Libertatea economică

Articolul 45

În Constituţia actuală, acest articol are următorul cuprins:

„Accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera initiativă şi exercitarea acestora în condiţiile legii sunt garantate.”

Pornind de la constatarea că, în realitate, marea majoritate a românilor, în ciuda garanţiei prevăzută, declarativ, în Constituţie, nu au acces nici la activitatea economică nici la libera iniţiativă economică, decât în calitate de sclavi salariaţi, atât datorită faptului că sunt lipsiţi de capital dar şi datorită faptului că statul, prin legi strâmbe, împiedică accesul celor mulţi la capital şi la iniţiativa economică, am reformulat acest articol, astfel:

„(1) Cetăţenii au dreptul să desfăşoare orice fel de activitate economică, care nu este interzisă de lege, ca persoane fizice sau asociaţi în persoane juridice, autorizate, potrivit legii.

(2) Nici o lege sau alt act normativ nu poate condiţiona autorizarea desfăşurării de activităţi economice de obţinerea de avize, de orice fel, de la autorităţile executive ale statului sau locale.

(3) Persoanele fizice şi juridice nu pot fi obligate să plătească taxe pentru autorizarea desfăşurării de activităţi economice în România.

(4) Autorizarea desfăşurării de activităţi economice este de competenţa exclusivă a instanţelor judecătorești.

(5) Autorităţile executive ale statului şi cele locale supraveghează modul în care persoanele fizice şi juridice respectă obligaţiile stabilite prin autorizaţiile de funcţionare ca agenţi economici şi solicită instanţelor judecătoreşti sancţionarea celor care se fac vinovaţi de încălcarea legii şi a hotărârilor judecătoreşti, inclusiv anularea autorizaţiilor de funcţionare

(6) Statul român este obligat ca, prin sistemul de distribuire şi redistribuire a venitului naţional, să asigure tuturor cetăţenilor ţării şansa de a deveni proprietari de capital, de a crea şi administra întreprinderi mici, mijlocii şi mari, care să valorifice eficient resursele naturale ale ţării şi să producă bunuri şi servicii de înaltă calitate şi competitivitate.”

Ne bucură să constatăm că juriştii Consiliului Legislativ nu au nimic împotriva a cinci din cele şase alineate propuse de noi la acest articol, în mod deosebit norma înscrisă la alineatul (3), care prevede că românii nu vor mai trebui să plătească nici un fel de taxe pentru a putea desfăşura activităţi economice în România, ca şi norma înscrisă la alineatul (6), care obligă statul român să asigure tuturor cetăţenilor săi şansa de a deveni proprietari de capital, de acrea şi administra întreprinderi mici, mijlocii şi mari, care să valorifice eficient resursele naturale ale ţării şi să producă bunuri şi servicii de înaltă calitate şi competitivitate.

Domnii jurişti nu sunt de acord cu alineatul (4) propus de noi, care prevede că autorizarea desfăşurării de activităţi economice este de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti. Noi am propus acest alineat pentru a întări şi mai mult prevederile alineatelor (1) şi (2), pentru a împiedica autorităţile executive ale statului, sau cele locale, să anuleze, practic, libertatea economică a cetăţenilor, prin tot felul de avize şi acorduri impuse cetăţenilor în momentul autorizării şi înmatriculării noilor întreprinderi. Domnii jurişti spun că:

„26. La art. I pct. 47, referitor la art. 45 alin. (4), apreciem că soluţia legislativă privind prevederea competenţei exclusive a instanţelor judecătoreşti de a autoriza desfăşurarea de activităţi economice nu se justifică, întrucât excedează „funcţiei judiciare” pe care o îndeplinesc respectivele instanţe.”

Personal, nu sunt expert în domeniul „funcţiei judiciare” a instanţelor judecătoreşti, dar observ că, în Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, lege în vigoare, necontestată, niciodată, de către Consiliul Legislativ al României, alineatul (1) al articolului 37 are următorul text:

„(1) Controlul legalităţii actelor sau faptelor care, potrivit legii, se înregistrează în registrul comerţului se exercită de justiţie printr-un judecător delegat.”

Mai departe, în aceiaşi lege, alineatul (1) al articolului 40, prevede că:

(1) În cazul în care cerinţele legale sunt îndeplinite, judecătorul delegat, prin încheiere, pronunţată în termen de 5 zile de la îndeplinirea acestor cerinţe, va autoriza constituirea societăţii şi va dispune înmatricularea ei în registrul comerţului, în condiţiile prevăzute de legea privind acest registru.

Deci, pe înţelesul nostru, al celor care vorbim limba română, în România, în prezent, nici un agent economic nu poate funcţiona dacă un judecător, deci o instanţă judecătorească, nu i-a autorizat constituirea şi nu a dispus înmatricularea sa în registrul comerţului. Altfel spus, legea dispune că autorizarea desfăşurării de activităţi economice face parte din „funcţia judiciară” a instanţelor judecătoreşti din România. Noi nu am făcut altceva decât să ridicăm o normă legală la rangul de normă constituţională, pentru a nu o mai lăsa la cheremul politicienilor.

  • Distribuie pe retele de socializare

Etichete:

Comentarii
  • Vasile Nicola

    De acord, fara comentarii

Lăsaţi un Comentariu