Articolele etichetate cu «Uniunea Europeana»

Uniunea Europeană

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 1.1.

În Constituţia actuală a României, relaţia dintre statul român şi Uniunea Europeană este definită la articolul 148 din cadrul Titlului VI, Integrarea euroatlantică.

Iată textul integral al acestui articol:

„Integrarea în Uniunea Europeană

ARTICOLUL 148

(1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuții către instituțiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a competențelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaților şi Senatului, cu o majoritate de doua treimi din numărul deputaților şi senatorilor.

(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

(3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.

(4) Parlamentul, Președintele României, Guvernul şi autoritatea judecătoreasca garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2).

(5) Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu înainte ca acestea sa fie supuse aprobării instituțiilor Uniunii Europene.”

Acest text a fost introdus în Constituţia României în anul 2003. Suntem cu doi ani înainte de anul 2005, când va fi semnat protocolul de aderare a României la Uniunea Europeană şi cu 4 ani înainte de anul 2007, când România va deveni stat membru al Uniunii Europene.

Acest articol 148, plus următorul, 149, care se referă la aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord şi partea a doua a alineatului (2) al articolului 44, prin care s-a acordat străinilor şi apatrizilor dreptul de a cumpăra terenuri în România, reprezintă, de fapt, principalele motive pentru care poporul român a fost scos la vot timp de două zile, 18 şi 19 octombrie 2003, pentru a aproba revizuirea Constituţiei României.

În octombrie 2003, guvernanţii României nu au prezentat poporului român nici conţinutul tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, care nici nu existau la acea dată, în forma în care au fost adoptate, ulterior anului 2003, nici consecinţele pe care „aderarea” le va avea asupra poporului român.

Ca şi la toate alegerile „libere şi corecte” de după 1989, la referendumul din anul 2003, guvernanţii României au înşelat poporul român, cu ajutorul televiziunilor, şi au obţinut aprobarea acestuia pentru revizuirea Constituţiei, în baza căreia au negociat şi ratificat Protocolul de aderare a României la Uniunea Europeană, au transferat instituţiilor Uniunii o bună parte din atributele suveranităţii naţionale, au pus la dispoziţia transnaţionalelor capitalul acumulat de români, resursele naturale ale ţării, ca şi teritoriul naţional, care, în baza prevederilor Protocolului de aderare, în condiţiile sărăcirii poporului român, poate fi cumpărat de străini, la preţuri de zeci de ori mai mici decât cele practicate în ţările dezvoltate ale Europei.

„Aderarea” României la Uniunea Europeană s-a dovedit total potrivnică intereselor poporului român. În cei şapte ani scurşi de la aderarea României la Uniunea Europeană, contribuţia României la bugetul Uniunii Europene este mai mare decât sumele băneşti obţinute de România de la bugetul Uniunii. Cea mai mare parte a capitalului acumulat de români în timpul regimului comunist, în valoare de peste 300 miliarde de euro, a fost trecută în proprietatea transnaţionalelor, la preţuri derizorii. Profiturile realizate cu acest capital, reprezentând mai mult de jumătate din avuţia creată în România, sunt însuşite de noii proprietari ai capitalului şi transferate în afara ţării. Ca urmare a „aderării”, regiile autonome înfiinţate pentru exploatarea resurselor naturale ale ţării au fost desfiinţate, „reorganizate” ca societăţi comerciale, împinse în faliment şi vândute pe nimic străinilor, astfel că resursele naturale ale României sunt exploatate de transnaţionale. România a acumulat o datorie externă de 100 miliarde de euro, ceea ce face ca serviciul acestei datorii, adică ratele şi dobânzile, să fie de peste 40 miliarde de euro, în fiecare an. O treime din avuţia pe care o creăm, în fiecare an, trebuie schimbată pe euro, pentru plata ratelor şi dobânzilor la datoria externă.

Prin revizuirea Constituţiei în anul 2003, guvernanţii României au deposedat poporul român nu numai de dreptul său suveran de a decide el, poporul, aderarea la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, dar l-au deposedat şi de dreptul de a aproba revizuirea acestor tratate. Şi-au însuşit ei acest drept.

Noi credem că popoarele Europei îşi pot apăra mai bine interesele în Uniunea Europeană decât în afara acesteia. Cu condiţia ca această Uniune să fie o uniune de state naţionale suverane. Cu condiţia ca această Uniune să nu se transforme într-o nouă Uniune Sovietică. Uniunea Europeană trebuie să fie o uniune vamală, o uniune monetară, o uniune comercială, o uniune militară, o uniune diplomatică. Nimic mai mult. Instituţiile Uniunii Europene nu trebuie investite cu atribute care pot fi exercitate mult mai bine de statele membre. Instituţiile Uniunii Europene au, deja, mai multe atribuţii decât ar trebui să aibă. Instituţiile Uniunii Europene nu trebuie investite cu atribuţii în stabilirea regimului proprietăţii, în distribuţia şi însuşirea veniturilor create de cetăţeni, în stabilirea regimului fiscal, în stabilirea regimului exploatării resurselor naturale ale popoarelor. Reglementările şi instituţiile Uniunii Europene nu trebuie subordonate intereselor corporaţiilor transnaţionale de acaparare a capitalurilor, a resurselor naturale şi a teritoriilor popoarelor europene.

Acestea sunt motivele pentru care am propus ca după articolul 1, cu denumirea „Statul român”, să introducem un nou articol în Constituţia României, articolul 1.1, cu denumirea “Uniunea Europeană” şi cu următorul cuprins:

„(1) România este stat membru al Uniunii Europene.

(2) România aplică prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări ale Uniunii, stabilite în conformitate cu prevederile tratatelor constitutive.

(3) Revizuirea tratatelor constitutive ale Uniunii Europene se aprobă de poporul român, prin referendum.

(4) Poporul român poate hotărî, prin referendum, retragerea României din Uniunea Europeană, în cazul în care consideră că reglementările sau acţiunile Uniunii Europene contravin intereselor sale, cu respectarea prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii.”

Recunoaştem, deci, prin Constituţie, că România este stat membru al Uniunii Europene, cu drepturile şi obligaţiile pe care le conferă această calitate, de stat membru.

Recunoaştem obligaţia de a aplica prevederile tratatelor constitutive, precum şi celelalte reglementări ale Uniunii, DAR numai ACELE reglementări stabilite ÎN CONFORMITATE cu prevederile tratatelor constitutive.

Redăm poporului român dreptul său suveran de a aproba el, poporul, revizuirea tratelor constitutive, prin referendum, astfel încât politicienii, oricare ar fi ei, să nu ne mai impună obligaţii contrare intereselor noastre, ale românilor.

Mai mult, exprimăm dreptul suveran al poporului român de a hotărî retragerea României din Uniunea Europeană, în cazul în care el, poporul român, ajunge la concluzia că reglementările şi acţiunile Uniunii Europene contravin intereselor sale. Evident, cu respectarea prevederilor tratatelor constitutive referitoare la retragere.

Articolul 1.1.

În Constituţia actuală a României, relaţia dintre statul român şi Uniunea Europeană este definită la articolul 148 din cadrul Titlului VI, Integrarea euroatlantică.

Iată textul integral al acestui articol:

„Integrarea în Uniunea Europeană

ARTICOLUL 148

(1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuții către instituțiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a competențelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaților şi Senatului, cu o majoritate de doua treimi din numărul deputaților şi senatorilor.

(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

(3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.

(4) Parlamentul, Președintele României, Guvernul şi autoritatea judecătoreasca garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2).

(5) Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu înainte ca acestea sa fie supuse aprobării instituțiilor Uniunii Europene.”

Acest text a fost introdus în Constituţia României în anul 2003. Suntem cu doi ani înainte de anul 2005, când va fi semnat protocolul de aderare a României la Uniunea Europeană şi cu 4 ani înainte de anul 2007, când România va deveni stat membru al Uniunii Europene.

Acest articol 148, plus următorul, 149, care se referă la aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord şi partea a doua a alineatului (2) al articolului 44, prin care s-a acordat străinilor şi apatrizilor dreptul de a cumpăra terenuri în România, reprezintă, de fapt, principalele motive pentru care poporul român a fost scos la vot timp de două zile, 18 şi 19 octombrie 2003, pentru a aproba revizuirea Constituţiei României.

În octombrie 2003, guvernanţii României nu au prezentat poporului român nici conţinutul tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, care nici nu existau la acea dată, în forma în care au fost adoptate, ulterior anului 2003, nici consecinţele pe care „aderarea” le va avea asupra poporului român.

Ca şi la toate alegerile „libere şi corecte” de după 1989, la referendumul din anul 2003, guvernanţii României au înşelat poporul român, cu ajutorul televiziunilor, şi au obţinut aprobarea acestuia pentru revizuirea Constituţiei, în baza căreia au negociat şi ratificat Protocolul de aderare a României la Uniunea Europeană, au transferat instituţiilor Uniunii o bună parte din atributele suveranităţii naţionale, au pus la dispoziţia transnaţionalelor capitalul acumulat de români, resursele naturale ale ţării, ca şi teritoriul naţional, care, în baza prevederilor Protocolului de aderare, în condiţiile sărăcirii poporului român, poate fi cumpărat de străini, la preţuri de zeci de ori mai mici decât cele practicate în ţările dezvoltate ale Europei.

„Aderarea” României la Uniunea Europeană s-a dovedit total potrivnică intereselor poporului român. În cei şapte ani scurşi de la aderarea României la Uniunea Europeană, contribuţia României la bugetul Uniunii Europene este mai mare decât sumele băneşti obţinute de România de la bugetul Uniunii. Cea mai mare parte a capitalului acumulat de români în timpul regimului comunist, în valoare de peste 300 miliarde de euro, a fost trecută în proprietatea transnaţionalelor, la preţuri derizorii. Profiturile realizate cu acest capital, reprezentând mai mult de jumătate din avuţia creată în România, sunt însuşite de noii proprietari ai capitalului şi transferate în afara ţării. Ca urmare a „aderării”, regiile autonome înfiinţate pentru exploatarea resurselor naturale ale ţării au fost desfiinţate, „reorganizate” ca societăţi comerciale, împinse în faliment şi vândute pe nimic străinilor, astfel că resursele naturale ale României sunt exploatate de transnaţionale. România a acumulat o datorie externă de 100 miliarde de euro, ceea ce face ca serviciul acestei datorii, adică ratele şi dobânzile, să fie de peste 40 miliarde de euro, în fiecare an. O treime din avuţia pe care o creăm, în fiecare an, trebuie schimbată pe euro, pentru plata ratelor şi dobânzilor la datoria externă.

Prin revizuirea Constituţiei în anul 2003, guvernanţii României au deposedat poporul român nu numai de dreptul său suveran de a decide el, poporul, aderarea la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, dar l-au deposedat şi de dreptul de a aproba revizuirea acestor tratate. Şi-au însuşit ei acest drept.

Noi credem că popoarele Europei îşi pot apăra mai bine interesele în Uniunea Europeană decât în afara acesteia. Cu condiţia ca această Uniune să fie o uniune de state naţionale suverane. Cu condiţia ca această Uniune să nu se transforme într-o nouă Uniune Sovietică. Uniunea Europeană trebuie să fie o uniune vamală, o uniune monetară, o uniune comercială, o uniune militară, o uniune diplomatică. Nimic mai mult. Instituţiile Uniunii Europene nu trebuie investite cu atribute care pot fi exercitate mult mai bine de statele membre. Instituţiile Uniunii Europene au, deja, mai multe atribuţii decât ar trebui să aibă. Instituţiile Uniunii Europene nu trebuie investite cu atribuţii în stabilirea regimului proprietăţii, în distribuţia şi însuşirea veniturilor create de cetăţeni, în stabilirea regimului fiscal, în stabilirea regimului exploatării resurselor naturale ale popoarelor. Reglementările şi instituţiile Uniunii Europene nu trebuie subordonate intereselor corporaţiilor transnaţionale de acaparare a capitalurilor, a resurselor naturale şi a teritoriilor popoarelor europene.

Acestea sunt motivele pentru care am propus ca după articolul 1, cu denumirea „Statul român”, să introducem un nou articol în Constituţia României, articolul 1.1, cu denumirea “Uniunea Europeană” şi cu următorul cuprins:

„(1) România este stat membru al Uniunii Europene.

(2) România aplică prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări ale Uniunii, stabilite în conformitate cu prevederile tratatelor constitutive.

(3) Revizuirea tratatelor constitutive ale Uniunii Europene se aprobă de poporul român, prin referendum.

(4) Poporul român poate hotărî, prin referendum, retragerea României din Uniunea Europeană, în cazul în care consideră că reglementările sau acţiunile Uniunii Europene contravin intereselor sale, cu respectarea prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii.”

Recunoaştem, deci, prin Constituţie, că România este stat membru al Uniunii Europene, cu drepturile şi obligaţiile pe care le conferă această calitate, de stat membru.

Recunoaştem obligaţia de a aplica prevederile tratatelor constitutive, precum şi celelalte reglementări ale Uniunii, DAR numai ACELE reglementări stabilite ÎN CONFORMITATE cu prevederile tratatelor constitutive.

Redăm poporului român dreptul său suveran de a aproba el, poporul, revizuirea tratelor constitutive, prin referendum, astfel încât politicienii, oricare ar fi ei, să nu ne mai impună obligaţii contrare intereselor noastre, ale românilor.

Mai mult, exprimăm dreptul suveran al poporului român de a hotărî retragerea României din Uniunea Europeană, în cazul în care el, poporul român, ajunge la concluzia că reglementările şi acţiunile Uniunii Europene contravin intereselor sale. Evident, cu respectarea prevederilor tratatelor constitutive referitoare la retragere.

Regiunile de dezvoltare

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 3.2.

Propunem ca, după articolul 3. 1, “Reîntregirea Patriei”, să fie introdus un nou articol, 3.2, cu denumirea “Regiunile de dezvoltare, cu următorul cuprins:

„(1) Pe teritoriul României sunt constituite regiuni de dezvoltare, care sunt unităţi de planificare a dezvoltării regionale şi de culegere a datelor statistice specifice, în conformitate cu reglementările europene.

(2) Atribuţiile, denumirile şi componenţa regiunilor de dezvoltare sunt stabilite prin lege, care poate fi modificată prin referendum naţional.”

Imediat după câştigarea alegerilor parlamentare din decembrie 2012, a fost declanşată o amplă campanie mediatică pentru “regionalizarea” României, fără ca cetăţenilor să li se spună despre ce este vorba, de fapt. Mesajul transmis cetăţenilor a fost acela că, în România, trebuie musai să fie create regiuni, deoarece altfel nu pot fi accesate fondurile europene. Mai mult, că respectivele regiuni trebuie create, neapărat, până la sfârşitul anului 2013, înainte de începerea execuţiei bugetului Uniunii Europene pe perioada 2014-2020.

Într-un interviu acordat publicaţiei Jurnalul Naţional din data de 11 ianuarie 2013, vicepremierul Liviu Dragnea afirma că: “Exerciţiul financiar al Uniunii Europene 2014 – 2020 trebuie să găsească regiunea administrativă în România, în aşa fel încât regiunea să devină partener direct cu Comisia Europeană şi nu Guvernul României. Reţinem, deci, că obiectivul este ca REGIUNEA să devină partener DIRECT al Comisiei Europene (guvernul UE), nu Guvernul, nu STATUL român.

La dezbaterea organizată de Ministerul Dezvoltării Regionale, la Academia Română, pe data de 2 aprilie 2013, acelaşi vicepremier declara următoarele: “Dacă vrem ca România să aibă o şansă la dezvoltare echilibrată trebuie să facem această regionalizare.” Mai departe, domnia sa îşi punea întrebarea: “De ce trebuie sa facem regionalizarea in acest an?”, la care răspundea astfel: “Vă spun foarte sincer, foarte deschis: într-adevăr, nici Comisia Europeană, nici Uniunea Europeană nu ne forţează cu aceste regiuni, dar, în acelaşi timp, sunt nişte adevăruri nescrise, nerostite. Va fi aproape imposibil ca, după ce începe noul exerciţiu financiar 2014-2020 [n.r. al UE], să mai putem schimba actuala structură administrativă, pe baza căreia noi negociem în acest an Acordul de parteneriat şi să spunem, la mijlocul următoarei perioade de programare, că sistemul administrativ trebuie schimbat, pentru că atunci trebuie să începem un proces serios de reacreditare a tuturor instituţiilor şi structurilor din mecanismele de absorbţie a fondurilor europene”.

În cadrul aceleiaşi dezbateri, premierul Victor Ponta declara că:

“Tot efortul nostru de a găsi procedura depinde de primul pas – de a trece în Constituţie existenţa regiunilor, competenţele, după aceea să convingem oamenii să vină la referendum să valideze.”

De fapt, preocuparea guvernanţilor noştri, inclusiv a celor doi mai sus citaţi, nu este aceea de a „regionaliza” România, de a împărţi România în „regiuni”. România este împărţită în regiuni de dezvoltare de 15 ani, din anul 1998. Această regionalizare s-a făcut prin legea nr. 155/1998 privind dezvoltarea regională în România, înlocuită, apoi, cu legea 315/2004 privind dezvoltarea regională în România.

Conform prevederilor Legii 315/2004, în România sunt constituite opt regiuni de dezvoltare: patru regiuni sunt constituite din câte 6 judeţe, una din şapte judeţe, una din cinci judeţe, una din patru judeţe şi una din municipiul Bucureşti şi judeţul Ilfov.

Iată, integral, textul capitolului II din Legea 315/2004 privind dezvoltarea regională în România:

„Art. 5. – (1) În aplicarea prezentei legi, în concordanţă cu obiectivele de coeziune economică şi socială ale României, precum şi ale Uniunii Europene în domeniul politicilor de dezvoltare regională, pe teritoriul României sunt constituite opt regiuni de dezvoltare.

(2) Regiunile de dezvoltare nu sunt unităţi administrativ-teritoriale şi nu au personalitate juridică.

(3) Denumirile şi componenţa regiunilor de dezvoltare sunt prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta lege.

Art. 6. – (1) Regiunile de dezvoltare sunt zone care cuprind teritoriile judeţelor în cauză, respectiv ale municipiului Bucureşti, constituite în baza unor convenţii încheiate între reprezentanţii consiliilor judeţene şi, după caz, ai Consiliului General al Municipiului Bucureşti, şi funcţionează în baza prevederilor prezentei legi.

(2) Regiunile de dezvoltare constituie cadrul de elaborare, implementare şi evaluare a politicilor de dezvoltare regională, precum şi de culegere a datelor statistice specifice, în conformitate cu reglementările europene emise de EUROSTAT pentru nivelul al doilea de clasificare teritorială NUTS 2, existent în Uniunea Europeană.

(3) Regiunile, judeţele şi/sau localităţile din judeţe care fac parte din regiuni diferite se pot asocia în scopul realizării unor obiective de interes comun, interregionale şi/sau interjudeţene.”

Reţinem, deci, că România este regionalizată, că ţara este împărţită în regiuni, că aceste regiuni sunt unităţi de planificare şi de raportare statistică, care au fost constituite şi funcţionează „în concordanţă cu obiectivele de coeziune economică şi socială ale României, precum şi ale Uniunii Europene în domeniul politicilor de dezvoltare regională”. Mai reţinem, însă, că aceste regiuni nu sunt unităţi ADMINISTRATIVE şi nu au personalitate juridică. În cadrul fiecărei regiuni funcţionează, însă, o Agenţie de Dezvoltare Regională, care ARE personalitate juridică, care poate, deci, intra în relaţii contractuale cu oricine, cu respectarea prevederilor legii, inclusiv cu instituţiile Uniunii Europene.

Problema care îi preocupă pe guvernanţii noştri nu este “regionalizarea” României, aceasta fiind, de mult, regionalizată, conform cerinţelor Uniunii Europene, ci regionalizarea ADMINISTRATIVĂ a României, adică transformarea regiunilor din unităţi de planificare şi raportare statistică în unităţi ADMINISTRATIVE, CU PERSONALITATE JURIDICĂ, cărora să le poată fi transferate atribuţii ale suveranităţii naţionale, atribuţii care, acum, sunt exercitate de Guvernul României, parte componentă a statului român, naţional şi unitar.

Vă invit să mai citim încă o dată, cu şi mai multă atenţie, declaraţia premierului, care ne spune că: “Tot efortul nostru de a găsi procedura depinde de primul pas – de a trece în Constituţie existenţa regiunilor, competenţele, după aceea să convingem oamenii să vină la referendum să valideze.” Deci, primul pas este acela al introducerii în Constituţie a existenţei regiunilor, al doilea al convingerii cetăţenilor să vină la referendum, să “valideze” existenţa regiunilor, ca unităţi administrative. Primul pas a fost făcut. În proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei adoptat de Comisia Parlamentară condusă de Crin Antonescu, alineatul (3) al articolului 3 a fost modificat şi ar urma să aibă următorul cuprins:

“(3) Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe, judeţe ŞI REGIUNI. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii.”. Deci după judeţe, rămase pe aceiaşi linie cu comunele şi oraşele, s-a adăugat „şi regiuni”. În baza acestei prevederi constituţionale, „reprezentanţii” ar putea, oricând, să adopte legi prin care să facă ce vor ei cu organizarea administrativă a României. Să înfiinţeze şi să desfiinţeze judeţe. Să înfiinţeze şi să desfiinţeze regiuni, inclusiv pe criterii etnice, sau religioase. Să deposedeze statul român de atributele suveranităţii naţionale, pe care să le transfere regiunilor. În final, să distrugă statul naţional şi unitar al românilor. Totul va fi făcut… constituţional.

Al doilea pas preconizat de domnul premier s-a dovedit mai complicat. Au înţeles, repede că nu vor reuşi să convingă prea mulţi români să vină la referendum să „valideze” adăugirea făcută de ei la alineatul (3) al articolului 3. Au încercat să modifice legea referendumului, să reducă cvorumul de prezenţă de la 50% la 30%, ceea ce i-a permis Preşedintelui şi Curţii Constituţionale să le încurce planurile, astfel încât nu mai pot organiza referendumul mai devreme de un an de la intrarea în vigoare a legii noului cvorum.

Eu sper că, între timp, noi vom reuşi să convingem românii să nu se mai lase traşi pe sfoară de către politicienii trădători de neam şi de ţară.

În afară de obiectivele pe care le-am menţionat mai sus, acela al slăbirii şi, mai apoi, al destrămării statului naţional şi unitar al românilor, nu există nici un alt motiv pentru modificarea organizării administrative a României, pentru crearea unui nou nivel ierarhic în cadrul organizării administrative existente.

Actuala organizare administrativă a României, cu o singură autoritate coordonatoare a comunităţilor locale, judeţul, este în deplină concordanţă atât cu dimensiunile teritoriului naţional, cu numărul şi distribuţia teritorială a populaţiei ţării, ca şi cu nivelul de dezvoltare economică a ţării şi a comunităţilor locale. Această organizare administrativă a ţării este rezultatul unui îndelungat proces istoric, ea constituindu-se într-o componentă organică a statului român şi a societăţii româneşti. Ţara Românească şi Moldova au fost organizate pe judeţe. Această organizare a fost menţinută şi dezvoltată după unirea celor două Principate, a fost, apoi, extinsă la întregul stat naţional constituit în anul 1918. A fost desfiinţată, vremelnic, de statul aservit ocupantului sovietic, între 1950 şi 1968, când judeţele au fost înlocuite cu raioane, deasupra cărora fiind instalate REGIUNI. Organizarea impusă de ocupant a fost înlocuită cu aceea românească, tradiţională, în 1968, când au fost desfiinţate raioanele şi regiunile, fiind reinstituite judeţele, ca autorităţi de coordonare a comunităţilor locale.

Crearea unui nou nivel ierarhic în organizarea administrativă a ţării, regiunile, nu se justifică nici din punct de vedere organizatoric, nici din punct de vedere economic, al eficienţei. Organizatoric, crearea regiunilor ar avea ca efect, direct, centralizarea deciziilor, îndepărtarea acestora de locul în care trebuie aplicate. Regiunile nu pot prelua decât atribuţii de coordonare, care, acum, sunt exercitate de către judeţe. În prezent, conform Constituţiei, Guvernul nu exercită atribuţii de coordonare, nici pentru judeţe, nici pentru localităţi. Guvernul exercită numai atribuţii executive ale suveranităţii naţionale, în domeniul apărării naţionale, al ordinii publice, al învăţământului, al asistenţei medicale şi sociale etc. Guvernul nu poate descentraliza, nu poate ceda regiunilor decât ceea ce are, adică atribuţii ale suveranităţii naţionale, ceea ce înseamnă, însă, subminarea statului naţional.

Economic, crearea regiunilor, ca unităţi administrative, înseamnă crearea unor noi instituţii birocratice, consumatoare de fonduri bugetare, suportate de cetăţeni, instituţii care nu îmbunătăţesc, ci, dimpotrivă, slăbesc calitatea serviciilor pe care cetăţenii se aşteaptă să le primească de la autorităţile statului şi de la autorităţile locale.

Nu există nici un fel de legătură între primirea fondurilor care se cuvin României de la Uniunea Europeană şi organizarea administrativă a ţării. Este o nouă minciună a guvernanţilor, aşa cum au fost multe altele, prin care au obţinut votul românilor în ultimii 24 de ani. România a îndeplinit, încă din 2004, înainte de aderare, toate cerinţele impuse de reglementările Uniunii în ceea ce priveşte constituirea regiunilor de dezvoltare, ca unităţi de planificare şi raportare statistică, nu ca unităţi administrative, cum vor să facă guvernanţii.

Acestea sunt motivele pentru care propunem introducerea articolului 3.2, prin care, pe de o parte, precizăm că, în România, sunt constituite şi funcţionează cele 8 regiuni de dezvoltare, ca unităţi de planificare şi de raportare statistică, în conformitate cu reglementările Uniunii Europene, iar pe de altă parte, că atribuţiile, denumirile şi componenţa regiunilor de dezvoltare nu pot fi modificate decât prin lege adoptată de popor, prin referendum. Astfel încât să stopăm orice pornire a guvernanţilor, oricare ar fi ei, prin care să „regionalizeze” ţara conform intereselor lor politice şi financiare.