este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular” şi am scos din textul Constituţiei teza a doua, aceea care preciza că „Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeana şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moștenire legală.” Menţinerea acestei teze în Constituţia României nu se mai justifică, având în vedere că prin articolul (1.1), introdus de noi în Constituţie, se recunoaşte faptul că România este stat membru al Uniunii Europene şi că, în această calitate, se obligă să aplice prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări ale Uniunii, inclusiv cele referitoare la modul de dobândire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţenii statelor Uniunii. În ce priveşte referirea la tratatele internaţionale la care România este parte, obligaţia României de a respecta aceste tratate este prevăzută la articolul 11, deci nu se justifică repetarea acestei obligaţii, aici, la articolul 44. Vom vedea, imediat, mai jos, normele constituţionale propuse de MCC pentru apărarea dreptului de proprietate al românilor asupra teritoriului naţional, chiar şi în condiţiile aplicării prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi ale celorlalte tratate internaţionale la care România este parte.

7. În actuala Constituţie, alineatul (6) are următorul text: „(6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie.” Cele două alineate, (3) şi (5), au următoarele cuprinsuri:

(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.

(5) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii.

Noi am păstrat, integral, alineatele (3) şi (5), fără nici o modificare. Propunem, însă, ca alineatul (6) să aibă următorul text: „(6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc potrivit legii, cu luarea în considerare a preţurilor practicate pe piaţă.”. Propunem, deci, ca despăgubirile să nu mai fie stabilite de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie, ci să fie stabilite prin lege, cu luarea în considerare a preţurilor practicate pe piaţă. Aceste „despăgubiri” s-au transformat într-o sursă uriaşă de îmbogăţire pentru mafia politică şi financiară şi unul dintre cele mai toxice focare de corupţie din societatea românească. Prin trafic de influenţă, prin mită şi şpagă, rechinii imobiliari cunosc, cu mult timp înainte, terenurile care vor fi expropriate „pentru o cauză de utilitate publică”, cumpără, la preţuri de nimic, aceste terenuri şi le vând, apoi, statului, la preţuri de sute de ori mai mari decât cele cu care le-au cumpărat. A existat şi continuă să existe şi soluţia „schimbului de terenuri” cu statul, prin care terenuri ale statului, ce urmează a fi expropriate pentru o cauză de utilitate publică, sunt schimbate cu cele deţinute de „băieţii deştepţi”, care le revând, apoi, tot statului, la preţuri astronomice. Aşa s-au „dobândit” multe din marile averi, multe din drepturile de proprietate „constituite” în România după 1989. Trebuie să punem capăt acestei hoţii desfăşurate pe baza unei norme constituţionale. Poporul şi statul român pot şi trebuie să stabilească, prin lege, preţurile care urmează să fie plătite proprietarilor pentru terenurile expropriate pentru o cauză de utilitate publică, ca şi despăgubirile pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, ca urmare a executării de către autorităţile statului a unor lucrări de interes general, care implică folosirea subsolurilor proprietăţilor imobiliare. Preţurile vor fi stabilite prin lege, adoptată de Parlament, sau de popor, prin referendum, şi vor fi aceleaşi pentru toate terenurile de aceiaşi categorie de folosinţă, amplasate în aceiaşi zonă. Cu luarea în considerare a preţurilor practicate pe piaţă. Fără informaţii confidenţiale, fără „” negocieri, fără trafic de influenţă, fără mită, fără şpagă. Nici pentru funcţionarii publici, care ştiu ce terenuri urmează să fie expropriate, nici pentru judecători, nici pentru avocaţi, nici pentru notari etc.

8. Am adus în articolul 44, alineatele (2), (3) şi (4) de la articolul 136, propunând modificarea tuturor. Am renunţat la alineatul (5) din articolul 136, cel care preciza că „Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice”, deoarece nu mai are obiect, având în vedere noul cuprins al articolului 44.

În actuala Constituţie, alineatul (2) al articolului 136 are următorul cuprins:

„(2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparține statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.”

Ne găsim în faţa uneia dintre cele mai nocive norme cuprinse în actuala Constituţie a României.

În Constituţia adoptată în 1991, acest alineat a avut textul următor:

„(2) Proprietatea publică aparține statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.”

La revizuirea din 2003, s-a adăugat, de ochii lumii, precizarea că şi proprietatea publică este „garantată şi ocrotită prin lege”.

Pentru punerea în aplicare a acestei norme constituţionale, a fost adoptată Legea 213/1998, care, pe de o parte, a extins obiectul proprietăţii publice cu mult peste limitele prevăzute de Constituţie, iar, pe de altă parte, încălcând, brutal, Constituţia, a creat o nouă formă de proprietate, PROPRIETATEA PRIVATĂ a statului şi a autorităţilor locale, a creat şi dreptul autorităţilor statului, respectiv al Parlamentului, al Guvernului şi al autorităţilor locale, de a trece bunurile din „domeniul public” al statului în „domeniul privat” al statului şi invers, după bunul plac. Trecerea unui bun în proprietatea privată a statului sau a autorităţilor locale înseamnă, automat, supunerea lui regimului de drept comun, deci posibilitatea de a fi înstrăinat, vândut, supus jafului.

Acest alineat din Constituţia României, împreună cu legile adoptate în baza lui, referitoare la proprietatea STATULUI, PUBLICĂ şi PRIVATĂ, s-a dovedit a fi un mecanism legislativ odios, diabolic, de uzurpare a suveranităţii naţionale şi a drepturilor de proprietate ale poporului român.

Merită să zăbovim puţin asupra Legii 213/1998, care, ca şi Legea 15/1990, ne ajută să înţelegem de ce, la alineatul (5) al articolului 1 din Constituţie, noi am adăugat teza prin care condiţionăm obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale, a legilor şi a hotărârilor judecătoreşti, de legitimitatea acestor legi şi hotărâri. Nu orice lege este şi legitimă. Aceste două legi, ca şi altele, puse în aplicare în timpul regimului comunist şi în ultimii 24 de ani, au fost adoptate prin încălcarea suveranităţii poporului şi au avut efecte dramatice asupra poporului român, asupra intereselor, a drepturilor cetăţenilor ţării.

Ca şi la Legea 15/1990, al cărei titlul se referă la „reorganizarea” unităţilor economice de stat, iar în text se face, de fapt, deposedarea poporului român de capitalul aflat în patrimoniul acestor unităţi economice şi împroprietărirea cu acest capital a statului român, titlul Legii 213/1998 se referă la „proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia”, dar în textul legii se face cu totul altceva, adică se creează o instituţie nouă, neprevăzută în Constituţie, PROPRIETATEA PRIVATĂ A STATULUI, fără consultarea poporului, instituţie care va fi folosită pentru trecerea „legală” în proprietatea PRIVATĂ a guvernanţilor şi străinilor a capitalului furat de la popor prin Legea 15/1990, dar şi a celorlalte componente ale avuţiei naţionale a românilor.

După ce, la articolul 3 al Legii 213/1998, ni se spune că proprietatea publică este tot una cu DOMENIUL PUBLIC şi că acesta se împarte în domeniul public al statului, domeniul public al judeţelor şi domeniul public al comunelor şi oraşelor, la articolul 4, ne întâmpină definiţia domeniului PRIVAT al statului, fără nici o legătură cu articolul anterior, sau cu titlul legii.

Iată textul acestui articol:

“Domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unităţile administrativ-teritoriale au drept de PROPRIETATE PRIVATĂ.”

Astfel s-a născut dreptul de proprietate PRIVATĂ al statului român şi al autorităţilor locale, fără de care uriaşa hoţie numită “privatizare” nu ar fi fost posibilă.

Prin alineatul (2) al articolului 5, Legea 213/1998 precizează şi ce înseamnă, de fapt, acest drept de proprietate PRIVATĂ al statului şi al unităţilor administrativ teritoriale, anume că, spre deosebire de bunurile aflate în domeniul public, adică în proprietate publică, care sunt inalienabile, care nu pot fi vândute, bunurile aflate în proprietatea PRIVATĂ a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale sunt supuse regimului juridic de drept comun, adică pot fi vândute, scoase la mezat. Exact dezlegarea de care aveau nevoie guvernanţii pentru a-şi “trece” în propria proprietate privată bunurile “trecute” în proprietatea statului, prin Constituţie şi prin legile adoptate în baza acesteia.

Deoarece, până în 1998, au observat că au rămas multe bunuri, de mare valoare, intrate în proprietatea statului român, în perioada 1945-1989, care nu erau cuprinse în patrimoniul unităţilor economice de stat, deci care nu puteau fi acaparate prin Legea 15/1990, au completat Legea 213/1998 cu alineatul (1) al articolului 6, care are următorul text:

“(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România este parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.”

În baza acestui alineat, nu numai capitalul, deci, bunurile utilizate în activitatea economică, ci toată avuţia creată de poporul român în timpul regimului comunist, bunuri în valoare de sute de miliarde de euro, a fost pusă la dispoziţia guvernanţilor, ei creându-şi, prin lege, şi puterea de a stabili ce intră şi ce rămâne în proprietate publică, precum şi ce intră în proprietatea PRIVATĂ a statului şi a autorităţilor locale şi pleacă de acolo şi intră în proprietatea lor şi a străinilor.

Dacă în Constituţia României, adoptată în 1991, s-ar fi prevăzut că proprietatea publică aparţine poporului, nu statului, atunci nu ar fi fost posibilă nici punerea în practică a prevederilor Legii 15/1990, nici adoptarea şi aplicarea Legii 213/1998 şi a altor legi prin care s-a înfăptuit jaful numit „privatizare”.

Nici statul, nici autorităţile locale nu produc bunuri. Autorităţile statului şi cele locale sunt create de cetăţeni nu pentru a PRODUCE bunuri, ci pentru a furniza cetăţenilor servicii sociale, de uz şi de interes public. Şi statul şi autorităţile locale CONSUMĂ bunuri puse la dispoziţie, gratuit, de către cetăţeni. Numai cetăţenii produc bunuri. Numai ei, cetăţenii, pot dobândi şi exercita dreptul de proprietate asupra bunurilor. Bunurile puse la dispoziţia autorităţilor statului şi a celor locale sunt ale cetăţenilor, indiferent de modalitatea prin care s-a făcut această punere la dispoziţie. Aceste bunuri nu pot face decât obiectul proprietăţii publice. Iar această proprietate publică nu poate aparţine decât cetăţenilor, constituiţi în naţiune, popor, sau în comunităţi locale.

Acestea sunt motivele pentru care propunem ca acest alineat să fie modificat şi să devină alineatul (10) al articolului 44, cu următorul cuprins:

„(10) Proprietatea publică aparţine poporului român, sau comunităţilor locale, şi este administrată de stat sau de autorităţile locale.”

9. În actuala Constituţie, alineatul (3) al articolului 136 are următorul cuprins:

„(3) Bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.”

Am arătat cum a fost modificat acest alineat prin revizuirea din anul 2003, astfel încât să devină posibilă jefuirea resurselor naturale ale ţării, ca şi a altor componente ale economiei naţionale, îndeosebi a căilor de comunicaţii, prin trecerea lor în domeniul PRIVAT al statului şi, de acolo, în proprietatea oligarhiei autohtone şi transnaţionale, prin „privatizare”. Propunem modificarea substanţială şi a acestui alineat, care va deveni alineatul (11) al articolului 44, cu următorul cuprins:

„(11) Bogățiile DE ORICE NATURĂ ale subsolului, MINELE, TERENURILE ŞI PĂDURILE DIN FONDUL FUNCIAR AL POPORULUI, spaţiul aerian, CĂILE DE COMUNICAŢIE, DE UZ ŞI INTERES PUBLIC, APELE, IZVOARELE DE ENERGIE NATURALĂ, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, BAZA MATERIALĂ A AUTORITĂŢILOR ŞI INSTITUŢIILOR PUBLICE, precum şi alte bunuri stabilite de LEGE, fac obiectul exclusiv al proprietății publice.”

Prin noul alineat (10) al articolului 44, noi propunem ca proprietatea publică să aparţină poporului şi comunităţilor locale, nu statului şi autorităţilor locale, aşa cum prevede actuala Constituţie. Aici, se ridică întrebarea, care parte a proprietăţii publice aparţine poporului român, în ansamblul său, şi ce parte aparţine comunităţilor locale. În principiu, în proprietatea publică intră bunurile necesare statului şi autorităţilor locale pentru îndeplinirea atribuţiilor încredinţate lor prin Constituţie. Terenurile folosite de autorităţile locale, sau cele folosite în comun şi gratuit de cetăţenii localităţilor (drumuri, străzi, parcuri, islazuri etc) aparţin comunităţilor locale, sau întregului popor român? Toate aceste terenuri există şi pot fi folosite de autorităţile locale şi de membrii comunităţilor locale din România ca urmare a jertfei de sânge a întregului popor român, nu numai al celor din localitatea X, sau Y. Construcţiile, echipamentele, maşinile, utilajele etc folosite de autorităţile locale au fost achiziţionate din bani de la bugetul local, care, în mare măsură şi timp îndelungat, a fost subvenţionat cu bani de la bugetul de stat, cu bani ai întregului popor român. La articolul 135.1 al Constituţiei, noi propunem constituirea Fondului Naţional de Capital Distributiv, care va colecta o cincime din avuţia produsă de întregul popor român şi o va redistribui tuturor cetăţenilor ţării, pentru a fi investită, pentru a crea capacităţi de producţie, locuri de muncă şi venituri bugetare în TOATE localităţile ţării, fără nici o discriminare. Prin crearea acestui Fond, urmărim nu numai sporirea bunăstării tuturor românilor, dar şi întărirea coeziunii noastre naţionale.

Iată, deci, că raţiuni care ţin şi de imperativul întăririi coeziunii naţionale a poporului român, dar şi de temelia economică a provenienţei bunurilor aflate în proprietate publică şi în folosinţa autorităţilor şi comunităţilor locale, susţin opinia noastră că aceste bunuri aparţin întregului popor român şi sunt date în folosinţa, sau în administrarea autorităţilor şi comunităţilor locale.

Comunităţile locale, pot, desigur, prin munca membrilor lor, sau din fonduri colectate de la aceştia, să creeze bunuri care să fie folosite gratuit şi în comun de către aceşti membri. În acest sens, am propus introducerea alineatului (12), cu următorul cuprins:

„(12) Fac obiectul proprietăţii publice şi bunurile create prin munca voluntară, neremunerată, a membrilor asociaţiilor comunitare, precum şi bunurile achiziţionate din fondurile asociaţiilor comunitare. Aceste bunuri aparţin comunităţilor locale şi sunt administrate de autorităţile locale.”

10. Propunem introducerea a patru noi alineate, la articolul 44, menite să soluţioneze problema proprietăţii asupra terenurilor care fac parte din teritoriul naţional al românilor. Cuprinsul acestor patru alineate este următorul:

„(15) La cumpărarea terenurilor situate în extravilan, au drept de preemţiune, în ordine: coproprietarii; vecinii persoane fizice care deţin în proprietate cel mult 20 de hectare de teren situate în extravilan; alţi proprietari de terenuri situate în extravilanul localităţii care deţin în proprietate cel mult 20 de hectare de teren situate în extravilan; alte persoane fizice care deţin în proprietate cel mult 20 de hectare de teren situate în extravilan; Statul Român.

(16) Terenurile cumpărate de statul român intră în fondul funciar aflat în proprietatea publică şi în administrarea statului. Terenurile aflate în proprietate publică situate în extravilan pot fi date în arendă sau concesionate numai vecinilor persoane fizice care deţin în proprietate cel mult 20 hectare de teren situat în extravilan şi care se obligă să exploateze terenul luat în arendă sau în concesiune prin forţe proprii, precum şi cooperativelor agricole care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul localităţii în care sunt situate terenurile date în arendă sau concesiune de Statul Român, care se obligă să exploateze terenurile luate în arendă sau în concesiune prin forţe proprii.

(17) Terenurile agricole pentru care nu s-au plătit impozite timp de trei ani consecutivi, cele care au fost neexploatate timp de trei ani consecutivi, precum şi cele care au fost supuse intoxicării chimice sunt expropriate şi trecute în proprietate publică.

(18) Terenurile silvice pentru care nu s-au plătit impozite timp de trei ani consecutivi, precum şi cele defrişate ilegal sunt expropriate şi trecute în proprietate publică.”

Am văzut că, prin revizuirea făcută în anul 2003, guvernanţii României, printr-un referendum ilegal, au reuşit să obţină aprobarea poporului român pentru o normă constituţională care a acordat străinilor şi apatrizilor posibilitatea de a dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor. În baza acestei prevederi constituţionale, a fost negociat şi semnat tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, în care a fost inclusă şi Anexa VII, care a consfinţit dreptul străinilor de a cumpăra terenuri în România, acest tratat fiind, apoi, urmat de adoptarea “Legii 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de către persoanele juridice străine, publicată în Monitorul Oficial nr. 1008 din 14.11.2005, lege care a detaliat modalităţile prin care străini pot cumpăra terenuri. Prin aplicarea prevederilor acestei legi, până în prezent, conform cifrelor publicate în presa românească, au fost trecute în proprietatea străinilor aproape un milion de hectare de teren agricol, adică circa o zecime din total.

Demagogic, în Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, a fost inclusă o teză care a prevăzut păstrarea de către România, pentru o perioadă de şapte ani, a restricţiilor impuse străinilor la cumpărarea de terenuri. În realitate, toate restricţiile fuseseră ridicate prin “revizuirile” operate în Constituţia României în anul 2003.

Pe data de 17 decembrie 2013, cu 13 zile înainte de expirarea celor şapte ani de “restricţii”, inexistente, după un zgomotos tărăboi mediatic, făcut cu scopul manipulării poporului, care, vezi, Doamne, trebuie apărat de “invazia străinilor lacomi” de pământ românesc, încălcând brutal prevederile propriilor regulamente de organizare şi funcţionare, Parlamentul României a adoptat “Legea privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan de către persoane fizice şi de înfiinţare a Autorităţii pentru Administrarea şi Reglementarea Pieţei Funciare”, rebotezată, apoi, în „Legea nr. 17/2014 privind unele masuri de reglementare a vanzarii-cumpararii terenurilor agricole situate in extravilan si de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin in administrare terenuri proprietate publica si privata a statului cu destinaţie agricola si înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului”, după ce a fost trimisă de către Preşedintele României, înapoi, la Parlament, pentru reexaminare.

Legea în cauză nu are nici o legătura cu dreptul străinilor de a cumpăra terenuri în România. Străinii au căpătat acest drept prin Constituţia adoptată în anul 2003, prin Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, încheiat de guvernanţi fără consultarea poporului, şi prin punerea în aplicare a prevederilor Legii nr. 312/2005. Nu pentru a da străinilor dreptul de a cumpăra terenuri agricole şi forestiere în România a fost adoptată această lege, nu pentru a-i apăra pe români de străinii care vor să le cumpere pământul, ci pentru a crea condiţii prin care terenurile agricole şi forestiere ale României să fie cumpărate, la preţuri de nimic, de către oligarhia financiară, autohtonă şi transnaţională, în egală măsură.

Scopul real, nedeclarat, dar uşor de sesizat de oricine citeşte cu atenţie textul noii legi, este dublu. Pe de o parte, legea creează o birocraţie sufocantă, prin care politicienii-guvernanţi vor controla, în totalitate, tranzacţiile cu terenuri agricole şi forestiere. Pe de altă parte, legea creează un sistem de drepturi de preemţiune, care, pe fondul sărăciei în care au fost aduse milioanele de mici proprietari de terenuri din România, pune teritoriul naţional al românilor la dispoziţia oligarhiei financiare, „fără deosebire de naţionalitate”, care poate să-l cumpere la preţuri de nimic, aşa cum au cumpărat şi fabricile, uzinele, spaţiile comerciale, de birouri, hotelurile, băncile etc. Evident, aşa cum s-a întâmplat şi cu fabricile, uzinele şi băncile, străinii, fiind mai aproape de „butoanele” sistemului financiar, naţional sau transnaţional, vor cumpăra grosul teritoriului naţional, dar, ca şi în cazul fabricilor, uzinelor şi băncilor, vor rămâne suficiente „firimituri”, de terenuri agricole şi forestiere, şi pentru oligarhii autohtoni, pentru „reprezentanţii” poporului român, pentru cozile de topor care au redactat Constituţia din 1991 şi cea din 2003, care au negociat şi semnat Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, care au votat Legea 312/2005, ca şi Legea nr 17/2014, pe care o putem numi legea oligarhizării gliei strămoşeşti a românilor. Dacă prevederile acestei legi vor fi puse în practică, în 10 ani, structura proprietăţii asupra terenurilor şi pădurilor României va fi identică cu aceea existentă înainte de domnia lui Alexandru Ioan Cuza, cu deosebirea că proprietăţile de mii de hectare nu vor mai aparţine boierilor români şi mânăstirilor, ci transnaţionalelor şi noilor moşieri români.

Iată, textul alineatului (1) al articolului 4 al acestei legi:

„Art. 4. - (1) Înstrăinarea, prin vânzare, a terenurilor agricole situate în extravilan se face cu respectarea condiţiilor de fond şi de forma prevăzute de Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, şi a dreptului de preempţiune al coproprietarilor, arendaşilor, proprietarilor vecini, precum şi al statului român, prin Agenţia Domeniilor Statului, în această ordine, la preţ şi în condiţii egale.”

Vă invit să comparăm acest text cu cel al alineatului propus de noi referitor la dreptul de preemţiune. Practic, legea oligarhizării gliei pune teritoriul naţional la dispoziţia ARENDAŞILOR, iar, în România, cu mici excepţii, arendaşii sunt oligarhi, autohtoni, care s-au îmbogăţit prin “privatizări” şi prin devalizarea băncilor româneşti, şi străini, care au cumpărat, deja, un milion de hectare de teren agricol şi sunt şi “proprietari vecini” în multe localităţi din România.

Personal, cred că România trebuie să negocieze cu Uniunea Europeană, fie obţinerea unei derogări la aplicarea articolului 63 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene, referitor la libera circulaţie a capitalurilor, de unde vine dreptul străinilor de a cumpăra terenuri în România, până când nivelul de dezvoltare economică al României va depăşi media Uniunii Europene, fie revizuirea acestui articol 63, ca şi a altora, la care mă voi referi, în comentariile următoare. Cred, de altfel, că, pentru a împiedica Uniunea Europeană să se transforme într-o nouă Uniune Sovietică, pentru a împiedica transnaţionalele să pună stăpânire asupra resurselor materiale şi financiare ale popoarelor Europei, este necesară o revizuire profundă a tratatelor constitutive ale Uniunii, astfel încât Constituţia Uniunii Europene să apere nu numai libertăţile şi drepturile cetăţenilor Uniunii, în general şi în abstract, ci şi drepturile şi libertăţile popoarelor Uniunii, drepturile lor de proprietate asupra teritoriilor lor naţionale, asupra resurselor naturale ale ţărilor lor, asupra capitalurilor şi veniturilor create de cetăţenii ţărilor lor. Evident, în cazul în care construcţia europeană se va îndrepta într-o direcţie contrară intereselor poporului român, ne rămâne opţiunea de a ne retrage dintr-o astfel de construcţie.

Până la obţinerea derogărilor şi a revizuirilor la care m-am referit, este necesar să introducem în Constituţie norme care să împiedice atât înstrăinarea avuţiei naţionale, fie ea creată de noi, sau lăsată nouă de strămoşi şi de Dumnezeu, cât şi oligarhizarea proprietăţii asupra acestei avuţii, în general, inclusiv a proprietăţii asupra terenurilor agricole şi forestiere.

În acest sens, propunem ca dreptul de preemţiune la cumpărarea terenurilor situate în extravilan să aparţină, în ordine, coproprietarilor, vecinilor persoane fizice care deţin în proprietate cel mult 20 de hectare de teren situate în extravilan, altor proprietari de terenuri situate în extravilanul localităţii care deţin în proprietate cel mult 20 de hectare de teren situate în extravilan, altor persoane fizice care deţin în proprietate cel mult 20 de hectare de teren situate în extravilan, Statului Român.

Glia noastră nu trebuie să devină obiect de speculă şi de îmbogăţire pentru rechinii imobiliari, fie ei autohtoni, ori de aiurea. Pământul românesc trebuie să intre şi să rămână în proprietatea publică, a întregului popor român, sau în proprietatea privată a românilor care îl muncesc. Este un imperativ care face parte din esenţa noastră naţională. Douăzeci de hectare de teren sunt supersuficiente pentru asigurarea unui trai decent pentru familia românului care vrea să-şi asigure existenţa muncind pământul. Comasarea terenurilor agricole, cerută de tehnologiile actuale de efectuare a lucrărilor agricole, se poate face şi prin asociere, nu numai prin oligarhizarea proprietăţii asupra pământului.

Prevederile acestui alineat trebuie coroborate cu cele referitoare la instituirea impozitului progresiv pe proprietăţi, prin care va fi stăvilită pofta de speculă şi de îmbogăţire nemăsurată a unora dintre semenii noştri.

În plus, prin Fondul Naţional de Capital Distributiv, Statul Român va putea să cumpere toate terenurile oferite spre vânzare care nu vor fi cumpărate de ceilalţi preemtori menţionaţi în norma constituţională propusă de noi. Terenurile cumpărate de Statul Român vor putea fi date în arendă, sau concesionate, tot celor care au în proprietate mai puţin de 20 de hectare şi care se angajează să lucreze pământul în cauză, prin forţe proprii, sau cooperativelor agricole, care, deasemenea, se angajează să lucreze pământul în cauză, prin forţe proprii.

La propunerea domnului profesor Florian Colceag, am completat articolul 44, referitor la dreptul de proprietate cu alineatul (17), care prevede confiscarea terenurilor agricole pentru care nu s-au plătit impozite timp de trei ani consecutivi, a celor care nu au fost exploatate timp de trei ani consecutivi, ca şi a celor care au fost supuse intoxicării chimice, precum şi alineatul (18), care prevede confiscarea terenurilor silvice pentru care nu s-au plătit impozite timp de trei ani consecutivi, ca şi cele defrişate ilegal.

În Avizul său nr 47/16.01.2014, Consiliul Legislativ ne atrage atenţia asupra faptului că cele două alineate, (17) şi (18), vin în contradicţie cu alineatul (3) ale acestui articol, care prevede că „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică”. Contradicţia este numai aparentă. Exercitarea drepturilor constituţionale, inclusiv a dreptului de proprietate, este condiţionată de îndeplinirea obligaţiilor constituţionale. Constituţia conferă drepturi, dar impune şi obligaţii, îndatoriri, inclusiv obligaţia de a plăti impozite. Apoi, dincolo şi deasupra dreptului de proprietate al individului asupra unui teren agricol sau silvic, există dreptul poporului român asupra întregului teritoriu naţional. Şi nu numai al actualei generaţii de români, care a primit acest teritoriu de la generaţiile precedente, ci şi dreptul generaţiilor viitoare de a vieţui pe acelaşi teritoriu naţional. Împiedicarea intoxicări chimice a terenurilor agricole şi a defrişării ilegale a pădurilor este o cauză de utilitate publică de grad zero pentru poporul român. Numai el, poporul român este în drept să hotărască în ce condiţii se exercită dreptul de proprietate pe teritoriul statului său, care cauză este sau nu de utilitate publică. Noi propunem un proiect de Lege Fundamentală, poporul român este cel care va hotărî dacă aprobă sau nu propunerea noastră.

  • Distribuie pe retele de socializare

Etichete: , ,

Comentarii
  • Sara

    Se impune sa se precizeze la aliniatul 8 si 9 termenul de verificare si confiscare extinsa, avand in vedere ca pentru a-si pastra furaciunile in multe cazuri averea este data parintilor, copiilor, amantelor, fostelor sotii, prietenilor.

  • Vasile Nicola

    De acord, fara comentarii

Lăsaţi un Comentariu