Arhiva categoriei «DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE»

Dreptul la mediu sănătos

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 35

Am refăcut, complet, acest articol.

În Constituţia actuală, articolul are textul următor:

„(1) Statul recunoaște dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic.

(2) Statul asigura cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.

(3) Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător.”

Iată şi textul propus de Constituţia Cetăţenilor:

„(1) Statul recunoaşte şi garantează dreptul oricărei persoane la un mediu natural sănătos şi ecologic funcţional, prin:

A) asigurarea cadrului legislativ, instituţional şi educaţional, care să garanteze exercitarea acestui drept;

B) protecţia, utilizarea durabilă şi refacerea mediului natural, conservarea naturii vii şi celorlalte resurse naturale;

C) păstrarea peisajului natural şi cultural, cu valoare de conservare;

D) tragerea la răspundere a persoanelor fizice şi juridice pentru daunele pricinuite mediului natural.

(2) Statul este obligat să acţioneze la nivel internaţional pentru conservarea, protejarea şi ameliorarea mediului înconjurător şi a biodiversităţii prin crearea şi întreţinerea de arii protejate.

(3) Statul este obligat să asigure educaţia şi instruirea populaţiei în spiritul respectării şi protejării mediului înconjurător.

(4) Persoanele fizice şi juridice au obligaţia de a proteja mediul înconjurător.

(5) Cetăţenii au drept de acces la natură. Statul este obligat să asigure conservarea în regim de proprietate publică a unui spațiu natural suficient de mare, de care să se poată bucura, gratuit, cetăţenii ţării.

(6) Sunt interzise relele tratamente aplicate animalelor.

(7) Măsurile pentru protejarea și ameliorarea mediului înconjurător fac parte din Programul Naţional de Dezvoltare a României, asumat de către candidatul la funcţia de Preşedinte al României.”

Specialiştii Consiliului Legislativ nu au nimic de zis în legătură cu textul propus de noi.

Dreptul de vot

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 36

Am păstrat neschimbat alineatul (1), care are următorul cuprins:

„(1) Cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniți pana în ziua alegerilor inclusiv.”

Am reformulat textul alineatului (2). Textul actual:

„(2) Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puși sub interdicție, şi nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătoreasca definitivă, la pierderea drepturilor electorale.”

Textul propus de Constituţia Cetăţenilor:

„(2) Nu au drept de vot persoanele puse sub interdicţie din raţiuni medicale şi nici persoanele condamnate la pierderea drepturilor electorale, prin hotărâre judecătorească definitivă.”

Am introdus trei noi alineate, astfel:

(3) Votul se exercită la urne, prin sisteme informatice protejate, sau prin corespondenţă, potrivit legii.

(4) În componenţa birourilor electorale constituite, potrivit legii, pentru buna organizare şi desfăşurare a alegerilor şi a referendumului, la nivel naţional, la nivel de circumscripţie electorală şi la nivel de secţie de votare intră şi câte un reprezentant al asociaţiilor comunitare, desemnat de organele de conducere ale acestora.

(5) Statul este obligat să asigure educaţia juridică permanentă a cetăţenilor, prin cunoaşterea prevederilor Constituţiei, a organizării şi funcţionării statului şi autorităţilor locale, a drepturilor, libertăţilor şi obligaţiilor fundamentale ale cetăţenilor, a prevederilor legislaţiei electorale. Această educaţie se face atât pe parcursul învăţământului de toate gradele cât şi printr-o emisiune permanentă, zilnică, la postul public naţional de televiziune, ca şi prin celelalte componente ale Serviciului Naţional Public de Presă, Radio şi Televiziune, potrivit legii”

Nici la acest articol nu avem critici din partea juriştilor Consiliului Legislativ.

Dreptul de a fi ales

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 37

În Constituţia actuală, alineatul (1) al acestui articol are următorul cuprins:

„(1) Au dreptul de a fi aleși cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc condiţiile prevăzute în articolul 16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit articolului 40 alineatul (3).”

Alineatul (3) al articolului 16 prevede că “funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoane care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară”, iar alineatul (3) al articolului 40 prevede că “nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică”.

Am reformulat acest alineat, astfel:

„(1) Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc condiţiile prevăzute în articolul 16 alineatele (3) şi (5)”.

În Constituţia Cetăţenilor, alineatul (3) al articolului 16 prevede că „funcţiile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară”, iar alineatul (5) al aceluiaşi articol, 16, prevede că „nu pot ocupa funcţii publice persoanele care, potrivit hotărârilor judecătoreşti, rămase definitive, au dobândit averi prin încălcarea legii sau nu au putut justifica averile dobândite, cele care au fost condamnate pentru infracţiuni contra siguranţei statului, pentru acte de corupţie, pentru conflict de interese sau pentru incompatibilitate”.

Reamintesc faptul că juriştii Consiliului Legislativ, în observaţiile făcute de ei la articolul 16, au respins norma propusă de noi pentru alineatul (5), pe motiv că “depăşeşte” limitele revizuirii Constituţiei prevăzute la articolul 152, adică pe motiv că norma noastră “suprimă” dreptul acestor categorii de mari infractori de a mai fi aleşi în funcţii publice. Ne-am exprimat părerea că nu vom putea curăţa societatea românească de hoţie şi de corupţie fără norme constituţionale adecvate.

Conform prevederilor alineatul (2) al acestui articol din Constituţia actuală, „candidații trebuie sa fi împlinit, pana în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puțin 23 de ani pentru a fi aleși în Camera Deputaților sau în organele administraţiei publice locale, vârsta de cel puțin 33 de ani pentru a fi aleși în Senat şi vârsta de cel puțin 35 de ani pentru a fi aleși în funcția de Președinte al României”. Am modificat acest alineat, astfel:

„(2) Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani pentru a fi aleşi în Parlamentul României sau în organele administraţiei publice locale şi vârsta de cel puţin 35 de ani pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al României, Preşedinte al Autorităţii Judecătoreşti, Preşedinte al Autorităţii Mediatice, Preşedinte al Autorităţii Financiare, Preşedinte al Autorităţii Electorale, Preşedinte al Autorităţii Statistice, Preşedinte al Autorităţii Morale, Preşedinte al Autorităţii Ştiinţifice, Avocatul Poporului, Preşedinte al Curţii de Conturi, Preşedinte al Curţii Constituţionale, Preşedinte al Consiliului Legislativ, directorul Serviciului Naţional Public de Presă, Radio şi Televiziune, directorul Serviciului Român de Informaţii.”

Am introdus cinci noi alineate, cu următorul cuprins:

(3) Nici o persoană nu poate îndeplini aceiaşi funcţie electivă decât pentru cel mult două mandate, care pot fi şi succesive, potrivit legii.

(4) Persoana aleasă într-o funcţie publică pe lista unui partid politic care părăseşte din proprie iniţiativă partidul pe lista căruia a fost aleasă pierde mandatul, de îndată, potrivit legii.

(5) Este interzisă condiţionarea participării la alegeri de plata de către candidaţi a unor sume de bani, sau constituirea de depozite bancare.

(6) Este interzisă introducerea de praguri electorale pentru validarea alegerilor în funcţii elective.

(7) Este interzisă condiţionarea candidaturilor pentru funcţii publice elective de prezentarea unor liste de susţinători”.

Dreptul de a fi ales în Parlamentul European

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 38

Am reformulat textul articolului, ţinând seama că România este, deja, stat membru al Uniunii Europene, astfel că, în Constituţia Cetăţenilor articolul are următorul cuprins:

“Cetăţenii români au dreptul de a alege şi a fi aleşi în Parlamentul European, în condiţiile legii şi cu respectarea dispoziţiilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.”

Alegerea membrilor din România în Parlamentul European. Articolul 38.1

Am introdus acest nou articol în Constituţia Cetăţenilor, cu următorul text:

„Membrii din România în Parlamentul European sunt aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, pe bază de scrutin de listă, potrivit principiului reprezentării proporţionale, şi pe bază de candidaturi independente, conform legii.”

Candidaturile pentru alegerea membrilor din România în Parlamentul European. Articolul 38.2

Încă un articol nou legat de Parlamentul European, cu următorul text:

„(1) Candidaţii la funcţia de membru din România în Parlamentul European trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:

A) să aibă pregătire superioară;

B) să îndeplinească condiţiile prevăzute la articolul 37 alineatul (1);

C) să aibă vârsta de cel puţin 35 de ani;

D) să se fi remarcat ca buni profesionişti şi ca cetăţeni de moralitate desăvârşită;

E) să se fi remarcat ca luptători activi pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor României;

F) să fie propuşi de partide politice legal înregistrate în România sau să candideze ca independenţi.

G) să prezinte electoratului Programul Legislativ pentru realizarea căruia se obligă să acţioneze, în calitate de membru din România în Parlamentul European, dacă va fi ales.

(2) Programul Legislativ constituie contractul electoral al candidatului. Programul trebuie să precizeze proiectele de legi pe care candidatul se angajează să le susţină în Parlamentul European în interesul cetăţenilor României. El va fi semnat de candidatul la funcţia de membru din România în Parlamentul European, va fi tipărit şi pus la dispoziţia electorilor din colegiul în care candidează, pe toată durata campaniei electorale. Un exemplar al acestui document va fi depus la Autoritatea Electorală, la Autoritatea Morală şi la Avocatul Poporului, cu cel puţin 30 de zile înainte de începerea campaniei electorale.”

Libertatea întrunirilor

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 39.

În actuala Constituţie, acest articol are următorul cuprins:

„Mitingurile, demonstrațiile, procesiunile sau orice alte întruniri sunt libere şi se pot organiza şi desfășura numai în mod pașnic, fără nici un fel de arme”.

Iată şi textul pe care acest articol îl are în Constituţia Cetăţenilor:

„(1) Dreptul cetăţenilor de a se întruni, paşnic, pe domeniul public al localităţilor, în adunări publice, mitinguri, demonstraţii, procesiuni, proteste, sau orice alte întruniri, este garantat.

(2) Primarii localităţilor sunt obligaţi să asigure condiţiile necesare pentru desfăşurarea normală a adunărilor publice ale cetăţenilor.

(3) Locurile aparţinând domeniului public pe care nu se pot desfăşura adunări publice sunt stabilite prin lege. În baza prevederilor legii, primăriile sunt obligate să afişeze, la sediile lor, lista cu locurile aparţinând domeniului public pe care nu se pot desfăşura adunări publice.

(4) Organizatorii adunărilor publice au obligaţia să anunţe primăriile, cu cel puţin 3 zile înainte, locul şi intervalul de timp în care se vor desfăşura aceste adunări.

(5) Nici o lege şi nici o persoană nu poate interzice desfăşurarea unei adunări publice dacă aceasta urmează să se desfăşoare pe un loc neinterzis de lege, fără să se suprapună cu o altă adunare, anunţată anterior.

(6) Este interzisă, sub sancţiune penală, instigarea unei părţi a populaţiei împotriva altei părţi care protestează paşnic pe domeniul public.

(7) Este interzisă utilizarea forţei împotriva manifestaţiilor paşnice ale cetăţenilor pe domeniul public.

(8) Statul este obligat să stimuleze și să sprijine spiritul civic al cetățenilor, exprimarea publică a opiniilor legate de problemele societății și participarea activă a acestora la deciziile publice.”

Libertatea de asociere

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 40.

Am modificat denumirea articolului, din „Dreptul de asociere”, în „Libertatea de asociere”, deoarece ultima formulare exprimă mai bine realitatea. Libertăţile aparţin în mod natural persoanelor, statul fiind obligat să le respecte şi să le garanteze, în timp ce drepturile trebuie, mai întâi, să fie definite şi formulate, prin Constituţie, putând, tot prin Constituţie, să fie redefinite, retrase, sau interzise.

Pe această bază, am modificat şi textul alineatului (1), din „cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere”, în „libertatea de asociere în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere este garantată”.

În actuala Constituţie, alineatul (2) al acestui articol are următorul cuprins:

„(2) Partidele sau organizațiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranității, a integrității sau a independenţei României sunt neconstituţionale.”

Practica ne-a arătat că sintagma militează poate fi folosită de politicieni, de statul uzurpat, de justiţia coruptă, pentru a declara neconstituţionale partide ale căror programe politice conţin idei şi obiective contrare intereselor uzurpatorilor şi corupţilor. Din această cauză, am reformulat acest alineat, astfel:

„(2) Partidele sau organizaţiile ale căror scopuri ori activităţi concrete sunt îndreptate împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, definite prin Constituţie, ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României sunt neconstituţionale.”

Am reformulat alineatul (3), prin includerea în categoria persoanelor care nu pot face parte din partide politice şi a conducătorilor noilor autorităţi ale statului create prin Constituţia Cetăţenilor, astfel încât alineatul capătă următorul cuprins:

„3) Nu pot face parte din partide politice, în perioada mandatului, Preşedintele României, Preşedintele Autorităţii Judecătoreşti, Preşedintele Autorităţii Mediatice, Preşedintele Autorităţii Financiare, Preşedintele Autorităţii Electorale, Preşedintele Autorităţii Statistice, Preşedintele Autorităţii Morale, Preşedintele Autorităţii Ştiinţifice, Preşedintele şi membrii Curţii de Conturi, Preşedintele şi membrii Consiliului Superior al Magistraturii, Preşedintele şi judecătorii Curţii Constituţionale, Avocatul Poporului, Preşedintele Consiliului Legislativ, directorul Serviciului Naţional Public de Presă, Radio şi Televiziune, directorul Serviciului Român de Informaţii, magistraţii, cadrele militare în activitate, poliţiştii şi celelalte categorii de funcţionari publici. În timpul mandatului, aceste persoane nu pot susţine nici un partid politic.”

De reţinut că am adăugat o a doua teză, la acest alineat, care dispune ca persoanele care nu pot face parte din partide politice să nu poată nici SUSŢINE un partid politic sau altul, evident, pe durata mandatului. Aceasta pentru a scuti scena politică de ipochimene care acced în funcţii publice prin votul cetăţenilor, dar folosesc aceste funcţii pentru susţinerea partidelor politice care i-au propulsat în funcţiile respective.

Pentru a elimina orice posibilitate de încălare a libertăţii de asociere, în primul rând, din partea autorităţilor statului, am introdus un nou alineat, (4), cu următorul cuprins:

„(4) Nici o lege, sau alt act normativ nu poate îngrădi sau condiţiona dreptul la liberă asociere, în afara restricţiilor prevăzute la alineatele (2) şi (3).”

Am completat fostul alineat (4), devenit (5), cu o nouă teză, astfel încât, în Constituţia Cetăţenilor, acest alineat are următorul cuprins:

„(5) Asociaţiile cu caracter secret sunt interzise. Caracterul este secret atunci când obiectivele reale ale asociaţiei nu sunt declarate în statut şi când proiectele asociaţiei cu impact social negativ sunt ascunse.”

Am introdus un nou alineat, 6, cu următorul cuprins:

„(6) Sunt interzise asociaţiile de tip clan, care au ca scop avantajarea membrilor lor asupra restului populaţiei.”

Munca şi protecţia socială a muncii

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 41

În actuala Constituţie, alineatul (1) al acestui articol are următorul cuprins:

„(1) Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum şi a locului de muncă este liberă.”

Observăm că, spre deosebire de celelalte drepturi consacrate prin Constituţie, dreptul la muncă nu este garantat. Constituţia afirmă numai că dreptul la muncă „nu poate fi îngrădit”, dar nu obligă statul să şi garanteze exercitarea dreptului. O astfel de normă constituţională a făcut posibil ca statul român să distrugă milioane de locuri de muncă, să arunce în şomaj aceste milioane de români, să-i condamne la sărăcie şi umilinţă, prin legi şi alte acte normative emise de instituţiile statului, fără ca cineva să poată fi făcut responsabil pentru această crimă abominabilă.

Deoarece considerăm că munca este nu numai sursă creatoare de avuţie şi bunăstare, dar şi principalul mijloc prin care se realizează plenar personalitatea umană, am introdus un nou alineat la acest articol în Constituţia Cetăţenilor, cu următorul cuprins:

„1.1 Statul este obligat să construiască o economie naţională care să ofere locuri de muncă pentru toţi cetăţenii apţi de muncă şi care doresc să muncească.”

Experienţa lumii arată că avem de ales între economia oligarhică, o economie care produce puţin, consumă mult şi nu crează locuri de muncă, şi economia democratică, pentru care optăm noi, o economie care produce mult, consumă moderat şi investeşte suficient cât să creeze locuri de muncă pentru toţi cetăţenii ţării. Modelul de economie democratică propus de noi este cel ce va fi construit pe normele constituţionale prevăzute în Titlul IV al Constituţiei Cetăţenilor.

A rămas neschimbat alineatul (2), care are următorul text:

„(2) Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială. Acestea privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de munca al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege.

Am introdus un nou alineat, 2.1, cu următorul cuprins:

„(2.1) Statul este obligat să adopte legi care să împiedice încheierea de raporturi de muncă abuzive faţă de angajaţi.”

Referindu-se la acest alineat, în Avizul lor nr.47/2014, juriştii Consiliului Legislativ ne spun că:

„22. La textul propus la art. I pct. 43 pentru art. 41 alin. (2.1), sintagma “raporturi de muncă abuzive” este restrictivă, având în vedere că există persoane care îşi desfăşoară activitatea şi în temeiul altor modalităţi legale decât în temeiul unui raport de muncă, cum ar fi raporturile de serviciu, reglementate prin Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.”

Înţelegem că domnii jurişti sunt de acord, de fapt, cu propunerea noastră, numai că o consideră “restrictivă”, în sensul că se referă numai la “raporturile de muncă”, nu şi la “raporturile de serviciu”. Ceea ce vor dumnealor să ne spună este că raporturile de serviciu nu sunt raporturi de muncă, ci altceva. Este adevărat că Legea nr. 188/1999 inventează conceptul de “raporturi de serviciu”, pe care la defineşte ca fiind “raporturile juridice dintre funcţionarii publici si stat sau administraţia publica locala”, dar asta nu înseamnă că raportul dintre Primărie şi persoana angajată în funcţia de secretar al Primăriei nu este un raport de muncă, în care angajatul, secretarul, prestează o anumită muncă, pentru care angajatorul, Primăria, îi plăteşte un salariu.

Deci, raporturile de serviciu sunt raporturi de muncă, chiar dacă au o anumită specificitate.

În ultimă instanţă, putem corecta norma propusă, adăugând, după „raporturi de muncă” şi sintagma „inclusiv cele de serviciu”, deşi, personal, ca economist, nu consider necesară această adăugire.

A rămas neschimbat alineatul (3), care prevede că “durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore”, precum şi alineatul (4), care prevede că “la muncă egală, femeile au salariu egal cu bărbaţii”.

Am păstrat şi textul alineatului (5) din actuala Constituţie, care prevede că „dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate”, dar am introdus o a doua teză, care prevede că „nerespectarea normelor de calitate sau de bună conlucrare cu echipele de lucru determină anularea drepturilor acordate de contractul colectiv de muncă”. Am propus această normă constituţională pentru a impune respectarea normelor de calitate şi de bună conlucrare în cadrul precesului de muncă, norme convenite, evident, prin contractele de muncă, individuale, sau colective.

Am introdus un nou alineat, 6, cu următorul cuprins:

„(6) Salariaţii au dreptul la egalitate de tratament şi la respectarea demnităţii lor în muncă.”

Interzicerea muncii forţate

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 42

În Constituţia actuală a României, acest articol are următorul cuprins:

„(1) Munca forţată este interzisă.

(2) Nu constituie munca forţată:

A) activitățile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum şi cele desfășurate, potrivit legii, în locul acestora, din motive religioase sau de conştiinţă;

B) munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenție sau de libertate condiționată;

C) prestațiile impuse în situația creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din obligațiile civile normale stabilite de lege.”

La propunerea domnului Ioan Roşca, noi am reformulat acest articol, astfel:

„(1) Munca forţată este interzisă, cu excepţia situaţiilor prevăzute la alineatul (2).

(2) Munca forţată, prestată în condiţii acceptabile biologic şi moral, este permisă în următoarele situaţii:

A) activităţi pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum şi cele desfăşurate, potrivit legii, în locul acestora, din motive religioase sau de conştiinţă;

B) munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată;

C) prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege.

(3) Munca voluntară, sau aleasă de un contribuabil ca alternativă la plata unor datorii către stat, sau autorităţi publice locale, nu constituie muncă forţată.”

Am acceptat propunerea domnului Roşca ţinând seama de argumentul, mai mult decât pertinent, că obligarea unei persoane să muncească, rămâne, în limba română, muncă făcută cu forţa, împotriva voinţei celui ce prestează acea muncă, oricare ar fi ea.

Juriştii Consiliului Legislativ au altă părere. Iat-o:

23. Norma din cuprinsul art. 42 alin. (2), astfel cum este propusă la art. I pct. 44, prin care anumite activităţi sunt considerate “muncă forţată permisă” nu este corelată cu dispoziţiile art. 4 pct. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora desfăşurarea muncii în situaţiile enumerate la lit. a)-c) nu se consideră muncă forţată.”

De data aceasta domnii jurişti au dreptate. Am verificat. Într-adevăr, punctul 3 al articolului 4 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pe care statul român şi-a însuşit-o, are următorul text:

“3. Nu se consideră „muncă forţată sau obligatorie” în sensul prezentului articol:

A. orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile prevăzute de articolul 5 din prezenta Convenţie sau pe durata libertăţii condiţionate;

B. Orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză serviciul militar din motive de conştiinţă în ţările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu;

C. Orice serviciu impus în situaţii de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa sau bunăstarea comunităţii;

D. orice muncă sau serviciu care fac parte din obligaţiile civice normale.”

Deci, “muncile” enumerate nu sunt nici “forţate”, nici “obligatorii”, dar sunt „impuse”. Curat murdar, curat convenţional!

Sigur, va trebui să reluăm şi acest articol în discuţiile prin care vom ajunge la textul final al Constituţiei Cetăţenilor.

Oricum, avem încă un argument că aderarea noastă, a statului nostru, la tratate şi convenţii internaţionale, nu mai trebuie lăsată pe mâna „reprezentanţilor”, că va trebui, chiar dacă nu peste noapte şi dintr-o dată, să ajungem, ca şi elveţienii, să hotărâm aderarea la aceste tratate prin referendum naţional.

Dreptul la grevă

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 43

Am păstrat neschimbat alineatul (1), care prevede că „salariații au dreptul la greva pentru apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale”.

În actuala Constituţie, alineatul 2 are următorul text:

„(2) Legea stabilește condiţiile şi limitele exercitării acestui drept, precum şi garanțiile necesare asigurării serviciilor esențiale pentru societate”.

Am reformulat acest alineat, pentru a permite legii să stabilească nu numai condiţiile şi limitele exercitării dreptului la grevă, ci şi categoriile de personal ce pot beneficia de acest drept, ca şi situaţiile în care poate fi exercitat dreptul. Textul propus de noi:

„(2) Legea stabileşte categoriile de personal, situaţiile, condiţiile şi limitele exercitării acestui drept, precum şi garanţiile necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru societate.”

Dreptul de proprietate

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 44

În actuala Constituţie a României, proprietatea face obiectul a două articole distincte: articolul 44 din Titlul II (Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale), cu denumirea de Dreptul de proprietate privată, şi articolul 136, din Titlul IV (Economia şi finanţele publice), cu denumirea de Proprietatea.

Iată textele celor două articole.

Articolul 44:

Dreptul de proprietate privată

(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.

(2) Proprietatea privata este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeana şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moștenire legală.

(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.

(4) Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor.

(5) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii.

(6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie.

(7) Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.

(8) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.

(9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condiţiile legii.

Articolul 136:

Proprietatea

(1) Proprietatea este publică sau privată.

(2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparține statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.

(3) Bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

(4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică.

(5) Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice.

O primă observaţie care se impune aici priveşte modificările făcute de revizuirea din anul 2003 în normele constituţionale referitoare la proprietate.

În Constituţia adoptată în decembrie 1991, alineatul (2) al articolului 44, care atunci avea numărul 41 şi denumirea de “Protecţia proprietăţii private”, avea următorul cuprins:

„(2) Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizi nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor.” A doua teză a acestui alineat a fost înlocuită cu următoarea: „Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeana şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moștenire legală.” S-a creat, astfel, cadrul constituţional, care a permis adoptarea Legii nr. 312/2005, în baza căreia străinii au putut cumpăra aproape o zecime din terenul agricol al României.

Celelalte alineate ale fostului articol 41 au rămas neschimbate, adăugându-se actualul alineat (4), referitor la interzicerea naţionalizării de bunuri pe bază de apartenenţă socială, etnică, religioasă, politică sau de altă natură discriminatorie a titularilor.

Merită să privim cu atenţie şi modificările făcute la revizuirea din anul 2003 şi în conţinutul articolului 136. În Constituţia din 1991, actualul alineat (3), atunci (4), avea următorul cuprins:

„(4) Bogăţiile DE ORICE NATURĂ ale subsolului, CĂILE DE COMUNICAŢIE, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil ŞI ACELEA CE POT FI FOLOSITE ÎN INTERES PUBLIC, plajele, marea teritoriala, resursele naturale ale zonei economice ale platoului continental, precum si alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.” Expresia „bogăţiile DE ORICE NATURĂ ale subsolului” a fost înlocuită cu „bogăţiile DE INTERES PUBLIC ale subsolului”, lăsându-se, astfel, la cheremul parlamentarilor să stabilească ei, prin lege, care sunt bogăţiile subsolului DE INTERES PUBLIC şi care nu sunt, pe care ei le pot declara DE INTERES PRIVAT, al statului, astfel încât să poată fi scoase la vânzare, la prăduire. Au fost scoase din proprietatea publică toate căile de comunicaţie. S-a creat, astfel, “cadrul constituţional” pentru trecerea în proprietatea PRIVATĂ a statului a Căilor Ferate Române, a porturilor şi aeroporturilor, ca să poată fi „reorganizate”, sparte în bucăţi, împinse în faliment, scoase la „privatizare”, adică vândute prădătorilor autohtoni şi străini, la preţuri derizorii, „lucrare” în plină desfăşurare.

Să reţinem şi faptul că la actualul alineat (4) al articolului 136, s-a adăugat teza” de asemenea, ele pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică”, prin care s-a creat posibilitatea ca bunuri în valoare de milioane de euro aflate în proprietate publică să fie puse, gratuit, la dispoziţia a tot felul de asociaţii şi fundaţii, persoane juridice de drept privat, declarate de guvernanţi ca fiind de „utilitate publică.”

Se observă că atât articolul 44 cât şi articolul 136 fac referiri atât la proprietatea privată cât şi la proprietatea publică. Ambele stabilesc norme ce privesc acelaşi obiect, acelaşi drept, acelaşi raport între cetăţeni şi bunurile create de ei sau de natură. Acesta este motivul pentru care am contopit cele două articole într-unul singur, 44, propunând abrogarea articolului 136, rămas fără obiect.

Noi propunem ca articolul 44 să fie modificat şi completat astfel:

Denumirea articolului să fie: Dreptul de proprietate.

Alineatul (1) va avea următorul cuprins:

“(1) Dreptul de proprietate, constituit legal şi legitim, precum şi creanţele asupra statutului, constituite legal şi legitim, sunt garantate.”

După alineatul (1), se introduce un nou alineat, cu următorul cuprins:

“(1.1) Proprietatea este publică sau privată.”

Alineatul (2) va avea următorul cuprins:

„(2) Proprietatea este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.”

Alineatul (6) va avea următorul cuprins:

„(6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc potrivit legii, cu luarea în considerare a preţurilor practicate pe piaţă.”

Alineatul (8) va avea următorul cuprins:

„(8) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată.”

Alineatul (9) va avea următorul cuprins:

„(9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii, ca şi cele a căror provenienţă nu se justifică, sunt confiscate, în condiţiile legii. Prin justificarea provenienţei bunurilor se înțelege obligaţia persoanei în cauză de a dovedi caracterul licit al mijloacelor folosite pentru dobândirea sau sporirea bunurilor.”

După alineatul (9), se introduc nouă noi alineate, cu următorul cuprins:

„(10) Proprietatea publică aparţine poporului român, sau comunităţilor locale, şi este administrată de stat sau de autorităţile locale.

(11) Bogățiile de orice natură ale subsolului, minele, terenurile şi pădurile din fondul funciar al poporului, spaţiul aerian, căile de comunicaţie, de uz şi interes public, apele, izvoarele de energie naturală, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, baza materială a autorităţilor şi instituţiilor publice, precum şi alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietății publice.

(12) Fac obiectul proprietăţii publice şi bunurile create prin munca voluntară, neremunerată, a membrilor asociaţiilor comunitare, precum şi bunurile achiziţionate din fondurile asociaţiilor comunitare. Aceste bunuri aparţin comunităţilor locale şi sunt administrate de autorităţile locale.

(13) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii, ele pot fi date în folosinţă sau în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate.

(14) Legea 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale este şi rămâne în întregime abrogată, ca şi toate actele normative adoptate în aplicarea ei. Statul român este obligat să recupereze întregul capital trecut din proprietate publică în proprietate privată prin aplicarea prevederilor acestei legi.

(15) La cumpărarea terenurilor situate în extravilan, au drept de preemţiune, în ordine: coproprietarii; vecinii persoane fizice care deţin în proprietate cel mult 20 de hectare de teren situate în extravilan; alţi proprietari de terenuri situate în extravilanul localităţii care deţin în proprietate cel mult 20 de hectare de teren situate în extravilan; alte persoane fizice care deţin în proprietate cel mult 20 de hectare de teren situate în extravilan; Statul Român.

(16) Terenurile cumpărate de statul român intră în fondul funciar aflat în proprietatea publică şi în administrarea statului. Terenurile aflate în proprietate publică situate în extravilan pot fi date în arendă sau concesionate numai vecinilor persoane fizice care deţin în proprietate cel mult 20 hectare de teren situat în extravilan şi care se obligă să exploateze terenul luat în arendă sau în concesiune prin forţe proprii, precum şi cooperativelor agricole care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul localităţii în care sunt situate terenurile date în arendă sau concesiune de Statul Român, care se obligă să exploateze terenurile luate în arendă sau în concesiune prin forţe proprii.

(17) Terenurile agricole pentru care nu s-au plătit impozite timp de trei ani consecutivi, cele care au fost neexploatate timp de trei ani consecutivi, precum şi cele care au fost supuse intoxicării chimice sunt expropriate şi trecute în proprietate publică.

(18) Terenurile silvice pentru care nu s-au plătit impozite timp de trei ani consecutivi, precum şi cele defrişate ilegal sunt expropriate şi trecute în proprietate publică.”

În formularea acestor modificări ale prevederilor constituţionale referitoare la proprietate, am avut în vedere următoarele:

1. Dreptul de proprietate nu este unul absolut şi nu poate fi garantat în mod absolut. Dreptul de a poseda, a folosi, a dispune de un bun şi de venitul creat prin utilizarea lui se exercită în condiţiile stabilite de lege, aceiaşi pentru toţi membrii comunităţii. Dreptul de proprietate nu poate fi exercitat prin împiedicarea celorlalţi cetăţeni să-şi exercite acelaşi drept, sau celelalte drepturi garantate prin Constituţie. Nu poate fi garantată exercitarea dreptului de proprietate asupra unor bunuri dobândite prin încălcarea legii. Nici asupra unor bunuri dobândite printr-un furt organizat de o autoritate a statului prin uzurparea suveranităţii poporului, aşa cum au fost naţionalizarea şi colectivizarea bunurilor cetăţenilor României de către regimul comunist, sau “privatizarea”, adică deposedarea aceloraşi cetăţeni români de bunurile acumulate în aşa-zisa proprietate socialistă, urmată de trecerea acestor bunuri în proprietatea privată a guvernanţilor şi străinilor, prin vânzare-cumpărare la preţuri derizorii, făcută de regimul postcomunist din România.

Din aceste motive, am considerat că este firesc ca, la alineatul (1) al articolului 44 să condiţionăm exercitarea şi garantarea exercitării dreptului de proprietate de legalitatea şi legitimitatea modului în care acest drept este constituit. Fiecare cetăţean trebuie să demonstreze, în faţa celorlalţi cetăţeni, respectiv în faţa instanţelor judecătoreşti, că dreptul său de proprietate a fost constituit cu respectarea legii, lege, la rândul ei, adoptată prin respectarea voinţei poporului, nu prin uzurparea acesteia. La fel şi creanţele asupra statului. Prevederile acestui alineat trebuie corelate cu cele ale alineatelor (8), (9) şi (14).

2. La alineatul (8), am abrogat teza a doua, care, în actuala Constituţie are următorul text: „Caracterul licit al dobândirii se prezumă”. O normă constituţională în totală contradicţie cu realitatea. În România, lucrurile stau exact invers. Caracterul ILICIT al dobândirii se prezumă. Cele mai multe din averile dobândite, în România, în ultimii 24 de ani, au fost dobândite ilicit. Dobândirea licită de avere este excepţia, nu regula. Trebuie să precizez că astfel de normă, prin care se prezumă caracterul licit al dobândirii averii, nu este înscrisă în Constituţia nici unui stat membru al Uniunii Europene. Această normă este cheia de boltă a statului, a regimului politic instalat în România în urma loviturii de stat din decembrie 1989. Este cheia de boltă a statului creat pentru a jefui poporul român de capitalul acumulat de el până în decembrie 1989 şi de profiturile realizate cu acest capital în ultimii 24 de ani. Este norma constituţională prin care jefuitorii îşi apără prada, averea dobândită prin furt săvârşit „cu legea în mână”, cu „Constituţia în mână”.

3. La alineatul (9), am completat norma existentă, adăugând propoziţia “ca şi cele a căror provenienţă nu se justifică”, am înlocuit POT FI cu SUNT confiscate, şi am introdus o nouă teză, cu textul „Prin justificarea provenienţei bunurilor se înțelege obligaţia persoanei în cauză de a dovedi caracterul licit al mijloacelor folosite pentru dobândirea sau sporirea bunurilor.” În baza acestei norme constituţionale, va putea fi adoptată noua lege a controlului averilor, prin care cetăţenii cinstiţi îşi vor putea justifica averile şi îşi vor putea exercita dreptul de proprietate asupra lor, iar averile care nu vor putea fi justificate vor fi confiscate şi trecute în proprietate publică.

În Avizul lor nr. 47/2014, juriştii Consiliului Legislativ resping aceste două propuneri ale noastre, invocând acelaşi motiv, cel al „suprimării” unei garanţii a dreptului de proprietate. De data asta, juriştii Consiliului nu mai fac o „apreciere” proprie, ci apelează la Decizia nr. 799/2011 a Curţii Constituţionale, care se referă la proiectul de revizuire a Constituţiei iniţiat de Preşedintele României în anul 2011.

Iată textul punctului 6.8 din Avizul Consiliului Legislativ nr. 47/2014:

„6.8. Cu privire la alin. (8) al art. 44, astfel cum este propus la art. I pct. 46, care are ca finalitate eliminarea din Constituţie a prezumţiei caracterului licit al dobândirii averii, semnalăm că norma s-a regăsit şi în proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei, asupra căruia Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 799/2011, reţinând că această prezumţie constituie o garanţie a dreptului de proprietate al persoanei. În absenţa unei astfel de prezumţii, deţinătorul unui bun ar fi supus unei insecurităţi continue întrucât, ori de câte ori s-ar invoca dobândirea ilicită a respectivului bun, sarcina probei nu ar reveni celui care face afirmaţia, ci deţinătorului bunului. Tocmai de aceea, în cadrul lucrărilor Adunării Constituante, în şedinţa din 9 octombrie 1991, a fost respins amendamentul de eliminare a dispoziţiei privind prezumţia dobândirii licite a averii, neîntrunind decât votul a 14 parlamentari, astfel cum rezultă din Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 29 din 11 octombrie 1991.

Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 152 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca efect suprimarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora, Curtea a constatat că eliminarea tezei a doua a art. 44 alin. (8) din Constituţie, potrivit căreia “Caracterul licit al dobândirii se prezumă” este neconstituţională, deoarece are ca efect suprimarea unei garanţii a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.

Curtea a subliniat în acest context cele reţinute în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Decizia nr. 85 din 3 septembrie 1996, sau prin Decizia nr. 453 din 16 aprilie 2008, şi anume că reglementarea acestei prezumţii nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii, sarcina probei revenind însă celui care invocă acest caracter. În măsura în care partea interesată dovedeşte dobândirea unor bunuri, a unei părţi sau a întregii averi a unei persoane în mod ilicit, asupra acelor bunuri sau a averii dobândite ilegal se poate dispune confiscarea, în condiţiile legii.

Pe cale de consecinţă, nici norma propusă pentru art. 44 alin. (9) nu poate fi acceptată, întrucât răstoarnă sarcina probei în raport cu reglementarea actuală, impunând persoanelor să probeze “caracterul licit al mijloacelor folosite pentru dobândirea sau sporirea bunurilor”. O astfel de soluţie legislativă constituie, la rândul ei, o suprimare a garanţiei dreptului de proprietate prevăzută în prezent de art. 44 alin. (8) din Constituţie, care impune dovedirea caracterului ilicit al dobândirii bunurilor celui care invocă acest caracter.”

Pentru a arăta cât de şubredă este argumentarea juriştilor Consiliului Legislativ, redau, mai jos, “Opinia separată”, formulată de unul sau mai multi judecători ai Curţii Constituţionale, la Decizia nr. 799/2011. Decizia nu ne spune câţi şi care au fost judecătorii Curţii care au semnat această “Opinie separată”, dar ea există, fiind publicată în Monitorul Oficial al României.

Iată textul integral al acestei “Opinii separate”:

“OPINIE SEPARATA

În dezacord cu opinia Curţii Constituţionale exprimată prin decizia de mai sus, considerăm că propunerea de modificare vizând eliminarea tezei a doua din alin. (8) al art. 44 din Constituţie potrivit căreia *caracterul licit al dobândirii se prezumă* nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate sau a garanţiilor acestuia.

Menţionam că în niciunul dintre statele Uniunii Europene nu se regăseşte prezumţia caracterului dobândirii licite a averii, a se vedea, de exemplu, constituţiile Franţei, Germaniei, Italiei, Portugaliei, Spaniei şi Ciprului.

Apreciem că această prezumţie trebuie înlăturată, deoarece nu aduce atingere securităţii juridice a dreptului de proprietate, acesta fiind în continuare garantat şi ocrotit prin Legea fundamentală, de vreme ce operează interdicţia confiscării averii dobândite licit.

De asemenea, principiul securităţii juridice nu se refer la protecţia bunurilor sau a persoanelor potrivit unei concepţii tradiţionale asupra securităţii, ci se referă la protecţia drepturilor fundamentale prin stabilitate legislativa.

Este ştiut că principiul securităţii juridice îşi are originea în dreptul german, care a consacrat protecţia cetăţenilor împotriva efectelor secundare ale legii, în special a incoerenţelor legislative care pot decurge din schimbări repetate ale acesteia.

În acest sens Consiliul Constituţional din Franţa a arătat că securitatea juridică are ca elemente accesibilitatea şi caracterul inteligibil al legii (François Luchaire — Cahiers du Conseil Constitutionnel nr. 11). Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a preluat acelaşi sens al conceptului de securitate juridică in Cauza Bosch, soluţionată prin Decizia din 6 aprilie 1962.
Totodată, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în acelaşi sens prin hotărârile din 26 aprilie 1979 şi 22 septembrie 1994, pronunţate în cauzele Sunday Times împotriva Marii Britanii şi Hentrich împotriva Franţei.

Prin urmare, sensul principiului securităţii juridice reţinut în Decizia Curţii Constituţionale nr. 85 din 3 septembrie 1996, precum şi prin prezenta decizie nu corespunde modului în care acesta a fost înţeles la nivel european.

Prezumţia caracterului licit al dobândirii averii contravine tratatelor internaţionale pe care România le-a ratificat, respectiv Convenţia din 8 noiembrie 1990 a Consiliului Europei privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor având legătură cu infracţiunea şi Convenţia ONU din 12 decembrie 2000 împotriva criminalităţii organizate transnaţionale. Astfel, în conformitate cu art. 12 din Convenţia ONU, statele părţi pot analiza posibilitatea de a solicita autorului unei infracţiuni să demonstreze originea licită a unor produse presupuse ca având legătură cu infracţiunea sau a altor bunuri care ar putea face obiectul unei confiscări, în măsura în care această solicitare este conformă cu principiile dreptului lor intern şi cu natura procedurii judiciare.

Măsurile cuprinse în convenţiile menţionate au fost luate pentru combaterea criminalităţii organizate transfrontaliere, pentru prevenirea şi combaterea următoarelor infracţiuni: spălarea banilor, traficul de persoane, exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă, traficul ilicit de droguri şi terorismul, precum şi pentru identificarea, urmărirea, îngheţarea, sechestrarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor.

Propunerea de revizuire a avut în vedere prevenirea şi combaterea acestor infracţiuni prin înlăturarea prezumţiei dobândirii licite a averilor rezultate în urma comiterii infracţiunilor menţionate şi este în conformitate cu Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea, decizie care produce efecte obligatorii.

Astfel, potrivit acesteia, statele membre sunt obligate să nu formuleze şi nici să nu menţină rezerve în ce priveşte dispoziţiile Convenţiei Consiliului Europei privind confiscarea. Se arată, de asemenea, că instrumentele care există în acest domeniu nu au contribuit în mod suficient la asigurarea unei cooperări transfrontaliere eficace în materie de confiscare. Scopul acestei decizii-cadru este acela de a garanta că toate statele membre dispun de norme eficiente în materie de confiscare a produselor având legătură cu infracţiunea, inter alia, în ceea ce priveşte sarcina probei privind sursa bunurilor deţinute de o persoană condamnată pentru o infracţiune având legătură cu criminalitatea organizată.

Propunerea de revizuire a art. 44 alin. (8) teza a doua din Constituţie nu numai că nu aduce nicio atingere dreptului de proprietate, ci a fost făcută pentru respectarea tratatelor internaţionale anterior menţionate şi a dreptului comunitar, în sensul art. 148 alin. (4) din Legea fundamentală.

În concluzie, apreciem că respingerea de către Curtea Constituţională a propunerii de modificare vizând eliminarea tezei a doua din alin. (8) al art. 44 din Constituţie poate atrage răspunderea

Statului român pentru nerespectarea obligaţiilor pe care acesta şi le-a asumat prin tratatele la care este parte.”

Acum, lucrurile sunt cât se poate de limpezi. Şi Curtea Constituţională şi Consiliul Legislativ interpretează prevederile Constituţiei într-o manieră potrivnică intereselor poporului român, neconformă cu prevederile Constituţiei şi ale tratatelor la care România este parte, cu scopul, evident, de a apăra averile dobândite nelegitim, prin procesul de “privatizare”, adică de spoliere a poporului român de capitalul acumulat în timpul regimului comunist şi de profiturile realizate cu acest capital după 1989.

Suntem singurul popor din Uniunea Europeană în a cărui Constituţie a fost introdusă această ticăloşie. Numai şi numai pentru a nu se permite controlul averilor acaparate prin aşa-numita privatizare, cea mai mare crimă săvârşită împotriva poporului român, cea mai mare crimă economică săvârşită vreodată împotriva unui popor.

Ce-i de făcut? Aici nu se mai pune problema argumentării logice, ştiinţifice, doctrinare a normelor constituţionale, ci, pur şi simplu, a dreptului poporului român de a-şi aproba normele constituţionale care să-i permită să-şi ia înapoi ceea ce i s-a furat, norme care să-i apere drepturile, prin care să-şi poată exercita suveranitatea, furată de nişte instituţii care îi sunt ostile, în mod evident.

4. Am adăugat şi alineatul 14, cu următorul text:

„(14) Legea 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale este şi rămâne în întregime abrogată, ca şi toate actele normative adoptate în aplicarea ei. Statul român este obligat să recupereze întregul capital trecut din proprietate publică în proprietate privată prin aplicarea prevederilor acestei legi.”

Prin Legea 15/1990, capitalul acumulat de poporul român în timpul regimului comunist a fost trecut în proprietatea privată a statului român, de unde a fost, apoi, vândut, prin aşa-zisa privatizare. Acest capital – uzine, fabrici, spaţii comerciale şi de birouri, hoteluri, bănci etc – în valoare de peste 300 miliarde de euro actuali, a fost creat din banii cetăţenilor României, din veniturile cărora statul comunist a preluat o bună parte, circa o treime, pe care a investit-o pentru crearea capitalului în cauză, aflat, conform Constituţiei în vigoare la data adoptării Legii 15/1990, în proprietate publică, a întregului popor. Normal şi firesc, în 1990, acest capital trebuia trecut, gratuit, în proprietatea privată a tuturor cetăţenilor României, aşa cum, de fapt, am propus, atunci, în 1990, prin proiectul de lege cunoscut sub denumirea de Varianta Cojocaru. Guvernaţii de atunci ai României, de fapt, statul român, au respins proiectul de lege propus de mine şi au adoptat şi pus în aplicare Legea 15/1990, cea mai odioasă crimă săvârşită vreodată împotriva poporului român.

În exercitarea suveranităţii sale, poporul român are dreptul şi stă în puterea lui să abroge Legea 15/1990, ca fiind neconstituţională şi nelegitimă, şi să oblige statul său, statul român, să recupereze capitalul pe care şi l-a însuşit prin această lege şi să-l dea înapoi celor de la care l-a luat, adică cetăţenilor României.

La articolul 135.1, proiectul nostru constituţional prevede şi mecanismul juridic şi financiar prin care statul român va putea recupera capitalul pe care şi l-a însuşit prin Legea 15/1990 şi pe care l-a vândut, ulterior.

5. Am introdus, aici, la articolul 44, un nou alineat, (1.1), pe care l-am preluat de la articolul 136, abrogat. Cuprinsul acestui alineat este: „Proprietatea este publică sau privată.”

6. La alineatul (2), am modificat prima teză, în care am înlocuit PROPRIETATEA PRIVATĂ cu PROPRIETATEA, stabilind, astfel, că nu numai proprietatea privată este ocrotită şi garantată de lege, ci şi proprietatea publică, în egală măsură. Am păstrat numai prima teză, care stabileşte că „Proprietatea este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular” şi am scos din textul Constituţiei teza a doua, aceea care preciza că „Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeana şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moștenire legală.” Menţinerea acestei teze în Constituţia României nu se mai justifică, având în vedere că prin articolul (1.1), introdus de noi în Constituţie, se recunoaşte faptul că România este stat membru al Uniunii Europene şi că, în această calitate, se obligă să aplice prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări ale Uniunii, inclusiv cele referitoare la modul de dobândire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţenii statelor Uniunii. În ce priveşte referirea la tratatele internaţionale la care România este parte, obligaţia României de a respecta aceste tratate este prevăzută la articolul 11, deci nu se justifică repetarea acestei obligaţii, aici, la articolul 44. Vom vedea, imediat, mai jos, normele constituţionale propuse de MCC pentru apărarea dreptului de proprietate al românilor asupra teritoriului naţional, chiar şi în condiţiile aplicării prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi ale celorlalte tratate internaţionale la care România este parte.

7. În actuala Constituţie, alineatul (6) are următorul text: „(6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie.” Cele două alineate, (3) şi (5), au următoarele cuprinsuri:

(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.

(5) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii.

Noi am păstrat, integral, alineatele (3) şi (5), fără nici o modificare. Propunem, însă, ca alineatul (6) să aibă următorul text: „(6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc potrivit legii, cu luarea în considerare a preţurilor practicate pe piaţă.”. Propunem, deci, ca despăgubirile să nu mai fie stabilite de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie, ci să fie stabilite prin lege, cu luarea în considerare a preţurilor practicate pe piaţă. Aceste „despăgubiri” s-au transformat într-o sursă uriaşă de îmbogăţire pentru mafia politică şi financiară şi unul dintre cele mai toxice focare de corupţie din societatea românească. Prin trafic de influenţă, prin mită şi şpagă, rechinii imobiliari cunosc, cu mult timp înainte, terenurile care vor fi expropriate „pentru o cauză de utilitate publică”, cumpără, la preţuri de nimic, aceste terenuri şi le vând, apoi, statului, la preţuri de sute de ori mai mari decât cele cu care le-au cumpărat. A existat şi continuă să existe şi soluţia „schimbului de terenuri” cu statul, prin care terenuri ale statului, ce urmează a fi expropriate pentru o cauză de utilitate publică, sunt schimbate cu cele deţinute de „băieţii deştepţi”, care le revând, apoi, tot statului, la preţuri astronomice. Aşa s-au „dobândit” multe din marile averi, multe din drepturile de proprietate „constituite” în România după 1989. Trebuie să punem capăt acestei hoţii desfăşurate pe baza unei norme constituţionale. Poporul şi statul român pot şi trebuie să stabilească, prin lege, preţurile care urmează să fie plătite proprietarilor pentru terenurile expropriate pentru o cauză de utilitate publică, ca şi despăgubirile pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, ca urmare a executării de către autorităţile statului a unor lucrări de interes general, care implică folosirea subsolurilor proprietăţilor imobiliare. Preţurile vor fi stabilite prin lege, adoptată de Parlament, sau de popor, prin referendum, şi vor fi aceleaşi pentru toate terenurile de aceiaşi categorie de folosinţă, amplasate în aceiaşi zonă. Cu luarea în considerare a preţurilor practicate pe piaţă. Fără informaţii confidenţiale, fără „” negocieri, fără trafic de influenţă, fără mită, fără şpagă. Nici pentru funcţionarii publici, care ştiu ce terenuri urmează să fie expropriate, nici pentru judecători, nici pentru avocaţi, nici pentru notari etc.

8. Am adus în articolul 44, alineatele (2), (3) şi (4) de la articolul 136, propunând modificarea tuturor. Am renunţat la alineatul (5) din articolul 136, cel care preciza că „Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice”, deoarece nu mai are obiect, având în vedere noul cuprins al articolului 44.

În actuala Constituţie, alineatul (2) al articolului 136 are următorul cuprins:

„(2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparține statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.”

Ne găsim în faţa uneia dintre cele mai nocive norme cuprinse în actuala Constituţie a României.

În Constituţia adoptată în 1991, acest alineat a avut textul următor:

„(2) Proprietatea publică aparține statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.”

La revizuirea din 2003, s-a adăugat, de ochii lumii, precizarea că şi proprietatea publică este „garantată şi ocrotită prin lege”.

Pentru punerea în aplicare a acestei norme constituţionale, a fost adoptată Legea 213/1998, care, pe de o parte, a extins obiectul proprietăţii publice cu mult peste limitele prevăzute de Constituţie, iar, pe de altă parte, încălcând, brutal, Constituţia, a creat o nouă formă de proprietate, PROPRIETATEA PRIVATĂ a statului şi a autorităţilor locale, a creat şi dreptul autorităţilor statului, respectiv al Parlamentului, al Guvernului şi al autorităţilor locale, de a trece bunurile din „domeniul public” al statului în „domeniul privat” al statului şi invers, după bunul plac. Trecerea unui bun în proprietatea privată a statului sau a autorităţilor locale înseamnă, automat, supunerea lui regimului de drept comun, deci posibilitatea de a fi înstrăinat, vândut, supus jafului.

Acest alineat din Constituţia României, împreună cu legile adoptate în baza lui, referitoare la proprietatea STATULUI, PUBLICĂ şi PRIVATĂ, s-a dovedit a fi un mecanism legislativ odios, diabolic, de uzurpare a suveranităţii naţionale şi a drepturilor de proprietate ale poporului român.

Merită să zăbovim puţin asupra Legii 213/1998, care, ca şi Legea 15/1990, ne ajută să înţelegem de ce, la alineatul (5) al articolului 1 din Constituţie, noi am adăugat teza prin care condiţionăm obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale, a legilor şi a hotărârilor judecătoreşti, de legitimitatea acestor legi şi hotărâri. Nu orice lege este şi legitimă. Aceste două legi, ca şi altele, puse în aplicare în timpul regimului comunist şi în ultimii 24 de ani, au fost adoptate prin încălcarea suveranităţii poporului şi au avut efecte dramatice asupra poporului român, asupra intereselor, a drepturilor cetăţenilor ţării.

Ca şi la Legea 15/1990, al cărei titlul se referă la „reorganizarea” unităţilor economice de stat, iar în text se face, de fapt, deposedarea poporului român de capitalul aflat în patrimoniul acestor unităţi economice şi împroprietărirea cu acest capital a statului român, titlul Legii 213/1998 se referă la „proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia”, dar în textul legii se face cu totul altceva, adică se creează o instituţie nouă, neprevăzută în Constituţie, PROPRIETATEA PRIVATĂ A STATULUI, fără consultarea poporului, instituţie care va fi folosită pentru trecerea „legală” în proprietatea PRIVATĂ a guvernanţilor şi străinilor a capitalului furat de la popor prin Legea 15/1990, dar şi a celorlalte componente ale avuţiei naţionale a românilor.

După ce, la articolul 3 al Legii 213/1998, ni se spune că proprietatea publică este tot una cu DOMENIUL PUBLIC şi că acesta se împarte în domeniul public al statului, domeniul public al judeţelor şi domeniul public al comunelor şi oraşelor, la articolul 4, ne întâmpină definiţia domeniului PRIVAT al statului, fără nici o legătură cu articolul anterior, sau cu titlul legii.

Iată textul acestui articol:

“Domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unităţile administrativ-teritoriale au drept de PROPRIETATE PRIVATĂ.”

Astfel s-a născut dreptul de proprietate PRIVATĂ al statului român şi al autorităţilor locale, fără de care uriaşa hoţie numită “privatizare” nu ar fi fost posibilă.

Prin alineatul (2) al articolului 5, Legea 213/1998 precizează şi ce înseamnă, de fapt, acest drept de proprietate PRIVATĂ al statului şi al unităţilor administrativ teritoriale, anume că, spre deosebire de bunurile aflate în domeniul public, adică în proprietate publică, care sunt inalienabile, care nu pot fi vândute, bunurile aflate în proprietatea PRIVATĂ a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale sunt supuse regimului juridic de drept comun, adică pot fi vândute, scoase la mezat. Exact dezlegarea de care aveau nevoie guvernanţii pentru a-şi “trece” în propria proprietate privată bunurile “trecute” în proprietatea statului, prin Constituţie şi prin legile adoptate în baza acesteia.

Deoarece, până în 1998, au observat că au rămas multe bunuri, de mare valoare, intrate în proprietatea statului român, în perioada 1945-1989, care nu erau cuprinse în patrimoniul unităţilor economice de stat, deci care nu puteau fi acaparate prin Legea 15/1990, au completat Legea 213/1998 cu alineatul (1) al articolului 6, care are următorul text:

“(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România este parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.”

În baza acestui alineat, nu numai capitalul, deci, bunurile utilizate în activitatea economică, ci toată avuţia creată de poporul român în timpul regimului comunist, bunuri în valoare de sute de miliarde de euro, a fost pusă la dispoziţia guvernanţilor, ei creându-şi, prin lege, şi puterea de a stabili ce intră şi ce rămâne în proprietate publică, precum şi ce intră în proprietatea PRIVATĂ a statului şi a autorităţilor locale şi pleacă de acolo şi intră în proprietatea lor şi a străinilor.

Dacă în Constituţia României, adoptată în 1991, s-ar fi prevăzut că proprietatea publică aparţine poporului, nu statului, atunci nu ar fi fost posibilă nici punerea în practică a prevederilor Legii 15/1990, nici adoptarea şi aplicarea Legii 213/1998 şi a altor legi prin care s-a înfăptuit jaful numit „privatizare”.

Nici statul, nici autorităţile locale nu produc bunuri. Autorităţile statului şi cele locale sunt create de cetăţeni nu pentru a PRODUCE bunuri, ci pentru a furniza cetăţenilor servicii sociale, de uz şi de interes public. Şi statul şi autorităţile locale CONSUMĂ bunuri puse la dispoziţie, gratuit, de către cetăţeni. Numai cetăţenii produc bunuri. Numai ei, cetăţenii, pot dobândi şi exercita dreptul de proprietate asupra bunurilor. Bunurile puse la dispoziţia autorităţilor statului şi a celor locale sunt ale cetăţenilor, indiferent de modalitatea prin care s-a făcut această punere la dispoziţie. Aceste bunuri nu pot face decât obiectul proprietăţii publice. Iar această proprietate publică nu poate aparţine decât cetăţenilor, constituiţi în naţiune, popor, sau în comunităţi locale.

Acestea sunt motivele pentru care propunem ca acest alineat să fie modificat şi să devină alineatul (10) al articolului 44, cu următorul cuprins:

„(10) Proprietatea publică aparţine poporului român, sau comunităţilor locale, şi este administrată de stat sau de autorităţile locale.”

9. În actuala Constituţie, alineatul (3) al articolului 136 are următorul cuprins:

„(3) Bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.”

Am arătat cum a fost modificat acest alineat prin revizuirea din anul 2003, astfel încât să devină posibilă jefuirea resurselor naturale ale ţării, ca şi a altor componente ale economiei naţionale, îndeosebi a căilor de comunicaţii, prin trecerea lor în domeniul PRIVAT al statului şi, de acolo, în proprietatea oligarhiei autohtone şi transnaţionale, prin „privatizare”. Propunem modificarea substanţială şi a acestui alineat, care va deveni alineatul (11) al articolului 44, cu următorul cuprins:

„(11) Bogățiile DE ORICE NATURĂ ale subsolului, MINELE, TERENURILE ŞI PĂDURILE DIN FONDUL FUNCIAR AL POPORULUI, spaţiul aerian, CĂILE DE COMUNICAŢIE, DE UZ ŞI INTERES PUBLIC, APELE, IZVOARELE DE ENERGIE NATURALĂ, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, BAZA MATERIALĂ A AUTORITĂŢILOR ŞI INSTITUŢIILOR PUBLICE, precum şi alte bunuri stabilite de LEGE, fac obiectul exclusiv al proprietății publice.”

Prin noul alineat (10) al articolului 44, noi propunem ca proprietatea publică să aparţină poporului şi comunităţilor locale, nu statului şi autorităţilor locale, aşa cum prevede actuala Constituţie. Aici, se ridică întrebarea, care parte a proprietăţii publice aparţine poporului român, în ansamblul său, şi ce parte aparţine comunităţilor locale. În principiu, în proprietatea publică intră bunurile necesare statului şi autorităţilor locale pentru îndeplinirea atribuţiilor încredinţate lor prin Constituţie. Terenurile folosite de autorităţile locale, sau cele folosite în comun şi gratuit de cetăţenii localităţilor (drumuri, străzi, parcuri, islazuri etc) aparţin comunităţilor locale, sau întregului popor român? Toate aceste terenuri există şi pot fi folosite de autorităţile locale şi de membrii comunităţilor locale din România ca urmare a jertfei de sânge a întregului popor român, nu numai al celor din localitatea X, sau Y. Construcţiile, echipamentele, maşinile, utilajele etc folosite de autorităţile locale au fost achiziţionate din bani de la bugetul local, care, în mare măsură şi timp îndelungat, a fost subvenţionat cu bani de la bugetul de stat, cu bani ai întregului popor român. La articolul 135.1 al Constituţiei, noi propunem constituirea Fondului Naţional de Capital Distributiv, care va colecta o cincime din avuţia produsă de întregul popor român şi o va redistribui tuturor cetăţenilor ţării, pentru a fi investită, pentru a crea capacităţi de producţie, locuri de muncă şi venituri bugetare în TOATE localităţile ţării, fără nici o discriminare. Prin crearea acestui Fond, urmărim nu numai sporirea bunăstării tuturor românilor, dar şi întărirea coeziunii noastre naţionale.

Iată, deci, că raţiuni care ţin şi de imperativul întăririi coeziunii naţionale a poporului român, dar şi de temelia economică a provenienţei bunurilor aflate în proprietate publică şi în folosinţa autorităţilor şi comunităţilor locale, susţin opinia noastră că aceste bunuri aparţin întregului popor român şi sunt date în folosinţa, sau în administrarea autorităţilor şi comunităţilor locale.

Comunităţile locale, pot, desigur, prin munca membrilor lor, sau din fonduri colectate de la aceştia, să creeze bunuri care să fie folosite gratuit şi în comun de către aceşti membri. În acest sens, am propus introducerea alineatului (12), cu următorul cuprins:

„(12) Fac obiectul proprietăţii publice şi bunurile create prin munca voluntară, neremunerată, a membrilor asociaţiilor comunitare, precum şi bunurile achiziţionate din fondurile asociaţiilor comunitare. Aceste bunuri aparţin comunităţilor locale şi sunt administrate de autorităţile locale.”

10. Propunem introducerea a patru noi alineate, la articolul 44, menite să soluţioneze problema proprietăţii asupra terenurilor care fac parte din teritoriul naţional al românilor. Cuprinsul acestor patru alineate este următorul:

„(15) La cumpărarea terenurilor situate în extravilan, au drept de preemţiune, în ordine: coproprietarii; vecinii persoane fizice care deţin în proprietate cel mult 20 de hectare de teren situate în extravilan; alţi proprietari de terenuri situate în extravilanul localităţii care deţin în proprietate cel mult 20 de hectare de teren situate în extravilan; alte persoane fizice care deţin în proprietate cel mult 20 de hectare de teren situate în extravilan; Statul Român.

(16) Terenurile cumpărate de statul român intră în fondul funciar aflat în proprietatea publică şi în administrarea statului. Terenurile aflate în proprietate publică situate în extravilan pot fi date în arendă sau concesionate numai vecinilor persoane fizice care deţin în proprietate cel mult 20 hectare de teren situat în extravilan şi care se obligă să exploateze terenul luat în arendă sau în concesiune prin forţe proprii, precum şi cooperativelor agricole care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul localităţii în care sunt situate terenurile date în arendă sau concesiune de Statul Român, care se obligă să exploateze terenurile luate în arendă sau în concesiune prin forţe proprii.

(17) Terenurile agricole pentru care nu s-au plătit impozite timp de trei ani consecutivi, cele care au fost neexploatate timp de trei ani consecutivi, precum şi cele care au fost supuse intoxicării chimice sunt expropriate şi trecute în proprietate publică.

(18) Terenurile silvice pentru care nu s-au plătit impozite timp de trei ani consecutivi, precum şi cele defrişate ilegal sunt expropriate şi trecute în proprietate publică.”

Am văzut că, prin revizuirea făcută în anul 2003, guvernanţii României, printr-un referendum ilegal, au reuşit să obţină aprobarea poporului român pentru o normă constituţională care a acordat străinilor şi apatrizilor posibilitatea de a dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor. În baza acestei prevederi constituţionale, a fost negociat şi semnat tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, în care a fost inclusă şi Anexa VII, care a consfinţit dreptul străinilor de a cumpăra terenuri în România, acest tratat fiind, apoi, urmat de adoptarea “Legii 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de către persoanele juridice străine, publicată în Monitorul Oficial nr. 1008 din 14.11.2005, lege care a detaliat modalităţile prin care străini pot cumpăra terenuri. Prin aplicarea prevederilor acestei legi, până în prezent, conform cifrelor publicate în presa românească, au fost trecute în proprietatea străinilor aproape un milion de hectare de teren agricol, adică circa o zecime din total.

Demagogic, în Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, a fost inclusă o teză care a prevăzut păstrarea de către România, pentru o perioadă de şapte ani, a restricţiilor impuse străinilor la cumpărarea de terenuri. În realitate, toate restricţiile fuseseră ridicate prin “revizuirile” operate în Constituţia României în anul 2003.

Pe data de 17 decembrie 2013, cu 13 zile înainte de expirarea celor şapte ani de “restricţii”, inexistente, după un zgomotos tărăboi mediatic, făcut cu scopul manipulării poporului, care, vezi, Doamne, trebuie apărat de “invazia străinilor lacomi” de pământ românesc, încălcând brutal prevederile propriilor regulamente de organizare şi funcţionare, Parlamentul României a adoptat “Legea privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan de către persoane fizice şi de înfiinţare a Autorităţii pentru Administrarea şi Reglementarea Pieţei Funciare”, rebotezată, apoi, în „Legea nr. 17/2014 privind unele masuri de reglementare a vanzarii-cumpararii terenurilor agricole situate in extravilan si de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin in administrare terenuri proprietate publica si privata a statului cu destinaţie agricola si înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului”, după ce a fost trimisă de către Preşedintele României, înapoi, la Parlament, pentru reexaminare.

Legea în cauză nu are nici o legătura cu dreptul străinilor de a cumpăra terenuri în România. Străinii au căpătat acest drept prin Constituţia adoptată în anul 2003, prin Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, încheiat de guvernanţi fără consultarea poporului, şi prin punerea în aplicare a prevederilor Legii nr. 312/2005. Nu pentru a da străinilor dreptul de a cumpăra terenuri agricole şi forestiere în România a fost adoptată această lege, nu pentru a-i apăra pe români de străinii care vor să le cumpere pământul, ci pentru a crea condiţii prin care terenurile agricole şi forestiere ale României să fie cumpărate, la preţuri de nimic, de către oligarhia financiară, autohtonă şi transnaţională, în egală măsură.

Scopul real, nedeclarat, dar uşor de sesizat de oricine citeşte cu atenţie textul noii legi, este dublu. Pe de o parte, legea creează o birocraţie sufocantă, prin care politicienii-guvernanţi vor controla, în totalitate, tranzacţiile cu terenuri agricole şi forestiere. Pe de altă parte, legea creează un sistem de drepturi de preemţiune, care, pe fondul sărăciei în care au fost aduse milioanele de mici proprietari de terenuri din România, pune teritoriul naţional al românilor la dispoziţia oligarhiei financiare, „fără deosebire de naţionalitate”, care poate să-l cumpere la preţuri de nimic, aşa cum au cumpărat şi fabricile, uzinele, spaţiile comerciale, de birouri, hotelurile, băncile etc. Evident, aşa cum s-a întâmplat şi cu fabricile, uzinele şi băncile, străinii, fiind mai aproape de „butoanele” sistemului financiar, naţional sau transnaţional, vor cumpăra grosul teritoriului naţional, dar, ca şi în cazul fabricilor, uzinelor şi băncilor, vor rămâne suficiente „firimituri”, de terenuri agricole şi forestiere, şi pentru oligarhii autohtoni, pentru „reprezentanţii” poporului român, pentru cozile de topor care au redactat Constituţia din 1991 şi cea din 2003, care au negociat şi semnat Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, care au votat Legea 312/2005, ca şi Legea nr 17/2014, pe care o putem numi legea oligarhizării gliei strămoşeşti a românilor. Dacă prevederile acestei legi vor fi puse în practică, în 10 ani, structura proprietăţii asupra terenurilor şi pădurilor României va fi identică cu aceea existentă înainte de domnia lui Alexandru Ioan Cuza, cu deosebirea că proprietăţile de mii de hectare nu vor mai aparţine boierilor români şi mânăstirilor, ci transnaţionalelor şi noilor moşieri români.

Iată, textul alineatului (1) al articolului 4 al acestei legi:

„Art. 4. - (1) Înstrăinarea, prin vânzare, a terenurilor agricole situate în extravilan se face cu respectarea condiţiilor de fond şi de forma prevăzute de Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, şi a dreptului de preempţiune al coproprietarilor, arendaşilor, proprietarilor vecini, precum şi al statului român, prin Agenţia Domeniilor Statului, în această ordine, la preţ şi în condiţii egale.”

Vă invit să comparăm acest text cu cel al alineatului propus de noi referitor la dreptul de preemţiune. Practic, legea oligarhizării gliei pune teritoriul naţional la dispoziţia ARENDAŞILOR, iar, în România, cu mici excepţii, arendaşii sunt oligarhi, autohtoni, care s-au îmbogăţit prin “privatizări” şi prin devalizarea băncilor româneşti, şi străini, care au cumpărat, deja, un milion de hectare de teren agricol şi sunt şi “proprietari vecini” în multe localităţi din România.

Personal, cred că România trebuie să negocieze cu Uniunea Europeană, fie obţinerea unei derogări la aplicarea articolului 63 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene, referitor la libera circulaţie a capitalurilor, de unde vine dreptul străinilor de a cumpăra terenuri în România, până când nivelul de dezvoltare economică al României va depăşi media Uniunii Europene, fie revizuirea acestui articol 63, ca şi a altora, la care mă voi referi, în comentariile următoare. Cred, de altfel, că, pentru a împiedica Uniunea Europeană să se transforme într-o nouă Uniune Sovietică, pentru a împiedica transnaţionalele să pună stăpânire asupra resurselor materiale şi financiare ale popoarelor Europei, este necesară o revizuire profundă a tratatelor constitutive ale Uniunii, astfel încât Constituţia Uniunii Europene să apere nu numai libertăţile şi drepturile cetăţenilor Uniunii, în general şi în abstract, ci şi drepturile şi libertăţile popoarelor Uniunii, drepturile lor de proprietate asupra teritoriilor lor naţionale, asupra resurselor naturale ale ţărilor lor, asupra capitalurilor şi veniturilor create de cetăţenii ţărilor lor. Evident, în cazul în care construcţia europeană se va îndrepta într-o direcţie contrară intereselor poporului român, ne rămâne opţiunea de a ne retrage dintr-o astfel de construcţie.

Până la obţinerea derogărilor şi a revizuirilor la care m-am referit, este necesar să introducem în Constituţie norme care să împiedice atât înstrăinarea avuţiei naţionale, fie ea creată de noi, sau lăsată nouă de strămoşi şi de Dumnezeu, cât şi oligarhizarea proprietăţii asupra acestei avuţii, în general, inclusiv a proprietăţii asupra terenurilor agricole şi forestiere.

În acest sens, propunem ca dreptul de preemţiune la cumpărarea terenurilor situate în extravilan să aparţină, în ordine, coproprietarilor, vecinilor persoane fizice care deţin în proprietate cel mult 20 de hectare de teren situate în extravilan, altor proprietari de terenuri situate în extravilanul localităţii care deţin în proprietate cel mult 20 de hectare de teren situate în extravilan, altor persoane fizice care deţin în proprietate cel mult 20 de hectare de teren situate în extravilan, Statului Român.

Glia noastră nu trebuie să devină obiect de speculă şi de îmbogăţire pentru rechinii imobiliari, fie ei autohtoni, ori de aiurea. Pământul românesc trebuie să intre şi să rămână în proprietatea publică, a întregului popor român, sau în proprietatea privată a românilor care îl muncesc. Este un imperativ care face parte din esenţa noastră naţională. Douăzeci de hectare de teren sunt supersuficiente pentru asigurarea unui trai decent pentru familia românului care vrea să-şi asigure existenţa muncind pământul. Comasarea terenurilor agricole, cerută de tehnologiile actuale de efectuare a lucrărilor agricole, se poate face şi prin asociere, nu numai prin oligarhizarea proprietăţii asupra pământului.

Prevederile acestui alineat trebuie coroborate cu cele referitoare la instituirea impozitului progresiv pe proprietăţi, prin care va fi stăvilită pofta de speculă şi de îmbogăţire nemăsurată a unora dintre semenii noştri.

În plus, prin Fondul Naţional de Capital Distributiv, Statul Român va putea să cumpere toate terenurile oferite spre vânzare care nu vor fi cumpărate de ceilalţi preemtori menţionaţi în norma constituţională propusă de noi. Terenurile cumpărate de Statul Român vor putea fi date în arendă, sau concesionate, tot celor care au în proprietate mai puţin de 20 de hectare şi care se angajează să lucreze pământul în cauză, prin forţe proprii, sau cooperativelor agricole, care, deasemenea, se angajează să lucreze pământul în cauză, prin forţe proprii.

La propunerea domnului profesor Florian Colceag, am completat articolul 44, referitor la dreptul de proprietate cu alineatul (17), care prevede confiscarea terenurilor agricole pentru care nu s-au plătit impozite timp de trei ani consecutivi, a celor care nu au fost exploatate timp de trei ani consecutivi, ca şi a celor care au fost supuse intoxicării chimice, precum şi alineatul (18), care prevede confiscarea terenurilor silvice pentru care nu s-au plătit impozite timp de trei ani consecutivi, ca şi cele defrişate ilegal.

În Avizul său nr 47/16.01.2014, Consiliul Legislativ ne atrage atenţia asupra faptului că cele două alineate, (17) şi (18), vin în contradicţie cu alineatul (3) ale acestui articol, care prevede că „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică”. Contradicţia este numai aparentă. Exercitarea drepturilor constituţionale, inclusiv a dreptului de proprietate, este condiţionată de îndeplinirea obligaţiilor constituţionale. Constituţia conferă drepturi, dar impune şi obligaţii, îndatoriri, inclusiv obligaţia de a plăti impozite. Apoi, dincolo şi deasupra dreptului de proprietate al individului asupra unui teren agricol sau silvic, există dreptul poporului român asupra întregului teritoriu naţional. Şi nu numai al actualei generaţii de români, care a primit acest teritoriu de la generaţiile precedente, ci şi dreptul generaţiilor viitoare de a vieţui pe acelaşi teritoriu naţional. Împiedicarea intoxicări chimice a terenurilor agricole şi a defrişării ilegale a pădurilor este o cauză de utilitate publică de grad zero pentru poporul român. Numai el, poporul român este în drept să hotărască în ce condiţii se exercită dreptul de proprietate pe teritoriul statului său, care cauză este sau nu de utilitate publică. Noi propunem un proiect de Lege Fundamentală, poporul român este cel care va hotărî dacă aprobă sau nu propunerea noastră.

Libertatea economică

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 45

În Constituţia actuală, acest articol are următorul cuprins:

„Accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera initiativă şi exercitarea acestora în condiţiile legii sunt garantate.”

Pornind de la constatarea că, în realitate, marea majoritate a românilor, în ciuda garanţiei prevăzută, declarativ, în Constituţie, nu au acces nici la activitatea economică nici la libera iniţiativă economică, decât în calitate de sclavi salariaţi, atât datorită faptului că sunt lipsiţi de capital dar şi datorită faptului că statul, prin legi strâmbe, împiedică accesul celor mulţi la capital şi la iniţiativa economică, am reformulat acest articol, astfel:

„(1) Cetăţenii au dreptul să desfăşoare orice fel de activitate economică, care nu este interzisă de lege, ca persoane fizice sau asociaţi în persoane juridice, autorizate, potrivit legii.

(2) Nici o lege sau alt act normativ nu poate condiţiona autorizarea desfăşurării de activităţi economice de obţinerea de avize, de orice fel, de la autorităţile executive ale statului sau locale.

(3) Persoanele fizice şi juridice nu pot fi obligate să plătească taxe pentru autorizarea desfăşurării de activităţi economice în România.

(4) Autorizarea desfăşurării de activităţi economice este de competenţa exclusivă a instanţelor judecătorești.

(5) Autorităţile executive ale statului şi cele locale supraveghează modul în care persoanele fizice şi juridice respectă obligaţiile stabilite prin autorizaţiile de funcţionare ca agenţi economici şi solicită instanţelor judecătoreşti sancţionarea celor care se fac vinovaţi de încălcarea legii şi a hotărârilor judecătoreşti, inclusiv anularea autorizaţiilor de funcţionare

(6) Statul român este obligat ca, prin sistemul de distribuire şi redistribuire a venitului naţional, să asigure tuturor cetăţenilor ţării şansa de a deveni proprietari de capital, de a crea şi administra întreprinderi mici, mijlocii şi mari, care să valorifice eficient resursele naturale ale ţării şi să producă bunuri şi servicii de înaltă calitate şi competitivitate.”

Ne bucură să constatăm că juriştii Consiliului Legislativ nu au nimic împotriva a cinci din cele şase alineate propuse de noi la acest articol, în mod deosebit norma înscrisă la alineatul (3), care prevede că românii nu vor mai trebui să plătească nici un fel de taxe pentru a putea desfăşura activităţi economice în România, ca şi norma înscrisă la alineatul (6), care obligă statul român să asigure tuturor cetăţenilor săi şansa de a deveni proprietari de capital, de acrea şi administra întreprinderi mici, mijlocii şi mari, care să valorifice eficient resursele naturale ale ţării şi să producă bunuri şi servicii de înaltă calitate şi competitivitate.

Domnii jurişti nu sunt de acord cu alineatul (4) propus de noi, care prevede că autorizarea desfăşurării de activităţi economice este de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti. Noi am propus acest alineat pentru a întări şi mai mult prevederile alineatelor (1) şi (2), pentru a împiedica autorităţile executive ale statului, sau cele locale, să anuleze, practic, libertatea economică a cetăţenilor, prin tot felul de avize şi acorduri impuse cetăţenilor în momentul autorizării şi înmatriculării noilor întreprinderi. Domnii jurişti spun că:

„26. La art. I pct. 47, referitor la art. 45 alin. (4), apreciem că soluţia legislativă privind prevederea competenţei exclusive a instanţelor judecătoreşti de a autoriza desfăşurarea de activităţi economice nu se justifică, întrucât excedează „funcţiei judiciare” pe care o îndeplinesc respectivele instanţe.”

Personal, nu sunt expert în domeniul „funcţiei judiciare” a instanţelor judecătoreşti, dar observ că, în Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, lege în vigoare, necontestată, niciodată, de către Consiliul Legislativ al României, alineatul (1) al articolului 37 are următorul text:

„(1) Controlul legalităţii actelor sau faptelor care, potrivit legii, se înregistrează în registrul comerţului se exercită de justiţie printr-un judecător delegat.”

Mai departe, în aceiaşi lege, alineatul (1) al articolului 40, prevede că:

(1) În cazul în care cerinţele legale sunt îndeplinite, judecătorul delegat, prin încheiere, pronunţată în termen de 5 zile de la îndeplinirea acestor cerinţe, va autoriza constituirea societăţii şi va dispune înmatricularea ei în registrul comerţului, în condiţiile prevăzute de legea privind acest registru.

Deci, pe înţelesul nostru, al celor care vorbim limba română, în România, în prezent, nici un agent economic nu poate funcţiona dacă un judecător, deci o instanţă judecătorească, nu i-a autorizat constituirea şi nu a dispus înmatricularea sa în registrul comerţului. Altfel spus, legea dispune că autorizarea desfăşurării de activităţi economice face parte din „funcţia judiciară” a instanţelor judecătoreşti din România. Noi nu am făcut altceva decât să ridicăm o normă legală la rangul de normă constituţională, pentru a nu o mai lăsa la cheremul politicienilor.

Dreptul la moştenire

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 46

Am păstrat neschimbat textul din actuala Constituţie, care prevede că „dreptul la moştenire este garantat”.

Dreptul la locuinţă. Articolul 46.1.

Am introdus în Constituţia Cetăţenilor acest nou articol, prin care se obligă statul român să sprijine cetăţenii săi să-şi exercite dreptul de avea o locuinţă în proprietate privată şi se impune interdicţia deposedării cetăţenilor de locuinţele lor, prin executări silite pentru neplata datoriilor contractate de aceşti cetăţeni.

Referitor la această propunere, juriştii Consiliului Legislativ ne spun următoarele:

„27. Semnalăm faptul că denumirea propusă la art. I pct. 48 pentru art. 46.1, şi anume “Dreptul la locuinţă”, nu este în concordanţă cu prevederile art. 31 din Carta socială revizuită, ratificată de România prin Legea nr. 74/1999. Potrivit Cartei, în vederea asigurării exercitării efective a dreptului la locuinţă, părţile se angajează să ia măsuri destinate: să favorizeze accesul la locuinţă la un nivel adecvat; să prevină şi să atenueze lipsa locuinţelor în vederea eliminării progresive a acestei situaţii şi să facă accesibil costul locuinţei pentru persoanele care nu dispun de resurse suficiente. Prin urmare, există o neconcordanţă între denumirea articolului şi conţinutul acestuia, ceea ce conduce la dificultate în aplicarea prevederilor Cartei. Precizăm că prin legea de ratificare România a făcut rezervă cu privire la aplicarea art. 31 din Cartă.

Pe de altă parte, referitor la norma din art. 46.1 alin. (3), precizăm că gajul nu poate fi constituit decât în ceea ce priveşte bunurile mobile, nu şi imobilele, aşa cum prevede textul.

Articolul 31 din Carta socială europeană revizuită, la care fac referire domnii jurişti, are următorul text:

„Art. 31

Dreptul la locuinţă

În vederea asigurării exercitării efective a dreptului la locuinţă, părţile se angajează să ia măsuri destinate:

1. Să favorizeze accesul la locuinţă la un nivel adecvat;

2. Să prevină şi să atenueze lipsa locuinţelor, în vederea eliminării progresive a acestei situaţii;

3. Să facă accesibil costul locuinţei pentru persoanele care nu dispun de resurse suficiente.”

Observ, mai întâi, că după ce ne atrag atenţia că denumirea propusă de noi nu ar fi în concordanţă cu prevederile articolului 31 din Carta socială europeană, domnii jurişti ne precizează că, prin legea de ratificare a acestei Carte, România a făcut rezervă cu privire la aplicarea articolului 31 din Cartă. Mai concret, România nu s-a obligat să aplice respectivul articol 31. Păi, dacă România nu s-a obligat să respecte acel articol de ce mai trebuie ca norma constituţională propusă de noi să fie în concordanţă cu prevederile articolului în cauză? Ca să se afle în treabă domnii jurişti ai Consiliului Legislativ?

Mai departe, acceptând că România va adera şi la articolul 31 din Cartă, unde este lipsa de concordanţă între prevederile Cartei şi prevederile normei propuse de noi? Obligaţiile impuse statului, prin norma propusă de noi, pentru sprijinirea exercitării dreptului la locuinţă al cetăţenilor, nu aduce nici o atingere obligaţiilor dispuse de articolul 31 al Cartei. Ele dezvoltă şi concretizează aceste obligaţii, aducând garanţii suplimentare pentru exercitarea dreptului la locuinţă.

Este corectă observaţia juriştilor Consiliului Legislativ referitoare la folosirea termenului de gaj, în loc de ipotecă. Vom ţine seama de această observaţie la definitivarea textului proiectului de lege.

Nivelul de trai

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 47

Am păstrat neschimbat acest articol

Primul alineat al articolului obligă statul să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent, în timp ce alineatul al doilea precizează că:

„(2) Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de șomaj şi la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege. Cetăţenii au dreptul şi la măsuri de asistenţă socială, potrivit legii”.

La articolul 135 şi următoarele, Constituţia Cetăţenilor, prin crearea fondurilor de capital distributiv, de pensii publice, pentru asigurări de sănătate, de şomaj, de inovare şi de mediu, concretizează aceste măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, pe care statul va trebui să le pună în practică, pentru a asigura cetăţenilor săi un nivel de trai decent. Un nivel de trai decent pentru toţi cetăţenii nu se poate asigura decât printr-o creştere susţinută şi durabilă a economiei naţionale şi printr-o distribuire cât mai echitabilă a avuţiei create în economia naţională, aşa cum numai o economie democratică poate să facă.

Familia

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 48.

Am păstrat neschimbat alineatul (1), care prevede că „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creșterea, educația şi instruirea copiilor”, dar am introdus un nou alineat, (1.1), cu următorul cuprins:

„(1.1) Căsătoria se poate încheia numai între bărbat şi femeie, aceştia având vârsta de cel puţin 18 ani.”

Am păstrat neschimbat alineatul (2), cu următorul text:

„(2) Condițiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege. Căsătoria religioasă poate fi celebrata numai după căsătoria civilă.”

A rămas neschimbat şi alineatul (3), cu textul următor:

„(3) Copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie.”

Protecţia minorilor

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 49

Am propus schimbarea denumirii articolului, din „Protecţia copiilor şi a tinerilor”, în „Protecţia minorilor”, pentru a conferi mai multă claritate şi denumirii şi conţinutului articolului constituţional. Tineri sunt şi persoanele de 30, 35, de ani, deplin angajate în activitatea economică şi socială, care nu au nevoie de protecţie specială din partea statului. Termenul de minor stabileşte obiectiv limita superioară de vârstă a persoanelor care beneficiază de drepturile protejate prin acest articol.

Am păstrat neschimbate toate cele cinci alineate ale articolului, sintagma „copii şi tineri” fiind înlocuită cu aceea de „minori”.

De data aceasta, juriştii Consiliului Legislativ nu ne acuză de suprimarea vreunui drept constituţional, ci ne spun numai că, prin modificarea propusă de noi, se restrânge aria persoanelor care beneficiază de protecţie. Aşa este. Vor beneficia de protecţie numai persoanele care au nevoie de această protecţie, adică minorii.

Protecţia persoanelor cu handicap

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 50

Am reformulat textul actual al articolului, pentru a-i conferi mai multă claritate, fără modificarea conţinutului, şi am adăugat o teză nouă, cu următorul cuprins:

„Statul ia măsuri pentru ca să nu se comită abuzuri în stabilirea calităţii de persoană cu handicap.”

Dreptul de petiţionare

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 51

În actuala Constituţie, alineatul (1) al acestui articol are următorul cuprins:

(1) Cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii formulate numai în numele semnatarilor.”

Aşa cum este formulată, partea a doua a tezei alineatului restrânge puternic exercitarea dreptului conferit de prima parte a tezei. Sunt numeroase situaţiile în care mulţi cetăţeni, aflaţi în posturi similare, sunt loviţi de măsuri abuzive luate de funcţionarii publici. Este firesc ca, în astfel de situaţii, dacă se constată justeţea unei plângeri făcută de o persoană împotriva unui abuz, de remediul de care beneficiază persoana respectivă să beneficieze şi celelalte persoane afectate de acelaşi abuz, chiar dacă nu au semnat petiţia.

Pornind de la această constatare, am reformulat cuprinsul acestui alineat, astfel:

„(1) Cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii. Dacă se constată justeţea plângerii, ea trebuie să profite tuturor celor aflaţi în situaţie similară, indiferent dacă se află sau nu printre semnatarii petiţiei.

Am păstrat neschimbat alineatul (2), care prevede că „organizațiile legal constituite au dreptul să adreseze petiții exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă”, precum şi alineatul (3), care prevede că „exercitarea dreptului de petiționare este scutita de taxă”.

A rămas neschimbat şi alineatul (4), care prevede că „autoritățile publice au obligația să răspundă la petiții în termenele şi în condiţiile stabilite potrivit legii”, la care am adăugat, însă, o a doua teză, cu următorul text:

„Nerespectarea acestei obligaţii atrage demiterea imediată din funcţia publică a celui vinovat, potrivit legii.”

Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 52

Am păstrat neschimbat alineatul 1, care prevede că „persoana vătămată într-un drept al sau ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei”.

A rămas neschimbat şi conţinutul alineatului (2), la care am înlocuit sintagma „lege organică” cu aceea de „lege”, având în vedere principiul instituit în Constituţia Cetăţenilor, conform căruia legile por fi adoptate fie de Parlament, fie direct de popor, prin referendum naţional, astfel că acest alineat va avea următorul text:

„(2) Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege.”

Am reformulat alineatul (3), astfel încât să extindem răspunderea patrimonială a statului şi pentru prejudiciile cauzate de erorile administrative, pe lângă cele judiciare, pe de o parte, şi, pe de altă parte, pentru a elimina orice posibilitate de restrângere a răspunderii statului pentru astfel de erori. Noul text al alineatului este următorul:

„(3) Statul răspunde patrimonial, integral şi nediscriminatoriu, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare sau administrative. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor sau funcţionarilor care au săvârşit erorile judiciare şi administrative.”

Pentru ca răspunderea patrimonială a statului pentru erorile magistraţilor şi funcţionarilor să nu se facă din taxele şi impozitele plătite de cetăţenii care nu au nici o vină pentru săvârşirea erorilor respective, a introdus un nou articol, (3.1), cu următorul cuprins:

„3.1 Statul este obligat să se îndrepte, de îndată, în regres către autorii erorilor judiciare sau administrative cauzatoare de prejudicii.”

Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 53

Am păstrat neschimbat tot articolul 53, care are următorul cuprins:

„(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie sa fie proporţională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.”

Fidelitatea faţă de ţară

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 54.

Am păstrat neschimbat alineatul (1), cu următorul cuprins:

„(1) Fidelitatea faţă de ţară este sacră.”

După alineatul (1), am introdus trei noi alineate, cu următorul cuprins:

“(1.1) Promovarea intereselor unor persoane fizice sau juridice străine care intră în conflict cu interesele cetăţenilor României este interzisă.

(1.2) Antiromânismul se pedepseşte, potrivit legii..

(1.3) Propaganda pentru aservirea României constituie delict împotriva poporului român şi se pedepseşte, potrivit legii.”

Am păstrat neschimbat alineatul (2), cu următorul cuprins:

„(2) Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcții publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligațiilor ce le revin si, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege.”

După alineatul (2), am introdus un nou alineat, (3), cu următorul cuprins:

„(3) Încălcarea jurământului se sancţionează cu încetarea de drept a mandatului sau demiterea din funcţie, după caz, potrivit legii.”