Varianta Cojocaru

În intervenţia sa la „Ediţia specială” de la TVR 1, din seara zilei de 24.09.2008, Preşedintele României, domnul Traian Băsescu, a făcut şi afirmaţia că „marea problemă a României este productivitatea muncii, care să genereze venituri mai mari şi creşterea nivelului de trai” şi, mai apoi, că „dacă nu creştem productivitatea, creşterile salariale se transformă în inflaţie şi creşterea preţurilor”.

Mai întâi, două precizări referitoare la conţinutul termenilor economici utilizaţi de domnul Preşedinte. Prin termenul de „productivitatea muncii” economiştii definesc raportul dintre venituri şi cantitatea de muncă utilizată pentru a realiza acele venituri, munca fiind exprimată în număr de ore, sau număr de muncitori, salariaţi, locuitori etc. Dacă o societate comercială utilizează 10 salariaţi şi realizează venituri anuale de 1.000.000 euro, spunem că productivitatea muncii la aceea societate este de 100.000 euro venituri pe salariat.

Creşterea productivităţii muncii, adică a raportului dintre venituri şi cantitatea de muncă nu poate genera creşterea veniturilor. Veniturile nu generează venituri. Relaţia este exact inversă: creşterea veniturilor generează creşterea productivităţii muncii.

Inflaţie înseamnă creşterea rapidă şi de durată a preţurilor. Deci „ creşterile salariale” nu pot să se „ transforme” în „ inflaţie (creşterea preţurilor) şi în creşterea preţurilor”.

În plus, „creşterile salariale” nu se transformă, în mod obligatoriu, „ în inflaţie“, respectiv în creşterea preţurilor. Inflaţia este cauzată nu de „ creşterile salariale” ci de creşterea cantităţii de bani în circulaţie. Între anii 1989 şi 2000, salariile românilor au scăzut cu 45%, în timp ce preţurile au crescut de 1180 de ori. În România, în perioada respectivă, nu dinamica salariilor a determinat dinamica preţurilor, inflaţia, ci, invers, prin creşterea preţurilor şi indexarea subunitară a salariilor, guvernanţii au reuşit să reducă salariile românilor la aproape jumătatea celor caştigate înainte de 1990. Odată cu salariile, au scăzut şi pensile, sporind, în proporţii aberante, profiturile.

Îl invit pe domnul Preşedinte, şi pe cititorii acestor rânduri, să aruncăm, împreună, o privire asupra datelor din tabel şi din grafic. Datele prezentate au la bază cifre publicate în Anuarele Statistice ale României, în perioada 1989-2007.

Vom întelege, imediat, că „ marea problemă a României” în acest moment, la sfârşitul anului 2008, nu este „productivitatea” muncii ci „alienarea” rezultatelor muncii românilor, adică distrugerea şi jefuirea capitalului acumulat de români până în 1989, prin munca lor, şi a veniturilor obţinute, prin utilizarea acestui capital, în perioada 1990-2008.

Productivitatea muncii românilor, exprimată prin raportul dintre valoarea PIB-ului şi numărul locuitorilor ţării, este, întradevăr, una dintre cele mai scăzute din Europa. Valoarea acestui raport nu reprezintă nici 40% din media europeană.

De ce aceasta diferenţă? Pentru că forţa de muncă a României este mai puţin calificată şi mai puţin harnică decât aceea a ţărilor avansate ale UE? Evident, nu. Dovada o reprezintă faptul că cei aproape 4 milioane de români cărora le-au fost distruse locurile de muncă din România, au reuşit să se angajeze în alte ţări ale Europei şi ale lumii, unde lucrează cu productivitatea din acele ţări, adica de 3-4 ori mai ridicată decât productivitatea pe care o realizau în România.

Explicaţia este foarte simplă. Productivitatea muncii este determinată nu numai de calitatea forţei de munca ci şi de valoarea şi calitatea capitalului utilizat de respectiva forţă de muncă.

În anul 2008, cu toată creşterea de 8,8%, realizată prin îndatorare externă, România produce un PIB egal cu 132 miliarde euro, cu 30% mai mare decât în 1989. Aceasta înseamnă că, în economia românească, în anul 2008, este folosit un capital cu o valoare mai mare cu numai 30% decât aceea existentă în 1989, adică un capital suplimentar egal cu 90 miliarde euro (datoria externă fiind de 70 miliarde euro). În mod normal, cu capitalul existent în 1989, la o rată de creştere de 8% pe an, în anul 2008, ar fi trebuit sa realizăm un PIB egal, nu cu 132 miliarde euro, ci cu 436 miliarde euro. Aceasta ar fi însemnat o productivitate a muncii mai mare de 3,3 ori decât aceea pe care o realizăm de fapt. În anul 2008, am fi realizat o productivitate a muncii egală nu cu 40% ci cu 132% faţă de media europeană. Am fi realizat această productivitate a muncii dacă în perioada 1990-2008 am fi putut acumula un capital de circa 1000 miliarde euro. Din nefericire, poporul român nu a putut acumula nici un fel de capital în perioada celor 18 ani de „reformă” şi „tranziţie”. Pentru simplul motiv că, în 1990, a fost deposedat de capitalul pe care îl acumulase până în 1989 iar, apoi, de toate profiturile realizate de acest capital în perioada 1990-2008.

Aşa cum se poate observa din grafic, în perioada 1990-2007, România a realizat un PIB egal cu echivalentul a 1600 miliarde euro actuali. Din această avuţie, 100 miliarde euro le-au revenit celor 5-6000 de pensionari, 400 miliarde euro celor 4-5000 de salariaţi, restul, de 1200 miliarde euro s-au „transformat” în profituri, pe care, în primii ani ai „tranziţiei” le-a încasat şi le-a „păpat” statul român, iar în ultimii ani au intrat în buzunarele celor care au devenit proprietarii capitalului acumulat de români până în 1989. Aceşti 1200 miliarde euro, în loc să fie investiţi în capital deţinut în proprietate de către cetăţenii României, s-au transformat în bunuri de lux, sau au părăsit ţara.

În mod normal, dacă, în 1990, capitalul acumulat de români până în 1989, în valoare de circa 300 miliarde euro actuali, ar fi trecut, intregral, în proprietatea tuturor cetăţenilor ţării, aşa cum am propus, la timpul respectiv, toate profiturile realizate cu acest capital, în valoare de 1200 de miliarde euro actuali, ar fi intrat în conturile şi buzunarele proprietarilor capitalului, adică ale tuturor cetăţenilor României. Iată, exprimată în bani, dimensiunea crimei numită privatizare: 1500 miliarde euro actuali, furaţi de statul român de la proprii săi cetăţeni.

Ce s-ar fi putut face cu aceşti bani? Câţi kilometri de autostradă? Câte râuri regularizate? Câte milioane de teren agricol irigate? Câte spitale? Câte şcoli, grădiniţe? Câte fabrici? Câte reactoare nucleare, eoliene, hidraulice? Etc. Cum se poate vedea în grafic, în anul 2007, la români, salariile şi pensiile au reprezentat 20% din PIB. Restul, de 80%, reprezintă profituri. În Elveţia, salariile reprezintă 75% din PIB, profiturile fiind egale cu numai 25% din PIB. Cu salariile pe care le au, elveţienii îşi pot permite să economisescă, să investească, să acumuleze capital, cu care să-şi sporească productivitatea muncii.

Fiind deposedaţi de capital şi obligaţi să muncească pentru 20% din PIB, românii au salarii şi pensii atât de mici încât nu pot economisi, nu pot investi, nu pot acumula capital, nu pot creşte productivitatea muncii. Mai mult, sunt obligaţi să se împrumute în valute străine, ceea ce i-a adus în situaţia ca o treime din PIB-ul lor să se ducă în afara ţării sub forma ratelor de rambursare şi dobânzilor aferente.

Marea problemă a României actuale nu este nici productivitatea, nici corupţia, ci marele JAF practicat de statul român împotriva propriilor săi cetăţeni.

Dr. Constantin Cojocaru

Publicată în marți, 30 septembrie, 2008 la 11:09 am în categoria FORUM. Discuțiile pot fi urmărite folosind fluxul RSS 2.0. Comentariile nu sunt pornite, însă se poate lăsa o legătură către de pe o altă pagină web.