Varianta Cojocaru

Cu ocazia sesiunii „Strategia de adoptare a euro şi criza financiară mondială”, organizată de Academia Romană, Mugur Isărescu, guvernator al Băncii Naţionale a României, în intervenţia sa intitulată „Probleme ale convergenţei reale în drumul spre euro”, expediază subiectul anunţat în două fraze, pentru a dedica mai mult de jumătate din intervenţia sa academică problemei… creşterii salariilor. Dacă toată lumea vorbeşte de creşterea salariilor, unii pro, alţii contra, ambele tabere au argumente foarte subţiri, de ce ar scăpa guvernatorul nostru prilejul de a arăta „boborului” cât de competent şi de lucid este domnia sa, atunci când vine vorba de salarii, productivitate, inflaţie, devalorizare, deficit de cont curent, datorie externă etc.

Prudent, fiindcă aşa îi stă bine unui guvernator de bancă naţională, domnul academician începe prin a ne spune că „Banca Naţională nu este împotriva creşterii salariilor. Am putea spune, chiar dimpotrivă”. Deci, boborul salariat al patriei trebuie să ştie că domnul guvernator îi poartă de grijă, că „face totul” pentru… creşterea salariilor. Numai că, spre deosebire de boborul salariat şi de parlamentarii lui, care s-au înfiebântat aşa de tare la gândul că le va fugi scaunul de sub şezuturi, încât, acum, legiferează creşteri de salarii, după ce, 18 ani au votat legi prin care au pipernicit salariile românilor, domnul guvernator, aureolat de titlurile sale ştiinţifice, se înalţă ca o stâncă împotriva acestor valuri de populism şi ne spune că „Trebuie însă să privim cu luciditate şi să afirmăm răspicat că o creştere a salariilor mai mare decât sporul de productivitate a muncii nu este sustenabilă. Creşterea mai rapidă a salariilor decât a productivităţii muncii nu duce la un nivel de trai mai ridicat, ci dimpotrivă, la unul mai scăzut, întrucât decalajul dintre cei doi indicatori fundamentali se sparge mai devreme sau mai târziu în creştere galopantă a preţurilor, depreciere a monedei naţionale, îndatorare externă”.

Aţi văzut? Domnul guvernator ne vrea binele, vrea, din toată inima ca salariile noastre să crească, dar, de la înalţimea ştiinţei sale academice, ne atrage atenţia că creşterile salariilor ne vor aduce nenorocirile cunoscute sub numele de: inflaţie, devalorizare, datorie externă.

Deci, domnul guvernator academician profesor universitar doctor economist vrea să ne bage în cap idea că creşterea galopantă a preţurilor, deprecierea monedei naţionale şi îndatorarea externă a României din ultimii 18 ani se datorează „decalajului” dintre cei doi „indicatori fundamentali”, mai pe româneşte, că dezastrul economiei româneşti îşi are cauza în lăcomia milioanelor de robi salariaţi ai ţării, care au cerut şi cer, în nesimţire, creşterea salariilor, şi în iresponsabilitatea parlamentarilor, care aprobă aceste cereri.

Pentru afirmaţiile sale, domnul guvernator culege şi aprecieri. Unul dintre cei care i-au citit intervenţia academică pe internet spune că „cel puţin la banca naţională au rămas oameni de calitate”. Un altul merge mai departe şi zice „Avem oameni capabili în anumite funcţii. Isărescu ştie el ce ştie, dar nu poate face mare lucru”. Un altul plusează „Mugurel a fost elementul de echilibru în toţi anii ăştia”.

Doamne, cât de uşor se lasă manipulaţi concetăţenii mei!

Domnul Isărescu, ca de nenumărate alte ori, foloseşte prilejul pe care îl oferă dezbaterea politică legată de creşterile salariale aprobate de Parlament nu pentru a spune adevărul ci pentru a ascunde adevărata stare de fapt a salariilor româniilor şi pentru a ascunde, deci, responsabilitatea sa şi a instituţiei pe care o conduce în înjumătăţirea puterii de cumpărare a acestor salarii, în declanşarea inflaţiei nimicitoare din deceniul trecut, în batjocorirea monedei naţionale a româniilor, în contractarea unei imense datorii externe, care, în prezent, depăşeşte 70 miliarde euro.

Să ne lămurim.

Fără îndoială că există o relaţie între creşterea salariilor şi creşterea productivităţii muncii. Productivitatea muncii (P) exprimă raportul dintre valoarea nou creată (V) şi numărul de lucrători, locuitori etc (N). P=V/N. Valoarea nou creată (V) este, însă, egală cu salarii (S) plus profituri (Pr). Deci P=S+Pr/N. S şi Pr sunt părţi ale întregului V. Domnul Isărescu vorbeşte numai de relaţia dintre P şi S, dintre productivitate şi salarii. El ni-l ascunde pe Pr, ne ascunde profitul. Dacă valoarea nou creată (V) s-ar compune numai din salariu (S), atunci, întradevăr, salariile nu ar putea să crească decât proporţional cu productivitatea. Şi invers.

Adevărul pe care domnul Isărescu vrea să ni-l ascundă este acela că, în ultimii 18 ani, în economia românească, cu ajutorul inflaţiei, generate şi întreţinute de domnul Isărescu, s-a creat un dezechilibru fundamental, nu între salarii şi productivitate, ci între salarii şi profituri, dezechilibru care are influenţe nefaste asupra economiei şi societăţii româneşti.

Aşa cum se poate vedea din datele prezentate în Tabelul nr 1 şi din Graficul nr 1, ponderea salariilor, respectiv a fondului de salarii în PIB, a scăzut de la 36,7 %, cât era în 1989, la 14,5 %, în 2007. În aceeaşi perioadă, ponderea profiturilor a crescut de la 52%, în 1989, la 78%, în 2007. În perioada 1990-2007, cele 5 milioane de angajaţi, în medie, au câştigat salarii în valoare de 300 miliarde euro , în timp ce cele câteva mii de „ băieţi deştepţi” au câştigat profituri în valoare de 1200 miliarde euro . Reducerea valorii şi a ponderii în PIB a fondului de salarii s-a datorat atât reducerii numărului de salariaţi, de la 8.000, în 1989, la 4.700, în 2007, şi reducerii salariului mediu, la aproape 50 %, în 1997, faţă de cel din 1989 (A se vedea datele din Tabelul nr. 5 şi Graficul nr. 5), dar, mai ales, creşterii aberante a profiturilor, creştere generată de inflaţie, la rândul ei generată şi întreţinută de BNR.

Conform datelor publicate de EUROSTAT, în Elveţia, în anul 2006, ponderea salariilor în PIB era de 62,1%, în Marea Britanie – 55,5%, în Suedia – 54,4, în Danemarca – 52,6%, în Franţa-51,9%, în Slovenia – 51,4%. În tabelul postat pe site-ul EUROSTAT, pe rândul României sunt… puncte, puncte. Guvernanţii noştrii nu au transmis datele cerute de instituţia de statistică a UE. De ce? Să nu afle UE, care este pondrea salariilor în PIB-ul României, adică 14%, sau să nu afle poporul român? În acest an, 2008, cu toate creşterile de salarii făcute în ultimul timp, salariul mediu anual al românilor va ajunge, probabil, la suma de 350 euro, adică circa 90% faţă de cel din 1989 şi 25% faţă de media europeană. Dacă, în anul 2009, dublăm acest salariu, adică îl facem egal cu 700 euro/lună, ponderea salariilor în PIB-ul României abia ar ajunge la 30%, adică la jumătatea procentului existent în Elveţia.

Iată, deci, că problema reală cu care ne confruntăm, nu este aceea a raportului dintre salarii şi productivitate, ci aceea a raportului dintre salarii şi profituri. Aici este dezechilibrul fundamental al economiei româneşti în acest moment. Pentru a ajunge la o stare de echilibru, adică la un procent al salariilor în PIB apropiat de media în UE, în următorii ani, salariile românilor trebuie să crească de câteva ori mai repede decât productivitatea muncii.

Noi am ajuns la acest dezechilibru datorită domnului Isărescu, adică datorită politicii monetare a Băncii Naţionale a României. În anii ´90, în ciuda faptului că PIB-ul a scăzut, BNR, în loc să reducă masa monetară, deci cantitatea de bani în circulaţie, a sporit-o continuu, prin aceasta declanşând şi întreţinând inflaţia. În condiţiile creşterii continue şi accelerate a preţurilor, guvernanţii au indexat subunitar (0,7; 0,8; 0,9) salariile nominale, astfel încât salariile reale au scăzut continuu. În 1997, salariile românilor nu mai reprezentau decât 54% din cele obţinute în 1989.

În România postdecembristă, nu salariile au generat inflaţia, ci inflaţia, generată de cantitatea de bani în circulaţie, a determinat reducerea drastică a salariilor. Salariile au fost reduse, de către Guvern în „colaborare” cu BNR, pentru a creşte profiturile încasate, la început, de stat şi, apoi, de cei care şi-au însuşit capitalului românesc prin aşa-zisa privatizare.

Creşterea salariilor nu generează inflaţie. Creşterea salariilor determină reducerea profiturilor. Până la punctul de echilibru. Dincolo de acest punct, capitalul nu mai are interes să lucreze şi apare şomajul. Sub acest punct, forţa de muncă nu mai are interes să lucreze şi face grevă, sau emigrează. Creşterea salariilor peste punctul de echilibru generează şomaj, nu inflaţie. Mai departe, nu creşterile salariale, ci banii otrăviţi ai domnului Isărescu au generat şi generează deprecierea monedei naţionale, îndatorarea externă etc, cu tot cortegiul de nenorociri, care rezultă de aici.

Înţelegeţi domnilor admiratori ai domnului guvernator academician profesor universitar doctor economist Isărescu?

Dr.Constantin Cojocaru

Publicată în marți, 7 octombrie, 2008 la 7:50 pm în categoria FORUM. Discuțiile pot fi urmărite folosind fluxul RSS 2.0. Comentariile nu sunt pornite, însă se poate lăsa o legătură către de pe o altă pagină web.