Articolele etichetate cu «proprietate»

1. De ce este nevoie de o nouă Constituţie a României?

luni, 14 iulie, 2014

1. De ce este nevoie de o nouă Constituţie a României?

Constituţia, sau Legea Fundamentală, a unui stat, a unui popor, cuprinde un ansamblu de norme, care definesc drepturile şi obligaţiile persoanelor care intră în componenţa statului, respectiv a poporului în cauză, pe de o parte, şi instituţiile statului, create, chiar prin Constituţie, pentru a garanta exercitarea drepturilor, ca şi îndeplinirea obligaţiilor asumate de cetăţeni, prin Constituţie, pe de altă parte.

Cetăţenii îşi exercită, în deplină libertate, drepturile definite în Constituţie. Statul nu poate adopta legi prin care să limiteze exercitarea drepturilor şi libertăţile definite în Constituţie. Cetăţenii nu au alte obligaţii faţă de stat, în afara celor definite în Constituţie. Statul nu poate adopta legi prin care să impună cetăţenilor alte obligaţii decât cele stabilite în Constituţie. Numai poporul poate, prin referendum, să modifice Constituţia, să îngrădească exercitarea drepturilor şi libertăţilor, sau să impună obligaţii suplimentare cetăţenilor.

Statul nu poate avea alte instituţii, alte componente, în afara celor stabilite în Constituţie. Instituţiile statului nu au alte drepturi şi nu pot exercita alte atribuţii în afara celor stabilite în Constituţie. Numai poporul poate, prin referendum, să creeze noi instituţii ale statului, să desfiinţeze instituţii existente, sau să modifice atribuţiile încredinţate instituţiilor statului.

Aşa ar trebui să fie. Într-un stat normal, natural, în care valoarea supremă este OMUL.

În România este altfel.

Constituţia României, adoptată în anul 1991 şi revizuită în anul 2003, s-a dovedit total necorespunzătoare, atât în ceea ce priveşte definirea drepturilor şi obligaţiilor cetăţenilor, cât şi, mai ales, în ceea ce priveşte construcţia instituţiilor statului, în definirea atribuţiilor instituţiilor acestui stat. Constituţia României este una care a lăsat statului puterea de a-şi crea el, statul, instituţii, altele decât cele stabilite prin Constituţie, ca şi puterea de a da legi şi alte acte normative, prin care au fost şi sunt încălcate drepturile şi libertăţile cetăţenilor, prin care cetăţenii sunt supuşi la multe obligaţii neprevăzute în Constituţie.

Cei care s-au instalat la conducerea statului român prin lovitura de stat din decembrie 1989, prin manipularea voinţei electoratului, cu ajutorul mijloacelor de comunicare în masă, au reuşit să obţină aprobarea de către poporul român a unei Constituţii ale cărei prevederi le-au permis să construiască un stat controlat de ei şi subordonat intereselor lor, pe care l-au folosit pentru a se îmbogăţi, prin jefuirea cetăţenilor ţării. Au uzurpat suveranitatea poporului român, au uzurpat drepturile de proprietate ale poporului român asupra capitalului acumulat de acesta de-a lungul istoriei sale, au distrus o bună parte din acest capital, au distrus 4 milioane de locuri de muncă, au adus ţara în stare de colonie şi poporul român în stare de sclavie. Au săvârşit aceste crime „cu legea în mână,” cu legi adoptate în baza unei Constituţii cu prevederi antidemocratice şi antinaţionale, contrare intereselor poporului român.

România are nevoie de o nouă Constituţie, una fundamental diferită de cea actuală, una care să redefinească drepturile şi libertăţile cetăţenilor, să conţină norme care să garanteze exercitarea acestor drepturi şi libertăţi, să redefinească şi obligaţiile cetăţenilor, astfel încât acestea să nu mai poată fi mărite prin legi şi alte acte normative emise de instituţiile statului, să construiască un stat nou, controlat de popor, cu instituţii şi atribuţii precis definite în Constituţie, care să nu mai poată fi subordonat intereselor politicienilor. Este exact ceea ce ne propunem prin proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei României, lansat de Comitetul de Iniţiativă al Mişcării pentru Constituţia Cetăţenilor (MCC).

Ştiind bine ce fac, „părinţii” actualei Constituţii a României au inclus în textul acesteia clauze care nu numai că fac imposibilă abolirea ei şi adoptarea, de către popor, a unei noi Constituţii, dar fac foarte dificilă şi modificarea, revizuirea celei existente. Au dreptul de a iniţia revizuirea Preşedintele României, un sfert din numărul parlamentarilor, sau 500.000 de cetăţeni. Numai că iniţiativa celor 500.000 de cetăţeni trebuie aprobată de Parlament, adică de cei care au votat actuala Constituţie, de cei care au adoptat legile prin care poporul român a fost deposedat de capital, de locurile de muncă, de resursele naturale ale ţării şi care urmează să fie deposedat şi de teritoriul naţional, prin cumpărarea acestuia de către mafia imobiliară din ţară şi din afara acesteia. Este greu de presupus că actualul Parlament al României va aproba proiectul nostru de revizuire a Constituţiei. Mai rămâne şansa ca actualul Preşedinte al României să iniţieze un referendum pentru a da posibilitate poporului român să-şi adopte Constituţia care să-l scoată din sărăcie şi umilinţă. Are acest drept. Să vedem dacă şi-l va exercita. Dacă şi actualul Preşedinte al României refuză această şansă românilor, tot nu am pierdut războiul. Ne mai rămâne şansa ca, în anul 2014, să alegem un Preşedinte al României care să primească mandat din partea poporului pentru a organiza referendumul prin care să fie adoptată noua Constituţie a României şi, după aceea, să o şi pună în practică, adică să înceapă construcţia noilor instituţii ale statului, conform prevederilor proiectului propus de MCC, pe care le voi prezenta în capitolele următoare. În cele din urmă, poporul român îşi va exercita dreptul de a organiza o Adunare Constituantă, în care va adopta Constituţia de care are nevoie, pentru a trăi în libertate şi prosperitate.

ANEXA NR. 2 ÎMPROPRIETĂRIREA ROMÂNILOR Legea Cojocaru. Prima versiune. August 1990

luni, 14 iulie, 2014

NOTĂ INTRODUCTIVĂ.

Proiectul de lege privind împroprietărirea populaţiei României, publicat, pentru prima dată, în ziarul Adevărul din data de 14 August 1990. Cu mici modificări, acest proiect de lege a fost introdus in Parlamentul României, ca iniţiativă legislativă a 7 senatori FSN, înregistrată la Senatul României cu nr. CJ/654/10. XII.1990, dar nu a fost luat în dezbatere si n-a fost adoptat. Cu alte mici modificări, acelaşi proiect de lege, a fost însuşit, în luna iulie 1991, sub semnătura preşedinţilor, sau a reprezentanţilor acestora, de aproape toate partidele opoziţiei parlamentare: PNL, PNTCD, PSDR, etc.

Din nefericire, după ce au semnat proiectul de lege, conducerile acestor partide n-au avut curajul să-l promoveze în Parlament, mulţumindu-se să se “opună” proiectului de lege al “reformiştilor” care, având controlul asupra majorităţii parlamentare, şi-au votat propria lege – Legea 58/1991 – netezindu-şi drumul către realizarea obiectivelor finale ale “reformei” lor.

PROIECT DE LEGE PRIVIND ÎMPROPRIETĂRIREA

POPULAŢIEI ROMÂNIEI

Capitolul I.

Dispoziţii generale

Art. 1. Pentru eliminarea marilor inechităţi făcute poporului român prin naţionalizarea şi cooperativizarea economiei naţionale de către ciclocraţia comunistă, ca şi pentru formarea structurilor de proprietate cerute de economia de piaţă, întreaga avuţie naţională – care la data de 31 decembrie 1989 era constituită ca patrimoniu al unităţilor economice de stat şi cooperatiste este trecută integral în proprietate individuală a cetăţenilor României, corespunzător aportului fiecăruia la formarea acestei avuţii.

Art. 2. Bunurile care sunt necesare îndeplinirii funcţiilor statului trec în proprietatea statului român şi sunt administrate direct de instituţiile cărora le sunt date în folosinţă. Patrimoniul ce trece în proprietatea statului român este cel din Anexa 1 la prezenta lege.

Art. 3. În conformitate cu prevederile Legii privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, unităţile economice din Anexa 2 la prezenta lege se organizează ca regii autonome.

Toate celelalte unităţi economice de stat, ca si cele cooperatiste – meşteşugăreşti, de consum şi agricole – cu rang de întreprindere şi cooperativă se organizează ca societăţi pe acţiuni, capitalul lor fiind egal cu patrimoniul net înregistrat la data de 31 decembrie 1989.

Capitolul II.

Titlurile de proprietate

Art. 4. În termen de 30 de zile de la data adoptării prezentei legi, Ministerul de Finanţe va comunica Agenţiei Naţionale de Privatizare valoarea totală a capitalului (patrimoniul net) pe care unităţile economice menţionate la art. 3 din prezenta lege îl aveau la data de 31 decembrie 1989.

Pentru sprijinirea unităţilor economice de stat şi cooperatiste în stabilirea valorii suprafeţelor de teren pe care-l au în folosinţă, Ministerul de Finanţe, în termen de 15 zile de la data adoptării prezentei legi, va comunica unităţilor în cauză preţurile orientative ce urmează a fi aplicate diferitelor categorii de terenuri.

Art. 5. În termen de 15 zile de la primirea comunicării Ministerului de Finanţe, Agenţia Naţională de Privatizare va solicita Băncii Naţionale a României emiterea de titluri de proprietate (T.D.P.- uri), fiecare cu o valoare nominală de 1000 lei.

Banca Naţională a României va pune TDP-urile emise la dispoziţia Agenţiei Naţionale de Privatizare în termen de 15 zile de la data primirii solicitării Agenţiei, conform aliniatului 1 de mai sus.

Capitolul III.

Atribuirea titlurilor de proprietate

Art. 6. Toţi cetăţenii români vor primi gratuit TDP-uri nominalizate, proporţional cu numărul anilor lucraţi, în perioada 1948 – 1989, în unităţi de stat şi cooperatiste, indiferent de domeniu, ramură, sector, funcţie, nivel de calificare.

Art. 7. În termen de 60 de zile de la data adoptării prezentei legi, Ministerul Muncii si Protecţiei Sociale va comunica la Agenţia Naţională de Privatizare lista tuturor angajaţilor la 22 decembrie 1989 şi a pensionarilor existenţi la data.de 22 decembrie 1989.

Lista menţionată la aliniatul 1 va conţine numele şi prenumele celor în cauză, seria şi numărul buletinului de identitate, numărul de ani lucraţi, numele şi adresa unităţii unde cei în cauză lucrau la data de 22 decembrie 1989, sau de la care au ieşit la pensie la această dată.

Art. 8. Pentru cei care au lucrat în unităţi de stat sau cooperatiste în perioada 1948 – 1989 şi care au decedat înainte de 22 decembrie 19.89, drepturile la TDP-uri vor fi stabilite de către Agenţia Naţională de Privatizare pe baza declaraţiilor personale ale primilor moştenitori ai celor decedaţi (soţ (ie), copilul cel mai în vârstă).

În termen de 15 zile de la data prezentei legi, Agenţia Naţională de Privatizare va pune la dispoziţia celor interesaţi Declaraţia-tip pentru obţinerea de TDP-uri.

Declaraţiile-tip, după completare şi semnare, vor fi depuse în termen de 45 de zile de la data adoptării prezentei legi.

Agenţia Naţională de Privatizare va rezolva cererile de TDP-uri pentru decedaţi în termen de 15 zile de la primirea lor. Eventualele litigii în această materie vor fi rezolvate de către tribunale.

Repartizarea TDP-urilor primite de către primii moştenitori între toţi moştenitorii îndreptăţiţi se va face ulterior, pe baza înţelegerii dintre cei în cauză, în ultimă instanţă de către tribunal, în conformitate cu legile în vigoare privind drepturile de moştenire.

Art. 9. Pentru cei care deşi au lucrat în unităţi de stat şi cooperatiste în perioada 1948-1989, dintr-un motiv sau altul, la data de 22 decembrie 1989 nu erau nici angajaţi, nici membrii cooperatori, nici pensionari, drepturile la TDP-uri vor fi stabilite de către Agenţia Naţională de Privatizare pe baza aceleiaşi declaraţiilor pentru obţinerea de TDP-uri şi în aceleaşi condiţii menţionate la art. 8, în cazul acesta declaraţia fiind completată şi semnată de către cel în cauză;

Art. 10. Pe baza rezultatelor aplicării prevederilor art. 6-9, din prezenta lege, Agenţia Naţională de Privatizare, prin filialele sale, va începe distribuirea către populaţie a TDP-urilor, această acţiune urmând a fi încheiată în 20 de zile de la data începerii ei.

Capitolul IV.

Utilizarea titlurilor de proprietate

Art. 11. În termen de 30 de zile de la data adoptării prezentei legi, pe baza comunicării Ministerului de Finanţe privind valoarea totală a capitalului. Regiilor autonome, Banca Naţionala a României va emite obligaţiuni, fiecare cu o valoare nominală de 1000 lei, acoperind întreaga valoare a capitalului regiilor autonome. Obligaţiunile astfel emise de Banca Naţională a României vor avea o scadenţă de 20 de ani şi o dobândă fixă de 2 la sută, calculată anual.

Obligaţiunile vor fi date în gestiunea Agenţia Naţională de Privatizare, care le va pune în vânzare numai contra TDP-uri.

Agenţia Naţională de Privatizare va repartiza numărul total de obligaţiuni pe regii autonome, proporţional cu valoarea capitalului regiilor respective.

Obligaţiunile repartizate fiecărei regii vor fi oferite spre vânzare, contra TDP-uri, la valoare nominală, cu prioritate, celor angajaţi la data de 22 decembrie 1989 si celor ieşiţi la pensie din unitatea a cărei succesoare este, regia respectivă. În cazul în care cererea de obligaţiuni astfel determinată este mai mică decât valoarea obligaţiunilor repartizate regiei respective, restul obligaţiunilor vor fi oferite spre vânzare de către Agenţia Naţională de Privatizare, altor deţinători de TDP-uri. În cazul în care cererea de obligaţiuni determinată ca mai sus este mai mare decât valoarea obligaţiunilor repartizate regiei respective, repartizarea obligaţiunilor la care este îndreptăţit fiecare se va face proporţional cu valoarea TDP-urilor oferite de fiecare pentru a fi schimbate pe obligaţiuni.

TDP-urile schimbate pe obligaţiuni vor fi anulate şi retrase din circulaţie.

Art. 12. În termen de 30 de zile de la data adoptării prezentei legi, toate societăţile comerciale constituite în conformitate cu art. 3 din prezenta lege, vor emite acţiuni, fiecare cu o valoare de 1000 lei, acoperind întreaga valoare a capitalului lor, aceeaşi valoare comunicată de către Ministerul de Finanţe, conform art. 4 din prezenta lege, şi le vor depune la filialele Agenţiei Naţionale de Privatizare.

Art 13. Membrii cooperativelor meşteşugăreşti şi de consum vor schimba în mod obligatoriu un număr de TDP-uri contra acţiuni ale noii societăţi provenite din fosta cooperativă la nivelul valorii părţilor lor sociale în fosta cooperativă.

Restul acţiunilor vor fi oferite, cu prioritate, tot membrilor cooperatori.

Art. 14. Acţiunile societăţilor provenite din cooperative agricole de producţie vor fi oferite spre vânzare, contra TDP-uri, la valoare nominală, într-o primă prioritate, celor care s-au înscris în C.A.P.

Restul acţiunilor societăţilor provenite din C.A.P.- uri vor fi oferite spre vânzare, contra TDP-uri, cu prioritate, la valoarea nominală, celor ce aveau calitatea de membrii cooperatori sau pensionari ai C.A.P.- ului respectiv la data de 22 decembrie 1989.

Art. 15. Prevederile aliniatelor 3,4,5 şi 6 ale art. 11 se aplică şi acţiunilor emise de către societăţile pe acţiuni provenite din fostele unităţi economice de stat şi cooperative – meşteşugăreşti, de consum şi agricole.

Art. 16. Posesorii de TDP-uri vor putea utiliza TDP-urile drept activ financiar pentru constituirea de noi întreprinderi – personale, asociaţii, societăţi pe acţiuni – în orice domeniu de activitate, conform prevederilor legale în vigoare.

Art. 17. TDP-urile vor putea fi utilizate ca mijloc de plată pentru cumpărarea de active (mijloace de producţie) din patrimoniul regiilor autonome şi societăţilor pe acţiuni din fostele unităţi economice de stat şi cooperatiste.

Vânzarea de active contra TDP-uri de către unităţile menţionate în aliniatul precedent, se va face numai prin licitaţie publică, cu respectarea prevederilor legale privind organizarea licitaţiilor publice.

Art. 18. TDP-urile încasate de către regiile autonome prin vânzarea de active către populaţie vor fi depuse la Banca Naţională a României, unde vor fi anulate, cu valoarea lor nominală mărindu-se contul statului în care vor fi acumulate fondurile băneşti pentru răscumpărarea obligaţiunilor emise de stat pentru patrimoniul regiilor autonome.

Art. 19. Societăţile pe acţiuni provenite din fostele unităţi economice de stat si cooperatiste vor putea vinde active din patrimoniul lor, contra TDP-uri, prin licitaţie, numai în limita valorii nominale a acţiunilor deţinute de către stat, respectiv, cele nevândute populaţiei contra TDP-uri.

TDP-urile încasate de către societăţile pe acţiuni din vânzarea de active, conform aliniatului precedent, vor fi anulate şi retrase din circulaţie.

Concomitent, vor fi anulate şi acţiuni ale statului, în valoare nominală egală cu aceea a TDP-urilor încasate din vânzarea activelor, cu aceeaşi valoare reducându-se şi contul de capital al statului la societatea respectivă.

Art. 20. TDP-urile vor putea fi utilizate şi pentru cumpărarea de produse de natura mijloacelor de producţie – materiale, clădiri, maşini, utilaje, echipamente. Etc.

Tranzacţiile prevăzute la aliniatul precedent vor fi efectuate numai pe bază de contracte scrise, în care se va stipula expres că produsele respective vor fi utilizate numai pentru producţie şi nu pentru comercializare, încălcarea acestor prevederi atrăgând confiscarea produselor în cauză sau a contravalorii acestora.

Contractele prevăzute în aliniatul precedent vor fi avizate, înaintea executării lor, de către reprezentanţii autorizaţi ai Băncii Naţionale a României şi, pe baza acestui aviz, aprobate de către reprezentantul autorizat al Agenţiei Naţionale de Privatizare.

TDP-urile încasate de către vânzători pentru tranzacţiile prevăzute la aliniatul 1, însoţite de o copie a contractului menţionat la aliniatul 2 şi una a facturii comerciale a vânzătorului vor fi depuse, pentru a fi schimbate în lei, la filiala Băncii Naţionale a României, care a avizat favorabil contractul în cauză şi care va transfera suma respectivă de bani în contul curent al vânzătorului la banca unde acest cont este ţinut de către vânzător.

TDP-urile schimbate pe lei de către Banca Naţională a României, în urma tranzacţiilor menţionate în aliniatul precedent, vor fi anulate şi retrase din circulaţie.

Capitolul V.

Dispoziţii finale şi tranzitorii

Art. 21. TDP-urile nu pot face obiectul unor tranzacţii, pe lei, pe piaţa liberă.

Art. 22. Operaţiunile privind atribuirea şi utilizarea TDP-urilor se vor încheia cel mai târziu la 31 decembrie 1992. TDP-urile neutilizate până la expirarea acestui termen îşi pierd valabilitatea.

Până la aceeaşi dată, acţiunile deţinute de către stat sau cooperatiste, nu vor putea fi schimbate decât contra TDP-uri.

De asemenea, în acelaşi interval de timp, obligaţiunile emise, în baza acestei legi, în contul patrimoniului regiilor autonome, nu vor putea fi schimbate decât contra TDP-uri.

Atât obligaţiunile, cât şi acţiunile statului emise pe baza prezentei legi şi neschimbate pe TDP-uri până la data 31 decembrie 1992, după această dată, vor putea fi oferite spre vânzare, contra lei.

După data de 31 decembrie 1992, Guvernul României va putea răscumpăra obligaţiuni emise pe baza prezentei legi din proprie iniţiativă, în orice moment, în serii complete, la valoarea lor nominală.

Toate obligaţiunile şi acţiunile emise în baza prezentei legi vor putea fi transferate liber, contra lei sau alte active financiare sau reale imediat după intrarea lor în proprietatea populaţiei.

Art. 23. Litigiile privind atribuirea şi utilizarea TDP-urilor sunt de competenţa Agenţiei Naţionale de Privatizare si/sau a tribunalelor, după caz.

Art. 24. Statul Român garantează fiecărui cetăţean dreptul de proprietate dobândit, prin intermediul TDP-urilor, în condiţiile prezentei legi.

Art. 25 Se abrogă art. 23 din Legea privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, precum şi orice alte dispoziţii contrare prevederilor prezentei legi.

Art. 26. Prezenta lege intră în vigoare la data publicării ei în Monitorul Oficial al României.

Dr. Constantin Cojocaru

August 1990

Dreptul de proprietate

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 44

În actuala Constituţie a României, proprietatea face obiectul a două articole distincte: articolul 44 din Titlul II (Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale), cu denumirea de Dreptul de proprietate privată, şi articolul 136, din Titlul IV (Economia şi finanţele publice), cu denumirea de Proprietatea.

Iată textele celor două articole.

Articolul 44:

Dreptul de proprietate privată

(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.

(2) Proprietatea privata este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeana şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moștenire legală.

(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.

(4) Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor.

(5) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii.

(6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie.

(7) Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.

(8) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.

(9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condiţiile legii.

Articolul 136:

Proprietatea

(1) Proprietatea este publică sau privată.

(2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparține statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.

(3) Bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

(4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică.

(5) Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice.

O primă observaţie care se impune aici priveşte modificările făcute de revizuirea din anul 2003 în normele constituţionale referitoare la proprietate.

În Constituţia adoptată în decembrie 1991, alineatul (2) al articolului 44, care atunci avea numărul 41 şi denumirea de “Protecţia proprietăţii private”, avea următorul cuprins:

„(2) Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizi nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor.” A doua teză a acestui alineat a fost înlocuită cu următoarea: „Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeana şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moștenire legală.” S-a creat, astfel, cadrul constituţional, care a permis adoptarea Legii nr. 312/2005, în baza căreia străinii au putut cumpăra aproape o zecime din terenul agricol al României.

Celelalte alineate ale fostului articol 41 au rămas neschimbate, adăugându-se actualul alineat (4), referitor la interzicerea naţionalizării de bunuri pe bază de apartenenţă socială, etnică, religioasă, politică sau de altă natură discriminatorie a titularilor.

Merită să privim cu atenţie şi modificările făcute la revizuirea din anul 2003 şi în conţinutul articolului 136. În Constituţia din 1991, actualul alineat (3), atunci (4), avea următorul cuprins:

„(4) Bogăţiile DE ORICE NATURĂ ale subsolului, CĂILE DE COMUNICAŢIE, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil ŞI ACELEA CE POT FI FOLOSITE ÎN INTERES PUBLIC, plajele, marea teritoriala, resursele naturale ale zonei economice ale platoului continental, precum si alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.” Expresia „bogăţiile DE ORICE NATURĂ ale subsolului” a fost înlocuită cu „bogăţiile DE INTERES PUBLIC ale subsolului”, lăsându-se, astfel, la cheremul parlamentarilor să stabilească ei, prin lege, care sunt bogăţiile subsolului DE INTERES PUBLIC şi care nu sunt, pe care ei le pot declara DE INTERES PRIVAT, al statului, astfel încât să poată fi scoase la vânzare, la prăduire. Au fost scoase din proprietatea publică toate căile de comunicaţie. S-a creat, astfel, “cadrul constituţional” pentru trecerea în proprietatea PRIVATĂ a statului a Căilor Ferate Române, a porturilor şi aeroporturilor, ca să poată fi „reorganizate”, sparte în bucăţi, împinse în faliment, scoase la „privatizare”, adică vândute prădătorilor autohtoni şi străini, la preţuri derizorii, „lucrare” în plină desfăşurare.

Să reţinem şi faptul că la actualul alineat (4) al articolului 136, s-a adăugat teza” de asemenea, ele pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică”, prin care s-a creat posibilitatea ca bunuri în valoare de milioane de euro aflate în proprietate publică să fie puse, gratuit, la dispoziţia a tot felul de asociaţii şi fundaţii, persoane juridice de drept privat, declarate de guvernanţi ca fiind de „utilitate publică.”

Se observă că atât articolul 44 cât şi articolul 136 fac referiri atât la proprietatea privată cât şi la proprietatea publică. Ambele stabilesc norme ce privesc acelaşi obiect, acelaşi drept, acelaşi raport între cetăţeni şi bunurile create de ei sau de natură. Acesta este motivul pentru care am contopit cele două articole într-unul singur, 44, propunând abrogarea articolului 136, rămas fără obiect.

Noi propunem ca articolul 44 să fie modificat şi completat astfel:

Denumirea articolului să fie: Dreptul de proprietate.

Alineatul (1) va avea următorul cuprins:

“(1) Dreptul de proprietate, constituit legal şi legitim, precum şi creanţele asupra statutului, constituite legal şi legitim, sunt garantate.”

După alineatul (1), se introduce un nou alineat, cu următorul cuprins:

“(1.1) Proprietatea este publică sau privată.”

Alineatul (2) va avea următorul cuprins:

„(2) Proprietatea este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.”

Alineatul (6) va avea următorul cuprins:

„(6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc potrivit legii, cu luarea în considerare a preţurilor practicate pe piaţă.”

Alineatul (8) va avea următorul cuprins:

„(8) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată.”

Alineatul (9) va avea următorul cuprins:

„(9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii, ca şi cele a căror provenienţă nu se justifică, sunt confiscate, în condiţiile legii. Prin justificarea provenienţei bunurilor se înțelege obligaţia persoanei în cauză de a dovedi caracterul licit al mijloacelor folosite pentru dobândirea sau sporirea bunurilor.”

După alineatul (9), se introduc nouă noi alineate, cu următorul cuprins:

„(10) Proprietatea publică aparţine poporului român, sau comunităţilor locale, şi este administrată de stat sau de autorităţile locale.

(11) Bogățiile de orice natură ale subsolului, minele, terenurile şi pădurile din fondul funciar al poporului, spaţiul aerian, căile de comunicaţie, de uz şi interes public, apele, izvoarele de energie naturală, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, baza materială a autorităţilor şi instituţiilor publice, precum şi alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietății publice.

(12) Fac obiectul proprietăţii publice şi bunurile create prin munca voluntară, neremunerată, a membrilor asociaţiilor comunitare, precum şi bunurile achiziţionate din fondurile asociaţiilor comunitare. Aceste bunuri aparţin comunităţilor locale şi sunt administrate de autorităţile locale.

(13) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii, ele pot fi date în folosinţă sau în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate.

(14) Legea 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale este şi rămâne în întregime abrogată, ca şi toate actele normative adoptate în aplicarea ei. Statul român este obligat să recupereze întregul capital trecut din proprietate publică în proprietate privată prin aplicarea prevederilor acestei legi.

(15) La cumpărarea terenurilor situate în extravilan, au drept de preemţiune, în ordine: coproprietarii; vecinii persoane fizice care deţin în proprietate cel mult 20 de hectare de teren situate în extravilan; alţi proprietari de terenuri situate în extravilanul localităţii care deţin în proprietate cel mult 20 de hectare de teren situate în extravilan; alte persoane fizice care deţin în proprietate cel mult 20 de hectare de teren situate în extravilan; Statul Român.

(16) Terenurile cumpărate de statul român intră în fondul funciar aflat în proprietatea publică şi în administrarea statului. Terenurile aflate în proprietate publică situate în extravilan pot fi date în arendă sau concesionate numai vecinilor persoane fizice care deţin în proprietate cel mult 20 hectare de teren situat în extravilan şi care se obligă să exploateze terenul luat în arendă sau în concesiune prin forţe proprii, precum şi cooperativelor agricole care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul localităţii în care sunt situate terenurile date în arendă sau concesiune de Statul Român, care se obligă să exploateze terenurile luate în arendă sau în concesiune prin forţe proprii.

(17) Terenurile agricole pentru care nu s-au plătit impozite timp de trei ani consecutivi, cele care au fost neexploatate timp de trei ani consecutivi, precum şi cele care au fost supuse intoxicării chimice sunt expropriate şi trecute în proprietate publică.

(18) Terenurile silvice pentru care nu s-au plătit impozite timp de trei ani consecutivi, precum şi cele defrişate ilegal sunt expropriate şi trecute în proprietate publică.”

În formularea acestor modificări ale prevederilor constituţionale referitoare la proprietate, am avut în vedere următoarele:

1. Dreptul de proprietate nu este unul absolut şi nu poate fi garantat în mod absolut. Dreptul de a poseda, a folosi, a dispune de un bun şi de venitul creat prin utilizarea lui se exercită în condiţiile stabilite de lege, aceiaşi pentru toţi membrii comunităţii. Dreptul de proprietate nu poate fi exercitat prin împiedicarea celorlalţi cetăţeni să-şi exercite acelaşi drept, sau celelalte drepturi garantate prin Constituţie. Nu poate fi garantată exercitarea dreptului de proprietate asupra unor bunuri dobândite prin încălcarea legii. Nici asupra unor bunuri dobândite printr-un furt organizat de o autoritate a statului prin uzurparea suveranităţii poporului, aşa cum au fost naţionalizarea şi colectivizarea bunurilor cetăţenilor României de către regimul comunist, sau “privatizarea”, adică deposedarea aceloraşi cetăţeni români de bunurile acumulate în aşa-zisa proprietate socialistă, urmată de trecerea acestor bunuri în proprietatea privată a guvernanţilor şi străinilor, prin vânzare-cumpărare la preţuri derizorii, făcută de regimul postcomunist din România.

Din aceste motive, am considerat că este firesc ca, la alineatul (1) al articolului 44 să condiţionăm exercitarea şi garantarea exercitării dreptului de proprietate de legalitatea şi legitimitatea modului în care acest drept este constituit. Fiecare cetăţean trebuie să demonstreze, în faţa celorlalţi cetăţeni, respectiv în faţa instanţelor judecătoreşti, că dreptul său de proprietate a fost constituit cu respectarea legii, lege, la rândul ei, adoptată prin respectarea voinţei poporului, nu prin uzurparea acesteia. La fel şi creanţele asupra statului. Prevederile acestui alineat trebuie corelate cu cele ale alineatelor (8), (9) şi (14).

2. La alineatul (8), am abrogat teza a doua, care, în actuala Constituţie are următorul text: „Caracterul licit al dobândirii se prezumă”. O normă constituţională în totală contradicţie cu realitatea. În România, lucrurile stau exact invers. Caracterul ILICIT al dobândirii se prezumă. Cele mai multe din averile dobândite, în România, în ultimii 24 de ani, au fost dobândite ilicit. Dobândirea licită de avere este excepţia, nu regula. Trebuie să precizez că astfel de normă, prin care se prezumă caracterul licit al dobândirii averii, nu este înscrisă în Constituţia nici unui stat membru al Uniunii Europene. Această normă este cheia de boltă a statului, a regimului politic instalat în România în urma loviturii de stat din decembrie 1989. Este cheia de boltă a statului creat pentru a jefui poporul român de capitalul acumulat de el până în decembrie 1989 şi de profiturile realizate cu acest capital în ultimii 24 de ani. Este norma constituţională prin care jefuitorii îşi apără prada, averea dobândită prin furt săvârşit „cu legea în mână”, cu „Constituţia în mână”.

3. La alineatul (9), am completat norma existentă, adăugând propoziţia “ca şi cele a căror provenienţă nu se justifică”, am înlocuit POT FI cu SUNT confiscate, şi am introdus o nouă teză, cu textul „Prin justificarea provenienţei bunurilor se înțelege obligaţia persoanei în cauză de a dovedi caracterul licit al mijloacelor folosite pentru dobândirea sau sporirea bunurilor.” În baza acestei norme constituţionale, va putea fi adoptată noua lege a controlului averilor, prin care cetăţenii cinstiţi îşi vor putea justifica averile şi îşi vor putea exercita dreptul de proprietate asupra lor, iar averile care nu vor putea fi justificate vor fi confiscate şi trecute în proprietate publică.

În Avizul lor nr. 47/2014, juriştii Consiliului Legislativ resping aceste două propuneri ale noastre, invocând acelaşi motiv, cel al „suprimării” unei garanţii a dreptului de proprietate. De data asta, juriştii Consiliului nu mai fac o „apreciere” proprie, ci apelează la Decizia nr. 799/2011 a Curţii Constituţionale, care se referă la proiectul de revizuire a Constituţiei iniţiat de Preşedintele României în anul 2011.

Iată textul punctului 6.8 din Avizul Consiliului Legislativ nr. 47/2014:

„6.8. Cu privire la alin. (8) al art. 44, astfel cum este propus la art. I pct. 46, care are ca finalitate eliminarea din Constituţie a prezumţiei caracterului licit al dobândirii averii, semnalăm că norma s-a regăsit şi în proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei, asupra căruia Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 799/2011, reţinând că această prezumţie constituie o garanţie a dreptului de proprietate al persoanei. În absenţa unei astfel de prezumţii, deţinătorul unui bun ar fi supus unei insecurităţi continue întrucât, ori de câte ori s-ar invoca dobândirea ilicită a respectivului bun, sarcina probei nu ar reveni celui care face afirmaţia, ci deţinătorului bunului. Tocmai de aceea, în cadrul lucrărilor Adunării Constituante, în şedinţa din 9 octombrie 1991, a fost respins amendamentul de eliminare a dispoziţiei privind prezumţia dobândirii licite a averii, neîntrunind decât votul a 14 parlamentari, astfel cum rezultă din Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 29 din 11 octombrie 1991.

Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 152 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca efect suprimarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora, Curtea a constatat că eliminarea tezei a doua a art. 44 alin. (8) din Constituţie, potrivit căreia “Caracterul licit al dobândirii se prezumă” este neconstituţională, deoarece are ca efect suprimarea unei garanţii a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.

Curtea a subliniat în acest context cele reţinute în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Decizia nr. 85 din 3 septembrie 1996, sau prin Decizia nr. 453 din 16 aprilie 2008, şi anume că reglementarea acestei prezumţii nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii, sarcina probei revenind însă celui care invocă acest caracter. În măsura în care partea interesată dovedeşte dobândirea unor bunuri, a unei părţi sau a întregii averi a unei persoane în mod ilicit, asupra acelor bunuri sau a averii dobândite ilegal se poate dispune confiscarea, în condiţiile legii.

Pe cale de consecinţă, nici norma propusă pentru art. 44 alin. (9) nu poate fi acceptată, întrucât răstoarnă sarcina probei în raport cu reglementarea actuală, impunând persoanelor să probeze “caracterul licit al mijloacelor folosite pentru dobândirea sau sporirea bunurilor”. O astfel de soluţie legislativă constituie, la rândul ei, o suprimare a garanţiei dreptului de proprietate prevăzută în prezent de art. 44 alin. (8) din Constituţie, care impune dovedirea caracterului ilicit al dobândirii bunurilor celui care invocă acest caracter.”

Pentru a arăta cât de şubredă este argumentarea juriştilor Consiliului Legislativ, redau, mai jos, “Opinia separată”, formulată de unul sau mai multi judecători ai Curţii Constituţionale, la Decizia nr. 799/2011. Decizia nu ne spune câţi şi care au fost judecătorii Curţii care au semnat această “Opinie separată”, dar ea există, fiind publicată în Monitorul Oficial al României.

Iată textul integral al acestei “Opinii separate”:

“OPINIE SEPARATA

În dezacord cu opinia Curţii Constituţionale exprimată prin decizia de mai sus, considerăm că propunerea de modificare vizând eliminarea tezei a doua din alin. (8) al art. 44 din Constituţie potrivit căreia *caracterul licit al dobândirii se prezumă* nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate sau a garanţiilor acestuia.

Menţionam că în niciunul dintre statele Uniunii Europene nu se regăseşte prezumţia caracterului dobândirii licite a averii, a se vedea, de exemplu, constituţiile Franţei, Germaniei, Italiei, Portugaliei, Spaniei şi Ciprului.

Apreciem că această prezumţie trebuie înlăturată, deoarece nu aduce atingere securităţii juridice a dreptului de proprietate, acesta fiind în continuare garantat şi ocrotit prin Legea fundamentală, de vreme ce operează interdicţia confiscării averii dobândite licit.

De asemenea, principiul securităţii juridice nu se refer la protecţia bunurilor sau a persoanelor potrivit unei concepţii tradiţionale asupra securităţii, ci se referă la protecţia drepturilor fundamentale prin stabilitate legislativa.

Este ştiut că principiul securităţii juridice îşi are originea în dreptul german, care a consacrat protecţia cetăţenilor împotriva efectelor secundare ale legii, în special a incoerenţelor legislative care pot decurge din schimbări repetate ale acesteia.

În acest sens Consiliul Constituţional din Franţa a arătat că securitatea juridică are ca elemente accesibilitatea şi caracterul inteligibil al legii (François Luchaire — Cahiers du Conseil Constitutionnel nr. 11). Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a preluat acelaşi sens al conceptului de securitate juridică in Cauza Bosch, soluţionată prin Decizia din 6 aprilie 1962.
Totodată, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în acelaşi sens prin hotărârile din 26 aprilie 1979 şi 22 septembrie 1994, pronunţate în cauzele Sunday Times împotriva Marii Britanii şi Hentrich împotriva Franţei.

Prin urmare, sensul principiului securităţii juridice reţinut în Decizia Curţii Constituţionale nr. 85 din 3 septembrie 1996, precum şi prin prezenta decizie nu corespunde modului în care acesta a fost înţeles la nivel european.

Prezumţia caracterului licit al dobândirii averii contravine tratatelor internaţionale pe care România le-a ratificat, respectiv Convenţia din 8 noiembrie 1990 a Consiliului Europei privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor având legătură cu infracţiunea şi Convenţia ONU din 12 decembrie 2000 împotriva criminalităţii organizate transnaţionale. Astfel, în conformitate cu art. 12 din Convenţia ONU, statele părţi pot analiza posibilitatea de a solicita autorului unei infracţiuni să demonstreze originea licită a unor produse presupuse ca având legătură cu infracţiunea sau a altor bunuri care ar putea face obiectul unei confiscări, în măsura în care această solicitare este conformă cu principiile dreptului lor intern şi cu natura procedurii judiciare.

Măsurile cuprinse în convenţiile menţionate au fost luate pentru combaterea criminalităţii organizate transfrontaliere, pentru prevenirea şi combaterea următoarelor infracţiuni: spălarea banilor, traficul de persoane, exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă, traficul ilicit de droguri şi terorismul, precum şi pentru identificarea, urmărirea, îngheţarea, sechestrarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor.

Propunerea de revizuire a avut în vedere prevenirea şi combaterea acestor infracţiuni prin înlăturarea prezumţiei dobândirii licite a averilor rezultate în urma comiterii infracţiunilor menţionate şi este în conformitate cu Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea, decizie care produce efecte obligatorii.

Astfel, potrivit acesteia, statele membre sunt obligate să nu formuleze şi nici să nu menţină rezerve în ce priveşte dispoziţiile Convenţiei Consiliului Europei privind confiscarea. Se arată, de asemenea, că instrumentele care există în acest domeniu nu au contribuit în mod suficient la asigurarea unei cooperări transfrontaliere eficace în materie de confiscare. Scopul acestei decizii-cadru este acela de a garanta că toate statele membre dispun de norme eficiente în materie de confiscare a produselor având legătură cu infracţiunea, inter alia, în ceea ce priveşte sarcina probei privind sursa bunurilor deţinute de o persoană condamnată pentru o infracţiune având legătură cu criminalitatea organizată.

Propunerea de revizuire a art. 44 alin. (8) teza a doua din Constituţie nu numai că nu aduce nicio atingere dreptului de proprietate, ci a fost făcută pentru respectarea tratatelor internaţionale anterior menţionate şi a dreptului comunitar, în sensul art. 148 alin. (4) din Legea fundamentală.

În concluzie, apreciem că respingerea de către Curtea Constituţională a propunerii de modificare vizând eliminarea tezei a doua din alin. (8) al art. 44 din Constituţie poate atrage răspunderea

Statului român pentru nerespectarea obligaţiilor pe care acesta şi le-a asumat prin tratatele la care este parte.”

Acum, lucrurile sunt cât se poate de limpezi. Şi Curtea Constituţională şi Consiliul Legislativ interpretează prevederile Constituţiei într-o manieră potrivnică intereselor poporului român, neconformă cu prevederile Constituţiei şi ale tratatelor la care România este parte, cu scopul, evident, de a apăra averile dobândite nelegitim, prin procesul de “privatizare”, adică de spoliere a poporului român de capitalul acumulat în timpul regimului comunist şi de profiturile realizate cu acest capital după 1989.

Suntem singurul popor din Uniunea Europeană în a cărui Constituţie a fost introdusă această ticăloşie. Numai şi numai pentru a nu se permite controlul averilor acaparate prin aşa-numita privatizare, cea mai mare crimă săvârşită împotriva poporului român, cea mai mare crimă economică săvârşită vreodată împotriva unui popor.

Ce-i de făcut? Aici nu se mai pune problema argumentării logice, ştiinţifice, doctrinare a normelor constituţionale, ci, pur şi simplu, a dreptului poporului român de a-şi aproba normele constituţionale care să-i permită să-şi ia înapoi ceea ce i s-a furat, norme care să-i apere drepturile, prin care să-şi poată exercita suveranitatea, furată de nişte instituţii care îi sunt ostile, în mod evident.

4. Am adăugat şi alineatul 14, cu următorul text:

„(14) Legea 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale este şi rămâne în întregime abrogată, ca şi toate actele normative adoptate în aplicarea ei. Statul român este obligat să recupereze întregul capital trecut din proprietate publică în proprietate privată prin aplicarea prevederilor acestei legi.”

Prin Legea 15/1990, capitalul acumulat de poporul român în timpul regimului comunist a fost trecut în proprietatea privată a statului român, de unde a fost, apoi, vândut, prin aşa-zisa privatizare. Acest capital – uzine, fabrici, spaţii comerciale şi de birouri, hoteluri, bănci etc – în valoare de peste 300 miliarde de euro actuali, a fost creat din banii cetăţenilor României, din veniturile cărora statul comunist a preluat o bună parte, circa o treime, pe care a investit-o pentru crearea capitalului în cauză, aflat, conform Constituţiei în vigoare la data adoptării Legii 15/1990, în proprietate publică, a întregului popor. Normal şi firesc, în 1990, acest capital trebuia trecut, gratuit, în proprietatea privată a tuturor cetăţenilor României, aşa cum, de fapt, am propus, atunci, în 1990, prin proiectul de lege cunoscut sub denumirea de Varianta Cojocaru. Guvernaţii de atunci ai României, de fapt, statul român, au respins proiectul de lege propus de mine şi au adoptat şi pus în aplicare Legea 15/1990, cea mai odioasă crimă săvârşită vreodată împotriva poporului român.

În exercitarea suveranităţii sale, poporul român are dreptul şi stă în puterea lui să abroge Legea 15/1990, ca fiind neconstituţională şi nelegitimă, şi să oblige statul său, statul român, să recupereze capitalul pe care şi l-a însuşit prin această lege şi să-l dea înapoi celor de la care l-a luat, adică cetăţenilor României.

La articolul 135.1, proiectul nostru constituţional prevede şi mecanismul juridic şi financiar prin care statul român va putea recupera capitalul pe care şi l-a însuşit prin Legea 15/1990 şi pe care l-a vândut, ulterior.

5. Am introdus, aici, la articolul 44, un nou alineat, (1.1), pe care l-am preluat de la articolul 136, abrogat. Cuprinsul acestui alineat este: „Proprietatea este publică sau privată.”

6. La alineatul (2), am modificat prima teză, în care am înlocuit PROPRIETATEA PRIVATĂ cu PROPRIETATEA, stabilind, astfel, că nu numai proprietatea privată este ocrotită şi garantată de lege, ci şi proprietatea publică, în egală măsură. Am păstrat numai prima teză, care stabileşte că „Proprietatea este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular” şi am scos din textul Constituţiei teza a doua, aceea care preciza că „Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeana şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moștenire legală.” Menţinerea acestei teze în Constituţia României nu se mai justifică, având în vedere că prin articolul (1.1), introdus de noi în Constituţie, se recunoaşte faptul că România este stat membru al Uniunii Europene şi că, în această calitate, se obligă să aplice prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări ale Uniunii, inclusiv cele referitoare la modul de dobândire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţenii statelor Uniunii. În ce priveşte referirea la tratatele internaţionale la care România este parte, obligaţia României de a respecta aceste tratate este prevăzută la articolul 11, deci nu se justifică repetarea acestei obligaţii, aici, la articolul 44. Vom vedea, imediat, mai jos, normele constituţionale propuse de MCC pentru apărarea dreptului de proprietate al românilor asupra teritoriului naţional, chiar şi în condiţiile aplicării prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi ale celorlalte tratate internaţionale la care România este parte.

7. În actuala Constituţie, alineatul (6) are următorul text: „(6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie.” Cele două alineate, (3) şi (5), au următoarele cuprinsuri:

(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.

(5) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii.

Noi am păstrat, integral, alineatele (3) şi (5), fără nici o modificare. Propunem, însă, ca alineatul (6) să aibă următorul text: „(6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc potrivit legii, cu luarea în considerare a preţurilor practicate pe piaţă.”. Propunem, deci, ca despăgubirile să nu mai fie stabilite de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie, ci să fie stabilite prin lege, cu luarea în considerare a preţurilor practicate pe piaţă. Aceste „despăgubiri” s-au transformat într-o sursă uriaşă de îmbogăţire pentru mafia politică şi financiară şi unul dintre cele mai toxice focare de corupţie din societatea românească. Prin trafic de influenţă, prin mită şi şpagă, rechinii imobiliari cunosc, cu mult timp înainte, terenurile care vor fi expropriate „pentru o cauză de utilitate publică”, cumpără, la preţuri de nimic, aceste terenuri şi le vând, apoi, statului, la preţuri de sute de ori mai mari decât cele cu care le-au cumpărat. A existat şi continuă să existe şi soluţia „schimbului de terenuri” cu statul, prin care terenuri ale statului, ce urmează a fi expropriate pentru o cauză de utilitate publică, sunt schimbate cu cele deţinute de „băieţii deştepţi”, care le revând, apoi, tot statului, la preţuri astronomice. Aşa s-au „dobândit” multe din marile averi, multe din drepturile de proprietate „constituite” în România după 1989. Trebuie să punem capăt acestei hoţii desfăşurate pe baza unei norme constituţionale. Poporul şi statul român pot şi trebuie să stabilească, prin lege, preţurile care urmează să fie plătite proprietarilor pentru terenurile expropriate pentru o cauză de utilitate publică, ca şi despăgubirile pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, ca urmare a executării de către autorităţile statului a unor lucrări de interes general, care implică folosirea subsolurilor proprietăţilor imobiliare. Preţurile vor fi stabilite prin lege, adoptată de Parlament, sau de popor, prin referendum, şi vor fi aceleaşi pentru toate terenurile de aceiaşi categorie de folosinţă, amplasate în aceiaşi zonă. Cu luarea în considerare a preţurilor practicate pe piaţă. Fără informaţii confidenţiale, fără „” negocieri, fără trafic de influenţă, fără mită, fără şpagă. Nici pentru funcţionarii publici, care ştiu ce terenuri urmează să fie expropriate, nici pentru judecători, nici pentru avocaţi, nici pentru notari etc.

8. Am adus în articolul 44, alineatele (2), (3) şi (4) de la articolul 136, propunând modificarea tuturor. Am renunţat la alineatul (5) din articolul 136, cel care preciza că „Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice”, deoarece nu mai are obiect, având în vedere noul cuprins al articolului 44.

În actuala Constituţie, alineatul (2) al articolului 136 are următorul cuprins:

„(2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparține statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.”

Ne găsim în faţa uneia dintre cele mai nocive norme cuprinse în actuala Constituţie a României.

În Constituţia adoptată în 1991, acest alineat a avut textul următor:

„(2) Proprietatea publică aparține statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.”

La revizuirea din 2003, s-a adăugat, de ochii lumii, precizarea că şi proprietatea publică este „garantată şi ocrotită prin lege”.

Pentru punerea în aplicare a acestei norme constituţionale, a fost adoptată Legea 213/1998, care, pe de o parte, a extins obiectul proprietăţii publice cu mult peste limitele prevăzute de Constituţie, iar, pe de altă parte, încălcând, brutal, Constituţia, a creat o nouă formă de proprietate, PROPRIETATEA PRIVATĂ a statului şi a autorităţilor locale, a creat şi dreptul autorităţilor statului, respectiv al Parlamentului, al Guvernului şi al autorităţilor locale, de a trece bunurile din „domeniul public” al statului în „domeniul privat” al statului şi invers, după bunul plac. Trecerea unui bun în proprietatea privată a statului sau a autorităţilor locale înseamnă, automat, supunerea lui regimului de drept comun, deci posibilitatea de a fi înstrăinat, vândut, supus jafului.

Acest alineat din Constituţia României, împreună cu legile adoptate în baza lui, referitoare la proprietatea STATULUI, PUBLICĂ şi PRIVATĂ, s-a dovedit a fi un mecanism legislativ odios, diabolic, de uzurpare a suveranităţii naţionale şi a drepturilor de proprietate ale poporului român.

Merită să zăbovim puţin asupra Legii 213/1998, care, ca şi Legea 15/1990, ne ajută să înţelegem de ce, la alineatul (5) al articolului 1 din Constituţie, noi am adăugat teza prin care condiţionăm obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale, a legilor şi a hotărârilor judecătoreşti, de legitimitatea acestor legi şi hotărâri. Nu orice lege este şi legitimă. Aceste două legi, ca şi altele, puse în aplicare în timpul regimului comunist şi în ultimii 24 de ani, au fost adoptate prin încălcarea suveranităţii poporului şi au avut efecte dramatice asupra poporului român, asupra intereselor, a drepturilor cetăţenilor ţării.

Ca şi la Legea 15/1990, al cărei titlul se referă la „reorganizarea” unităţilor economice de stat, iar în text se face, de fapt, deposedarea poporului român de capitalul aflat în patrimoniul acestor unităţi economice şi împroprietărirea cu acest capital a statului român, titlul Legii 213/1998 se referă la „proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia”, dar în textul legii se face cu totul altceva, adică se creează o instituţie nouă, neprevăzută în Constituţie, PROPRIETATEA PRIVATĂ A STATULUI, fără consultarea poporului, instituţie care va fi folosită pentru trecerea „legală” în proprietatea PRIVATĂ a guvernanţilor şi străinilor a capitalului furat de la popor prin Legea 15/1990, dar şi a celorlalte componente ale avuţiei naţionale a românilor.

După ce, la articolul 3 al Legii 213/1998, ni se spune că proprietatea publică este tot una cu DOMENIUL PUBLIC şi că acesta se împarte în domeniul public al statului, domeniul public al judeţelor şi domeniul public al comunelor şi oraşelor, la articolul 4, ne întâmpină definiţia domeniului PRIVAT al statului, fără nici o legătură cu articolul anterior, sau cu titlul legii.

Iată textul acestui articol:

“Domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unităţile administrativ-teritoriale au drept de PROPRIETATE PRIVATĂ.”

Astfel s-a născut dreptul de proprietate PRIVATĂ al statului român şi al autorităţilor locale, fără de care uriaşa hoţie numită “privatizare” nu ar fi fost posibilă.

Prin alineatul (2) al articolului 5, Legea 213/1998 precizează şi ce înseamnă, de fapt, acest drept de proprietate PRIVATĂ al statului şi al unităţilor administrativ teritoriale, anume că, spre deosebire de bunurile aflate în domeniul public, adică în proprietate publică, care sunt inalienabile, care nu pot fi vândute, bunurile aflate în proprietatea PRIVATĂ a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale sunt supuse regimului juridic de drept comun, adică pot fi vândute, scoase la mezat. Exact dezlegarea de care aveau nevoie guvernanţii pentru a-şi “trece” în propria proprietate privată bunurile “trecute” în proprietatea statului, prin Constituţie şi prin legile adoptate în baza acesteia.

Deoarece, până în 1998, au observat că au rămas multe bunuri, de mare valoare, intrate în proprietatea statului român, în perioada 1945-1989, care nu erau cuprinse în patrimoniul unităţilor economice de stat, deci care nu puteau fi acaparate prin Legea 15/1990, au completat Legea 213/1998 cu alineatul (1) al articolului 6, care are următorul text:

“(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România este parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.”

În baza acestui alineat, nu numai capitalul, deci, bunurile utilizate în activitatea economică, ci toată avuţia creată de poporul român în timpul regimului comunist, bunuri în valoare de sute de miliarde de euro, a fost pusă la dispoziţia guvernanţilor, ei creându-şi, prin lege, şi puterea de a stabili ce intră şi ce rămâne în proprietate publică, precum şi ce intră în proprietatea PRIVATĂ a statului şi a autorităţilor locale şi pleacă de acolo şi intră în proprietatea lor şi a străinilor.

Dacă în Constituţia României, adoptată în 1991, s-ar fi prevăzut că proprietatea publică aparţine poporului, nu statului, atunci nu ar fi fost posibilă nici punerea în practică a prevederilor Legii 15/1990, nici adoptarea şi aplicarea Legii 213/1998 şi a altor legi prin care s-a înfăptuit jaful numit „privatizare”.

Nici statul, nici autorităţile locale nu produc bunuri. Autorităţile statului şi cele locale sunt create de cetăţeni nu pentru a PRODUCE bunuri, ci pentru a furniza cetăţenilor servicii sociale, de uz şi de interes public. Şi statul şi autorităţile locale CONSUMĂ bunuri puse la dispoziţie, gratuit, de către cetăţeni. Numai cetăţenii produc bunuri. Numai ei, cetăţenii, pot dobândi şi exercita dreptul de proprietate asupra bunurilor. Bunurile puse la dispoziţia autorităţilor statului şi a celor locale sunt ale cetăţenilor, indiferent de modalitatea prin care s-a făcut această punere la dispoziţie. Aceste bunuri nu pot face decât obiectul proprietăţii publice. Iar această proprietate publică nu poate aparţine decât cetăţenilor, constituiţi în naţiune, popor, sau în comunităţi locale.

Acestea sunt motivele pentru care propunem ca acest alineat să fie modificat şi să devină alineatul (10) al articolului 44, cu următorul cuprins:

„(10) Proprietatea publică aparţine poporului român, sau comunităţilor locale, şi este administrată de stat sau de autorităţile locale.”

9. În actuala Constituţie, alineatul (3) al articolului 136 are următorul cuprins:

„(3) Bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.”

Am arătat cum a fost modificat acest alineat prin revizuirea din anul 2003, astfel încât să devină posibilă jefuirea resurselor naturale ale ţării, ca şi a altor componente ale economiei naţionale, îndeosebi a căilor de comunicaţii, prin trecerea lor în domeniul PRIVAT al statului şi, de acolo, în proprietatea oligarhiei autohtone şi transnaţionale, prin „privatizare”. Propunem modificarea substanţială şi a acestui alineat, care va deveni alineatul (11) al articolului 44, cu următorul cuprins:

„(11) Bogățiile DE ORICE NATURĂ ale subsolului, MINELE, TERENURILE ŞI PĂDURILE DIN FONDUL FUNCIAR AL POPORULUI, spaţiul aerian, CĂILE DE COMUNICAŢIE, DE UZ ŞI INTERES PUBLIC, APELE, IZVOARELE DE ENERGIE NATURALĂ, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, BAZA MATERIALĂ A AUTORITĂŢILOR ŞI INSTITUŢIILOR PUBLICE, precum şi alte bunuri stabilite de LEGE, fac obiectul exclusiv al proprietății publice.”

Prin noul alineat (10) al articolului 44, noi propunem ca proprietatea publică să aparţină poporului şi comunităţilor locale, nu statului şi autorităţilor locale, aşa cum prevede actuala Constituţie. Aici, se ridică întrebarea, care parte a proprietăţii publice aparţine poporului român, în ansamblul său, şi ce parte aparţine comunităţilor locale. În principiu, în proprietatea publică intră bunurile necesare statului şi autorităţilor locale pentru îndeplinirea atribuţiilor încredinţate lor prin Constituţie. Terenurile folosite de autorităţile locale, sau cele folosite în comun şi gratuit de cetăţenii localităţilor (drumuri, străzi, parcuri, islazuri etc) aparţin comunităţilor locale, sau întregului popor român? Toate aceste terenuri există şi pot fi folosite de autorităţile locale şi de membrii comunităţilor locale din România ca urmare a jertfei de sânge a întregului popor român, nu numai al celor din localitatea X, sau Y. Construcţiile, echipamentele, maşinile, utilajele etc folosite de autorităţile locale au fost achiziţionate din bani de la bugetul local, care, în mare măsură şi timp îndelungat, a fost subvenţionat cu bani de la bugetul de stat, cu bani ai întregului popor român. La articolul 135.1 al Constituţiei, noi propunem constituirea Fondului Naţional de Capital Distributiv, care va colecta o cincime din avuţia produsă de întregul popor român şi o va redistribui tuturor cetăţenilor ţării, pentru a fi investită, pentru a crea capacităţi de producţie, locuri de muncă şi venituri bugetare în TOATE localităţile ţării, fără nici o discriminare. Prin crearea acestui Fond, urmărim nu numai sporirea bunăstării tuturor românilor, dar şi întărirea coeziunii noastre naţionale.

Iată, deci, că raţiuni care ţin şi de imperativul întăririi coeziunii naţionale a poporului român, dar şi de temelia economică a provenienţei bunurilor aflate în proprietate publică şi în folosinţa autorităţilor şi comunităţilor locale, susţin opinia noastră că aceste bunuri aparţin întregului popor român şi sunt date în folosinţa, sau în administrarea autorităţilor şi comunităţilor locale.

Comunităţile locale, pot, desigur, prin munca membrilor lor, sau din fonduri colectate de la aceştia, să creeze bunuri care să fie folosite gratuit şi în comun de către aceşti membri. În acest sens, am propus introducerea alineatului (12), cu următorul cuprins:

„(12) Fac obiectul proprietăţii publice şi bunurile create prin munca voluntară, neremunerată, a membrilor asociaţiilor comunitare, precum şi bunurile achiziţionate din fondurile asociaţiilor comunitare. Aceste bunuri aparţin comunităţilor locale şi sunt administrate de autorităţile locale.”

10. Propunem introducerea a patru noi alineate, la articolul 44, menite să soluţioneze problema proprietăţii asupra terenurilor care fac parte din teritoriul naţional al românilor. Cuprinsul acestor patru alineate este următorul:

„(15) La cumpărarea terenurilor situate în extravilan, au drept de preemţiune, în ordine: coproprietarii; vecinii persoane fizice care deţin în proprietate cel mult 20 de hectare de teren situate în extravilan; alţi proprietari de terenuri situate în extravilanul localităţii care deţin în proprietate cel mult 20 de hectare de teren situate în extravilan; alte persoane fizice care deţin în proprietate cel mult 20 de hectare de teren situate în extravilan; Statul Român.

(16) Terenurile cumpărate de statul român intră în fondul funciar aflat în proprietatea publică şi în administrarea statului. Terenurile aflate în proprietate publică situate în extravilan pot fi date în arendă sau concesionate numai vecinilor persoane fizice care deţin în proprietate cel mult 20 hectare de teren situat în extravilan şi care se obligă să exploateze terenul luat în arendă sau în concesiune prin forţe proprii, precum şi cooperativelor agricole care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul localităţii în care sunt situate terenurile date în arendă sau concesiune de Statul Român, care se obligă să exploateze terenurile luate în arendă sau în concesiune prin forţe proprii.

(17) Terenurile agricole pentru care nu s-au plătit impozite timp de trei ani consecutivi, cele care au fost neexploatate timp de trei ani consecutivi, precum şi cele care au fost supuse intoxicării chimice sunt expropriate şi trecute în proprietate publică.

(18) Terenurile silvice pentru care nu s-au plătit impozite timp de trei ani consecutivi, precum şi cele defrişate ilegal sunt expropriate şi trecute în proprietate publică.”

Am văzut că, prin revizuirea făcută în anul 2003, guvernanţii României, printr-un referendum ilegal, au reuşit să obţină aprobarea poporului român pentru o normă constituţională care a acordat străinilor şi apatrizilor posibilitatea de a dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor. În baza acestei prevederi constituţionale, a fost negociat şi semnat tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, în care a fost inclusă şi Anexa VII, care a consfinţit dreptul străinilor de a cumpăra terenuri în România, acest tratat fiind, apoi, urmat de adoptarea “Legii 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de către persoanele juridice străine, publicată în Monitorul Oficial nr. 1008 din 14.11.2005, lege care a detaliat modalităţile prin care străini pot cumpăra terenuri. Prin aplicarea prevederilor acestei legi, până în prezent, conform cifrelor publicate în presa românească, au fost trecute în proprietatea străinilor aproape un milion de hectare de teren agricol, adică circa o zecime din total.

Demagogic, în Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, a fost inclusă o teză care a prevăzut păstrarea de către România, pentru o perioadă de şapte ani, a restricţiilor impuse străinilor la cumpărarea de terenuri. În realitate, toate restricţiile fuseseră ridicate prin “revizuirile” operate în Constituţia României în anul 2003.

Pe data de 17 decembrie 2013, cu 13 zile înainte de expirarea celor şapte ani de “restricţii”, inexistente, după un zgomotos tărăboi mediatic, făcut cu scopul manipulării poporului, care, vezi, Doamne, trebuie apărat de “invazia străinilor lacomi” de pământ românesc, încălcând brutal prevederile propriilor regulamente de organizare şi funcţionare, Parlamentul României a adoptat “Legea privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan de către persoane fizice şi de înfiinţare a Autorităţii pentru Administrarea şi Reglementarea Pieţei Funciare”, rebotezată, apoi, în „Legea nr. 17/2014 privind unele masuri de reglementare a vanzarii-cumpararii terenurilor agricole situate in extravilan si de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin in administrare terenuri proprietate publica si privata a statului cu destinaţie agricola si înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului”, după ce a fost trimisă de către Preşedintele României, înapoi, la Parlament, pentru reexaminare.

Legea în cauză nu are nici o legătura cu dreptul străinilor de a cumpăra terenuri în România. Străinii au căpătat acest drept prin Constituţia adoptată în anul 2003, prin Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, încheiat de guvernanţi fără consultarea poporului, şi prin punerea în aplicare a prevederilor Legii nr. 312/2005. Nu pentru a da străinilor dreptul de a cumpăra terenuri agricole şi forestiere în România a fost adoptată această lege, nu pentru a-i apăra pe români de străinii care vor să le cumpere pământul, ci pentru a crea condiţii prin care terenurile agricole şi forestiere ale României să fie cumpărate, la preţuri de nimic, de către oligarhia financiară, autohtonă şi transnaţională, în egală măsură.

Scopul real, nedeclarat, dar uşor de sesizat de oricine citeşte cu atenţie textul noii legi, este dublu. Pe de o parte, legea creează o birocraţie sufocantă, prin care politicienii-guvernanţi vor controla, în totalitate, tranzacţiile cu terenuri agricole şi forestiere. Pe de altă parte, legea creează un sistem de drepturi de preemţiune, care, pe fondul sărăciei în care au fost aduse milioanele de mici proprietari de terenuri din România, pune teritoriul naţional al românilor la dispoziţia oligarhiei financiare, „fără deosebire de naţionalitate”, care poate să-l cumpere la preţuri de nimic, aşa cum au cumpărat şi fabricile, uzinele, spaţiile comerciale, de birouri, hotelurile, băncile etc. Evident, aşa cum s-a întâmplat şi cu fabricile, uzinele şi băncile, străinii, fiind mai aproape de „butoanele” sistemului financiar, naţional sau transnaţional, vor cumpăra grosul teritoriului naţional, dar, ca şi în cazul fabricilor, uzinelor şi băncilor, vor rămâne suficiente „firimituri”, de terenuri agricole şi forestiere, şi pentru oligarhii autohtoni, pentru „reprezentanţii” poporului român, pentru cozile de topor care au redactat Constituţia din 1991 şi cea din 2003, care au negociat şi semnat Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, care au votat Legea 312/2005, ca şi Legea nr 17/2014, pe care o putem numi legea oligarhizării gliei strămoşeşti a românilor. Dacă prevederile acestei legi vor fi puse în practică, în 10 ani, structura proprietăţii asupra terenurilor şi pădurilor României va fi identică cu aceea existentă înainte de domnia lui Alexandru Ioan Cuza, cu deosebirea că proprietăţile de mii de hectare nu vor mai aparţine boierilor români şi mânăstirilor, ci transnaţionalelor şi noilor moşieri români.

Iată, textul alineatului (1) al articolului 4 al acestei legi:

„Art. 4. - (1) Înstrăinarea, prin vânzare, a terenurilor agricole situate în extravilan se face cu respectarea condiţiilor de fond şi de forma prevăzute de Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, şi a dreptului de preempţiune al coproprietarilor, arendaşilor, proprietarilor vecini, precum şi al statului român, prin Agenţia Domeniilor Statului, în această ordine, la preţ şi în condiţii egale.”

Vă invit să comparăm acest text cu cel al alineatului propus de noi referitor la dreptul de preemţiune. Practic, legea oligarhizării gliei pune teritoriul naţional la dispoziţia ARENDAŞILOR, iar, în România, cu mici excepţii, arendaşii sunt oligarhi, autohtoni, care s-au îmbogăţit prin “privatizări” şi prin devalizarea băncilor româneşti, şi străini, care au cumpărat, deja, un milion de hectare de teren agricol şi sunt şi “proprietari vecini” în multe localităţi din România.

Personal, cred că România trebuie să negocieze cu Uniunea Europeană, fie obţinerea unei derogări la aplicarea articolului 63 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene, referitor la libera circulaţie a capitalurilor, de unde vine dreptul străinilor de a cumpăra terenuri în România, până când nivelul de dezvoltare economică al României va depăşi media Uniunii Europene, fie revizuirea acestui articol 63, ca şi a altora, la care mă voi referi, în comentariile următoare. Cred, de altfel, că, pentru a împiedica Uniunea Europeană să se transforme într-o nouă Uniune Sovietică, pentru a împiedica transnaţionalele să pună stăpânire asupra resurselor materiale şi financiare ale popoarelor Europei, este necesară o revizuire profundă a tratatelor constitutive ale Uniunii, astfel încât Constituţia Uniunii Europene să apere nu numai libertăţile şi drepturile cetăţenilor Uniunii, în general şi în abstract, ci şi drepturile şi libertăţile popoarelor Uniunii, drepturile lor de proprietate asupra teritoriilor lor naţionale, asupra resurselor naturale ale ţărilor lor, asupra capitalurilor şi veniturilor create de cetăţenii ţărilor lor. Evident, în cazul în care construcţia europeană se va îndrepta într-o direcţie contrară intereselor poporului român, ne rămâne opţiunea de a ne retrage dintr-o astfel de construcţie.

Până la obţinerea derogărilor şi a revizuirilor la care m-am referit, este necesar să introducem în Constituţie norme care să împiedice atât înstrăinarea avuţiei naţionale, fie ea creată de noi, sau lăsată nouă de strămoşi şi de Dumnezeu, cât şi oligarhizarea proprietăţii asupra acestei avuţii, în general, inclusiv a proprietăţii asupra terenurilor agricole şi forestiere.

În acest sens, propunem ca dreptul de preemţiune la cumpărarea terenurilor situate în extravilan să aparţină, în ordine, coproprietarilor, vecinilor persoane fizice care deţin în proprietate cel mult 20 de hectare de teren situate în extravilan, altor proprietari de terenuri situate în extravilanul localităţii care deţin în proprietate cel mult 20 de hectare de teren situate în extravilan, altor persoane fizice care deţin în proprietate cel mult 20 de hectare de teren situate în extravilan, Statului Român.

Glia noastră nu trebuie să devină obiect de speculă şi de îmbogăţire pentru rechinii imobiliari, fie ei autohtoni, ori de aiurea. Pământul românesc trebuie să intre şi să rămână în proprietatea publică, a întregului popor român, sau în proprietatea privată a românilor care îl muncesc. Este un imperativ care face parte din esenţa noastră naţională. Douăzeci de hectare de teren sunt supersuficiente pentru asigurarea unui trai decent pentru familia românului care vrea să-şi asigure existenţa muncind pământul. Comasarea terenurilor agricole, cerută de tehnologiile actuale de efectuare a lucrărilor agricole, se poate face şi prin asociere, nu numai prin oligarhizarea proprietăţii asupra pământului.

Prevederile acestui alineat trebuie coroborate cu cele referitoare la instituirea impozitului progresiv pe proprietăţi, prin care va fi stăvilită pofta de speculă şi de îmbogăţire nemăsurată a unora dintre semenii noştri.

În plus, prin Fondul Naţional de Capital Distributiv, Statul Român va putea să cumpere toate terenurile oferite spre vânzare care nu vor fi cumpărate de ceilalţi preemtori menţionaţi în norma constituţională propusă de noi. Terenurile cumpărate de Statul Român vor putea fi date în arendă, sau concesionate, tot celor care au în proprietate mai puţin de 20 de hectare şi care se angajează să lucreze pământul în cauză, prin forţe proprii, sau cooperativelor agricole, care, deasemenea, se angajează să lucreze pământul în cauză, prin forţe proprii.

La propunerea domnului profesor Florian Colceag, am completat articolul 44, referitor la dreptul de proprietate cu alineatul (17), care prevede confiscarea terenurilor agricole pentru care nu s-au plătit impozite timp de trei ani consecutivi, a celor care nu au fost exploatate timp de trei ani consecutivi, ca şi a celor care au fost supuse intoxicării chimice, precum şi alineatul (18), care prevede confiscarea terenurilor silvice pentru care nu s-au plătit impozite timp de trei ani consecutivi, ca şi cele defrişate ilegal.

În Avizul său nr 47/16.01.2014, Consiliul Legislativ ne atrage atenţia asupra faptului că cele două alineate, (17) şi (18), vin în contradicţie cu alineatul (3) ale acestui articol, care prevede că „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică”. Contradicţia este numai aparentă. Exercitarea drepturilor constituţionale, inclusiv a dreptului de proprietate, este condiţionată de îndeplinirea obligaţiilor constituţionale. Constituţia conferă drepturi, dar impune şi obligaţii, îndatoriri, inclusiv obligaţia de a plăti impozite. Apoi, dincolo şi deasupra dreptului de proprietate al individului asupra unui teren agricol sau silvic, există dreptul poporului român asupra întregului teritoriu naţional. Şi nu numai al actualei generaţii de români, care a primit acest teritoriu de la generaţiile precedente, ci şi dreptul generaţiilor viitoare de a vieţui pe acelaşi teritoriu naţional. Împiedicarea intoxicări chimice a terenurilor agricole şi a defrişării ilegale a pădurilor este o cauză de utilitate publică de grad zero pentru poporul român. Numai el, poporul român este în drept să hotărască în ce condiţii se exercită dreptul de proprietate pe teritoriul statului său, care cauză este sau nu de utilitate publică. Noi propunem un proiect de Lege Fundamentală, poporul român este cel care va hotărî dacă aprobă sau nu propunerea noastră.

Economia

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 135

În actuala Constituţie a României, Titlul IV are denumirea „Economia şi finanţele publice” şi cuprinde 6 articole: 135 – Economia; 136 – Proprietatea; 137 – Sistemul financiar; 138 – Bugetul public naţional; 139 – Impozite, taxe şi alte contribuţii; 140 – Curtea de Conturi; 141 – Consiliul Economic şi Social.

Curtea de Conturi şi Consiliul Economic şi Social sunt instituţii publice, autorităţi ale statului şi locul lor ar trebuie să fie în Titlul III, dedicat autorităţilor statului.

Pentru normele privind „Proprietatea”, în actuala Constituţie, mai există articolul 44, cu denumirea „Dreptul de proprietate privată”. Normal ar fi ca cele două articole, 44 şi 136, să se combine în unul singur, lucru pe care noi l-am şi făcut, în Constituţia Cetăţenilor, articolul 44 căpătând denumirea de „Dreptul de proprietate” şi preluând toate normele referitoare la proprietate, publică şi privată, articolul 136 urmând să fie abrogat.

Am arătat, atunci când am comentat prevederile Constituţiei Cetăţenilor referitoare la Autoritatea Financiară, că articolul 137, intitulat, pompos, „Sistemul financiar”, nu cuprinde decât norme cu caracter general referitoare la formarea şi administrarea resurselor financiare ale statului şi ale autorităţilor locale şi nimic despre formarea şi apărarea resurselor financiare ale cetăţenilor, mult mai mari decât cele ale statului şi ale autorităţilor locale, cel puţin la fel de importante, nimic despre instituţiile statului implicate în formarea şi apărarea acestor resurse financiare ale cetăţenilor, nimic despre Banca Naţională a României, despre rolul ei în crearea banilor, în asigurarea stabilităţii preţurilor, sau, dimpotrivă, în generarea şi întreţinerea proceselor inflaţioniste, nimic despre bănci şi instituţii financiare, nimic despre piaţa de capital, nimic despre asigurări, despre fonduri de investiţii, despre fonduri de pensii, despre instituţiile de supraveghere ale sistemului financiar al ţării. „Părinţii” actualei Constituţii a României au lăsat Parlamentului, politicienilor, puterea nelimitată de a adopta şi aplica legile privitoare la organizarea şi funcţionarea sistemului financiar, fără nici un fel de restricţionări şi condiţionări constituţionale. Rezultatul este acela că, în România, a fost construit un sistem financiar aservit politicienilor şi străinilor, cu ajutorul căruia aceştia au deposedat cetăţenii României de resursele financiare, de capitalul acumulat de români până în anul 1989 şi de cea mai mare parte a resurselor financiare create de ei după 1989.

Pentru a pune capăt acestui uriaş jaf financiar, la care au fost şi sunt supuşi cetăţenii României, am propus crearea Autorităţii Financiare, componentă a statului român, separată şi independentă de celelalte componente ale statului, aflată sub controlul direct al poporului, care, prin Constituţie, primeşte puterea de a acţiona ca apărător al resurselor financiare ale cetăţenilor, ale statului şi ale autorităţilor locale.

Deoarece normele constituţionale referitoare la sistemul financiar al ţării au fost incluse în articolul 134.4, Autoritatea Financiară, precum şi la alte articole din Constituţia Cetăţenilor, articolul 137 nu mai are obiect şi a fost abrogat.

În actuala Constituţie a României, alineatul (1) al articolului 135, „Economia”, are următorul cuprins:

„(1) Economia României este economie de piață, bazată pe libera inițiativă şi concurență.”

Astăzi, în anul 2014, în România funcţionează o economie DE PIAŢĂ, adică o economie în care cea mai mare parte a capitalului se află în proprietate privată, în care oamenii produc bunuri şi servicii, care îmbracă forma marfă, adică sunt vândute la piaţă, fiecare producător urmărind ca, din vânzarea mărfii sale, să obţină o sumă de bani (preţ) care să fie cel puţin egală cu suma de bani (cost, capital) pe care a cheltuit-o el pentru a produce marfa în cauză. Dacă marfa lui nu se vinde sau se vinde cu un preţ mai mic decât costul ei, producătorul nu îşi poate recupera costul, capitalul, dă faliment şi iese de pe piaţă. Rămân cei competitivi, cei ale căror mărfuri se vând la un preţ mai mare decât costul, diferenţa constituind profitul.

Economia care funcţionează în România este DE PIAŢĂ, dar nu este bazată nici pe libera iniţiativă, nici pe concurenţă.

Economia DE PIAŢĂ din România NU este bazată pe LIBERA INIŢIATIVĂ pentru că 90% dintre români nu au capital. Ei au fost deposedaţi de capitalul pe care îl acumulaseră până în 1989, sunt deposedaţi de cea mai mare parte a avuţiei pe care o crează prin munca lor, rămân cu salarii şi pensii de mizerie, care nu le permit să facă economii, să acumuleze capital. Neavând capital, 90% dintre români nu pot avea nici iniţiativă economică. Nu au INIŢIATIVĂ economică decât străinii şi cei 4-5% dintre români care s-au îmbogăţit prin aşa-zisa privatizare, adică prin cumpărarea pe nimic a capitalului furat de stat de la cetăţeni, prin Legea 15/1990.

Economia DE PIAŢĂ din România NU este bazată pe CONCURENŢĂ. Este bazată pe concurenţă numai economia în care un număr mare de agenţi economici produc şi comercializează una şi aceiaşi marfă, în care aceşti mulţi agenţi economici concurează pentru câştigarea cumpărătorilor, prin calitatea şi preţurile mărfii lor. În felul acesta, cumpărătorul obţine marfa pe care şi-o doreşte la cel mai mic preţ posibil. În România una şi aceiaşi marfă este produsă şi comercializată fie de un agent economic, fie de câţiva, puţini, agenţi economici, aflaţi, însă, sub unul şi acelaşi control. Economia de piaţă din România este o economie neconcurenţială, în care preţurile nu sunt cele mai mici posibile, ele sunt stabilite nu de legea cererii şi ofertei, ci de marii proprietari de capitaluri, cei mai mulţi fiind străini, care îşi însuşesc, astfel, profituri uriaşe, necuvenite.

Economia DE PIAŢĂ din România este o economie OLIGARHICĂ (oligos=puţin; arche=putere, conducere), în care MAJORITATEA CAPITALULUI este concentrată în proprietatea PRIVATĂ a unei minorităţi, a unui număr MIC de cetăţeni români şi a unui număr MIC de corporaţii transnaţionale, în timp ce majoritatea cetăţenilor ţării este lipsită de proprietate asupra capitalului. Efectul este acela că majoritatea avuţiei create în economia naţională este însuşită, sub formă de profituri, de marii proprietari de capitaluri, de oligarhi, este transformată în bunuri de lux – vile, iahturi, jeepuri etc – sau transferată în afara ţării.

Oligarhizarea capitalului are ca efect şi distribuirea inechitabilă a avuţiei create în economie, prin creşterea exagerată a ponderii profiturilor, cu reducerea corespunzătoare a ponderii salariilor, îmbogăţirea nemăsurată a oligarhilor şi sărăcirea continuă a celor care produc avuţia. Înstrăinarea capitalului naţional, prin aşa-zisa privatizare, prin vânzarea lui, pe nimic, către corporaţiile transnaţionale, a avut şi are are ca efect scoaterea din ţară a unei părţi din ce în ce mai mare din avuţia creată de români, reducerea continuă a resurselor care rămân în ţară, care pot fi folosite pentru crearea de capacităţi de producţie, de locuri de muncă.

Înstrăinarea capitalului a avut şi are ca efect şi manipularea preţurilor la importuri şi exporturi astfel încât să se creeze uriaşe deficite comerciale externe, prin care s-a creat o imensă datorie externă, de peste 100 miliarde de euro, ceea ce face ca pentru serviciul acestei datorii, rate şi dobânzi, să se plătească echivalentul a aproape o treime din PIB-ul ţării, din avuţia creată în ţară, în fiecare an. Marile deficite comerciale au determinat şi determină şi devalorizarea continuă a monedei naţionale, altă cauză a scurgerii din ţară a miliarde de euro, în fiecare an.

Economia DE PIAŢĂ oligarhică din România este o economie bolnavă, care produce puţin şi consumă mult. Este o economie parazitară, în care cea mai mare parte a avuţiei create este însuşită de oligarhii străini şi de oligarhii autohtoni şi este transferată în afara ţării, sau consumată pentru bunuri de lux destinate huzurului oligarhilor, o economie care plăteşte salarii şi pensii de mizerie, o economie care generează sărăcie pentru cei mulţi, o economie în care nu se fac investiţii, nu se crează locuri de muncă, o economie care îi alungă pe români din ţară, în căutarea unui loc de muncă, o economie care destramă familiile, care lasă copii românilor pradă traficanţilor de droguri şi de carne vie, o economie care distruge familia, distruge comunităţile, distruge valorile şi tradiţiile civilizaţiei româneşti, distruge statul, distruge ţara, distruge poporul român.

Poporul român are dreptul şi puterea să opteze pentru o altfel de economie, o economie care să-l ajute să-şi apere dreptul la existenţă, să-şi apere ţara, statul, comunităţile, familiile, copiii, adulţii, vârstnicii, valorile şi tradiţiile, o economie care să creeze capacităţi de producţie şi locuri de muncă, suficient de multe şi de bine plătite pentru a-i ţine pe români acasă şi a-i aduce acasă pe cei care au plecat, o economie care să valorifice bogăţiile naturale ale ţării în beneficiul exclusiv al tuturor cetăţenilor săi, o economie care să împiedice însuşirea necuvenită de avuţie, care să încurajeze munca, iniţiativa şi economisirea, o economie cu preţuri stabile, cu comerţ exterior echilibrat, o economie în care capitalul să se afle în proprietatea românilor, astfel încât avuţia să nu se mai scurgă în afara ţării.

Poporul român are dreptul şi puterea să hotărască, prin Constituţie, înlocuirea economiei oligarhice, care îi aduce sărăcie şi umilinţă, cu economia DEMOCRATICĂ (demos=popor; kratos=putere), o economie în care majoritatea capitalului utilizat în economia naţională să se afle în proprietatea privată a majorităţii cetăţenilor ţării, o economie care îi va aduce bunăstare şi demnitate.

Acestea sunt motivele pentru care Constituţia Cetăţenilor propune ca alineatul (1) al articolului 135 să aibă următorul cuprins:

„(1) Economia României este economie democratică, bazată pe proprietatea privată asupra capitalului, larg distribuită în masa cetăţenilor ţării, pe libera iniţiativă şi pe concurenţă, pe încurajarea muncii productive şi pe distribuirea echitabilă a rezultatelor activităţii economice între participanţii la această activitate.”

Optăm, deci clar, pentru o economie DE PIAŢĂ, pentru o economie CAPITALISTĂ, dar nu una oligarhică, ci una DEMOCRATICĂ, o economie bazată pe libera iniţiativă, dar nu numai a oligarhilor, ci a tuturor cetăţenilor ţării, pe concurenţă reală, dată de existenţa pe piaţă a multor mici competitori. Optăm pentru o economie bazată nu pe speculă, ci pe încurajarea muncii productive, o economie bazată pe distribuirea echitabilă a avuţiei create între cei care participă la crearea acestei avuţii: proprietarii capitalului (cărora le revin profiturile) şi proprietarii forţei de muncă (cărora le revin salariile). O distribuire ECHITABILĂ în dublu sens. În primul rând, o distribuire care să asigure proprietarilor forţei de muncă cea mai mare parte a avuţiei create. În al doilea rând, proprietarii capitalurilor şi, deci şi ai profiturilor, să nu fie câţiva oligarhi, adică o minoritate, ci MAJORITATEA cetăţenilor ţării.

În actuala Constituţie a României, alineatul (2) al articolului 135, „Economia”, are următorul cuprins:

„(2) Statul trebuie să ASIGURE:

A) libertatea comerțului, protecția concurenței loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție;

B) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară;

C) stimularea cercetării științifice şi tehnologice naţionale, a artei şi protecția dreptului de autor;

D) exploatarea resurselor naturale, în concordanță cu interesul naţional;

E) refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menținerea echilibrului ecologic;

F) crearea condiţiilor necesare pentru creșterea calității vieții;

G) aplicarea politicilor de dezvoltare regională în concordanță cu obiectivele Uniunii Europene.”

Din nefericire, statul român postdecembrist nu a ASIGURAT nici una din condiţiile înscrise în acest alineat constituţional. A făcut, exact, contrariul.

A) Statul român nu a asigurat nici libertatea comerţului, nici protejarea concurenţei loiale, nici crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie.

Prin aşa-zisa privatizare, statul român a vândut pe nimic câtorva oligarhi autohtoni şi transnaţionali marile întreprinderi româneşti, multe dintre ele fiind singurele în ţară care fabrică anumite produse, inclusiv multe a căror activitate are caracter de monopol natural, cum sunt cele care exploatează resursele naturale, cele care transportă şi distribuie energia electrică, care exploatează căile ferate, care importă şi distribuie medicamente etc, lucru care a creat situaţii de monopol pentru aceşti operatori economici, ceea ce le permite să manipuleze preţurile, întrega piaţă. Nici vorbă de libertatea comerţului şi de concurenţă loială.

Statul român postdecembrist nu numai că nu a creat un cadru favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie, dar a creat cadrul legislativ prin care a distrus o bună parte a factorilor de producţie ai ţării. Au fost distruse mii de întreprinderi, demolate şi vândute ca fier vechi. Au fost distruse 4 milioane de locuri de muncă. Tot atâtea milioane de români, de înaltă calificare – muncitori, tehnicieni, ingineri, economişti, medici, profesori etc – au plecat din România şi produc avuţie pentru alte ţări. Aproape toate resursele naturale ale ţării au fost concesionate transnaţionalilor şi produc profituri uriaşe pentru aceştia.

B) Statul român a protejat atât de bine interesele naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară, încât cea mai mare parte a capitalului naţional a fost trecută în proprietatea străinilor, aproape tot capitalul bancar este în proprietatea străinilor, cursul de schimb al monedei naţionale s-a deteriorat de aproape 4 ori în ultimii 14 ani, în timp ce coroana cehă s-a apreciat cu 25%. În aceiaşi perioadă, datoria externă a României a depăşit 100 miliarde de euro.

C) Statul român a stimulat atât de bine şi eficient cercetarea ştiinţifică şi tehnologică NAŢIONALĂ încât au fost distruse peste 80% din institutele de cercetare şi proiectare ale ţării, echipamentele şi utilajele lor au fost vândute ca fier vechi, clădirile şi terenurile lor îmbogăţindu-i pe marii rechini imobiliari ai tranziţiei către… sfârşitul civilizaţiei româneşti. Arta românească a devenit obiect al amintirilor, iar protecţia drepturilor de autor, tichia de mărgăritar a unei societăţi condamnate la pieire.

D) Statul român postdecembrist a asigurat o astfel de exploatare a resurselor naturale în concordanţă cu interesul NAŢIONAL încât exploatarea resurselor de petrol ale ţării aduc profituri austriecilor de peste un miliard de euro pe an, aproape toate bogăţiile subsolului ţării sunt concesionate străinilor, Guvernul vrea să concesioneze exploatarea zăcămintelor auroargintifere de la Roşia Montană pentru o redevenţă de 6%, dar cu multe tone de cianură care vor otrăvi pământul ţării. La fel şi cu exploatarea gazelor de şist.

E) Printr-o politică iresponsabilă de retrocedări şi vânzări de terenuri agricole şi păduri către corporaţiile transnaţionale, statul român a ASIGURAT nu OCROTIREA mediului înconjurător, ci degradarea şi distrugerea acestuia. Au fost defrişate milioane de terenuri de pădure, au fost otrăvite alte milioane de terenuri agricole, supuse la tratamente cu îngrăşăminte şi alte substanţe toxice pentru natură. Totul, în goana după profituri cât mai mari şi mai rapide.

F) Singura condiţie pentru creşterea calităţii vieţii românilor, creată de statul român postdecembrist, pe care o cunosc, este aceea că a fost înfiinţat un Institut pentru Cercetarea Calităţii Vieţii, finanţat de la bugetul statului, care, în fiecare an, întocmeşte un raport în care se arată cum calitatea vieţii românilor scade de la un an la altul. În rest, statul român a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru REDUCEREA calităţii vieţii românilor. Salariul mediu REAL al românilor în anul 2013 a fost mai mic cu 25% decât cel din anul 1989. Între timp, patru milioane de români sunt sclavi în străinătate şi numai ei ştiu care este calitatea vieţii pe care o duc acolo. Şi cei patru milioane de salariaţi rămaşi acasă ştiu foarte bine care este calitatea vieţii lor. Ca şi cei 6,5 milioane de pensionari.

G) Nu ştim, exact, ce au avut în minte cei care au revizuit Constituţia României în anul 2003, atunci când au scris norma prin care au obligat statul român să ASIGURE “aplicarea politicilor de dezvoltare regională în concordanţă cu obiectivele Uniunii Europene”. Ceea ce ştim, sigur, este că politicile de dezvoltare regională aplicate în România în ultimul deceniu au avut ca efect înrăutăţirea situaţiei economice a populaţiei în toate judeţele ţării, fără excepţie. În tratatele constitutive ale Uniunii Europene nu sunt înscrise norme din care să rezulte că Uniunea Europeană ar avea obiective contrare intereselor de dezvoltare ale statelor membre. Nu obiectivele Uniunii Europene sunt de vină pentru calitatea slabă a politicilor de dezvoltare regională ale statului român şi nici pentru rezultatele dezastruoase ale acestor politici. De vină sunt cei care concep şi pun în practică politicile economice, care nu urmăresc dezvoltarea ţării, a tuturor judeţelor, ci jefuirea cetăţenilor, din TOATE judeţele ţării..

Pornind de la aceste rezultate ale modului în care statul român postdecembrist a ASIGURAT funcţionarea economiei româneşti, Constituţia Cetăţenilor propune modificarea radicală a alineatului (2) al articolului 135, care va avea următorul cuprins:

„(2) Statul este obligat să ia măsuri care să asigure:

A) libertatea comerţului cu protejarea concurenţei loiale;

B) împiedicarea speculei şi a însuşirii de venituri necuvenite;

C) remunerarea echitabilă a factorilor de producţie, prin creşterea continuă a ponderii remunerării muncii în valoarea totală a veniturilor create în economia naţională;

D) distribuţia echitabilă a veniturilor obţinute din muncă, prin reducerea continuă a raportului dintre salariul minim brut şi salariul mediu brut realizat în economia naţională;

E) constituirea şi administrarea Fondului Naţional de Capital Distributiv, care să colecteze cel puţin o cincime din Produsul Intern Brut al ţării şi să fie utilizat pentru împroprietărirea cetăţenilor ţării cu capital productiv: terenuri, construcţii, maşini, utilaje, echipamente, brevete, licenţe etc;

F) constituirea şi administrarea Fondului Naţional de Pensii Publice, astfel încât pensia publică să fie cât mai apropiată de valoarea salariului mediu realizat de fiecare participant în perioada minimă de contribuţie, stabilită prin lege;

G) protejarea capitalului național, astfel încât acesta să deţină o pondere crescândă în totalul capitalului utilizat în economia naţională;

H) stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale, astfel încât valoarea produselor şi serviciilor realizate cu tehnologii româneşti să deţină o pondere crescândă în Produsul Intern Brut al ţării;

I) exploatarea resurselor naturale ale ţării, aflate în proprietate publică, în concordanţă cu interesul naţional, prin regii autonome şi instituţii ale statului român, cu obligaţia statului de a se îngriji şi de zestrea de resurse naturale lăsată generaţiilor viitoare;

J) furnizarea de servicii publice gratuite, de bună calitate, pentru toţi cetăţenii ţării;

K) ocrotirea mediului înconjurător şi menţinerea echilibrului ecologic;

L) dezvoltarea economică echilibrată a tuturor localităţilor şi judeţelor ţării;

M) aplicarea politicilor de dezvoltate economică ale Uniunii Europene, în concordanţă cu interesul naţional.”

(3) Statul este obligat să ţină evidenţa indicatorilor economici prevăzuţi la alineatul (2), literele c)-h) şi să publice nivelul şi dinamica acestor indicatori în Anuarul Statistic al României.

(4) Candidaţii la funcţia de Preşedinte al României sunt obligaţi să includă indicatorii economici prevăzuţi la alineatul (2) în Programele Naţionale de Dezvoltare ale României supuse aprobării poporului în campaniile pentru alegerile prezidenţiale.

(5) Este interzisă încheierea de contracte de natură economică cu clauze secrete între statul român, regiile autonome, instituţiile publice şi autorităţile locale române, pe de o parte, şi terţi, pe de altă parte. “

A. În economia oligarhică, nu există nici comerţ liber, nici concurenţă loială. Economia oligarhică asigură dominaţia pieţii de către un număr redus de producători, mari proprietari de capital, oligarhi, care controlează statul, prin stat, impun legi care le permit să controleze cantităţile de bunuri şi servicii oferite pieţii, să manipuleze cererea şi oferta de mărfuri, să manipuleze preţurile, să-i jefuiască pe cei care produc şi în calitatea lor de salariaţi şi în calitatea lor de consumatori, de cumpărători ai mărfurilor produse şi comercializate de oligarhi.

Prin normele referitoare la crearea şi funcţionarea Fondului Naţional de Capital Distributiv, Constituţia Cetăţenilor asigură dezoligarhizarea, respectiv, democratizarea economiei naţionale, înfiinţarea unui număr mare de mici întreprinderi, într-unul şi acelaşi sector de activitate, care să se poată concura loial, să ofere cumpărătorilor produse de calitate, la preţuri competitive. În plus, Constituţia Cetăţenilor scoate statul de sub controlul oligarhilor şi îl pune sub controlul celor mulţi, care îl vor folosi în interesul lor, al celor mulţi, inclusiv pentru liberalizarea comerţului, pentru protejarea concurenţei loiale dintre producătorii de mărfuri.

B. Democratizarea proprietăţii asupra capitalului crează condiţii pentru exercitarea controlului poporului asupra sistemului financiar, astfel încât banul şi celelalte componente ale sistemului financiar să nu mai poată fi folosite pentru operaţiuni speculative, pentru manipularea preţurilor, în ultimă instanţă, pentru furt, pentru însuşirea de venituri necuvenite. Prin crearea Autorităţii Financiare, prin atribuţiile încredinţate acestei componente a statului român, prin normele referitoare la corelarea masei monetare cu producţia, la limitarea dobânzilor, la interzicerea instrumentelor financiare speculative, Constituţia Cetăţenilor asigură cadrul normativ care va împiedica folosirea sistemului financiar al ţării în scopuri speculative, de jefuire a micilor investitori de către manipulatorii pieţelor financiare.

C. Constituţia Cetăţenilor obligă statul român să ia măsuri care să asigure remunerarea echitabilă a factorilor de producţie, respectiv creşterea continuă a ponderii remunerării muncii în totalul valorii veniturilor create în economia naţională. În prezent, în România, salariile reprezintă mai puţin de o treime din valoarea totală a veniturilor create în economia naţională (PIB), în timp ce profiturilor le revin două treimi din această valoare. În Elveţia, de exemplu, acest raport între salarii şi profituri este exact invers. În România s-a ajuns la această proastă remunerare a muncii ca urmare a oligarhizării şi înstrăinării proprietăţii asupra capitalului. Democratizarea şi românizarea capitalului vor avea ca efect şi o mai echitabilă distribuţie a avuţiei create în economia naţională între factorii care contribuie la crearea acestei avuţii: capitalul şi forţa de muncă. Pe lângă faptul că, prin democratizarea capitalului, o parte tot mai mare a cetăţenilor va participa la însuşirea profiturilor.

D. Statul trebuie să ia măsuri care să asigure nu numai repartizarea echitabilă a avuţiei create între proprietarii capitalului şi proprietarii forţei de muncă, dar şi repartizarea echitabilă a părţii din avuţie care revine forţei de muncă, prin reducerea raportului dintre salariul minim şi cel mediu. Statul poate interveni în acest raport prin sporirea continuă a salariului minim, prin lege.

Referitor la această normă propusă de noi, n Avizul lor nr. 472014, juriştii Consiliului Legislativ scriu următoarele:

„44. În legătură cu textul art. 135 alin. (2) lit. d), propus la art. I pct. 160, precizăm că norma nu este corectă, întrucât veniturile obţinute din muncă aparţin prestatorilor muncii, prin urmare nu pot fi supuse unei “distribuţii echitabile” din partea statului.”

Evident, vorbim limbi diferite. Noi nu am negat faptul că veniturile din muncă aparţin prestatorilor muncii. Am afirmat numai că statul poate interveni în distribuţia veniturilor obţinute din muncă între prestatorii muncii, în reducerea ecartului dintre salariul minim şi salariul mediu, pe economia naţională, lucru care se întâmplă în toate statele lumii, prin pârghia numită legiferarea salariului minim. Nu am făcut decât să obligăm statul român să respecte această bună practică internaţională

E. Experienţa de aproape o jumătate de mileniu de economie capitalistă, adică o economie bazată pe proprietatea PRIVATĂ asupra capitalului, asupra bunurilor utilizate pentru producţia de mărfuri, de bunuri şi servicii destinate vânzării la piaţă, ne arată că o astfel de economie, lăsată liberă, fără intervenţia societăţii, a statului, duce, implacabil, la o economie OLIGARHICĂ, la concentrarea capitalului în proprietatea PRIVATĂ a unei MINORITĂŢI, la transformarea majorităţii cetăţenilor în sclavi, oameni lipsiţi de capital, obligaţi să-şi vândă forţa de muncă proprietarilor capitalului, pe salarii de mizerie, salarii care nu le permit să economisească, să investească, să devină proprietari de capital. Economia oligarhică este o economie bolnavă, parazitară, toxică, deoarece cea mai mare parte a avuţiei creată de munca salariaţilor este însuşită de proprietarii de capital şi utilizată pentru consum, pentru huzurul oligarhilor, pentru întreţinerea statului care să apere averile oligarhilor, pentru purtarea de războaie care să asigure oligarhilor noi surse de materii prime, de forţă de muncă ieftină, de pieţe de desfacere. Economia oligarhică investeşte puţin, sau de loc, ceea ce generează şomaj continuu pentru o bună parte a forţei de muncă, cu tot cortegiul de neajunsuri ce decurge din starea de şomer.

Experienţa de mai bine de un secol de economie comunistă, adică o economie bazată pe proprietatea COMUNĂ asupra capitalului, ne arată că o astfel de economie duce, implacabil, la economia TOTALITARĂ, în care un singur om, conducătorul partidului unic şi, totodată, al statului, exercită singur dreptul de proprietate asupra capitalului, restul cetăţenilor fiind transformaţi în sclavi, lipsiţi de capital şi obligaţi să-şi vândă forţa de muncă celui care exercită dreptul de proprietate asupra capitalului, pe salarii de mizerie. Economia comunistă economiseşte o mare parte din avuţia creată, investeşte mult, dar este ineficientă, deoarece proprietatea comună nu permite afirmarea iniţiativei şi responsabilităţii individului în activitatea economică. În plus, deposedarea tuturor cetăţenilor de capital şi exercitarea dreptului de proprietate asupra întregului capital naţional de către un singur om nu este posibilă decât prin restrângerea tuturor drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, adică prin instituirea dictaturii totalitare.

Constituţia Cetăţenilor propune românilor A TREIA CALE, care constă în construcţia unei economii DEMOCRATICE, o economie în care MAJORITATEA CAPITALULUI să intre şi să rămână în proprietatea PRIVATĂ a MAJORITĂŢII CETĂŢENILOR.

Economia democratică poate fi construită prin crearea unui Fond Naţional de Capital Distributiv, în care să se colecteze o parte substanţială din avuţia creată în economia naţională, acum, în România, cel puţin 20%, care să fie folosită pentru investiţii, dar nu în numele statului, nici în numele „tuturor”, cum s-a făcut de regimul comunist. Aceşti bani trebuie puşi la dispoziţia cetăţenilor, pentru ca aceştia să-i investească în numele lor, să devină proprietari PRIVAŢI asupra capitalului productiv creat prin aceste investiţii.

Din nou, noi spunem una, iar juriştii Consiliului Legislativ văd altceva. În avizul lor nr. 47/2014, ei scriu următoarele

“Referitor la Fondul Naţional de Capital Distributiv, care urmează <<să fie utilizat pentru împroprietărirea cetăţenilor ţării cu capital productiv>>, semnalăm că norma propusă la alin. (2) lit. e) TINDE să aducă atingere dreptului de proprietate privată al cetăţenilor, garantat de Constituţie, precum şi proprietăţii publice şi private a statului”.

Deci, noi propunem o normă constituţională care să permită CREAREA dreptului de proprietate PRIVATĂ asupra capitalului pentru milioane de cetăţeni, iar juriştii Consiliului Legislativ ne acuză că, prin această normă, ÎNCĂLCĂM dreptul de proprietate privată al cetăţenilor. Este adevărat că, în concepţia lor, nu încălcăm de tot, ci numai TINDEM să aducem atingere dreptului de proprietate. Mai departe, norma propusă de noi, spun ei, TINDE să aducă atingere, adică să încalce şi dreptul de proprietate publică şi privată a statului. Păi, cum vine asta, domnilor jurişti? Noi nu propunem să se ia nimic de la stat, din proprietatea lui, publică, sau privată. Noi propunem un impozit, cum sunt atâtea altele, plătit de cetăţeni, prin care să luăm o parte din avuţia creată în economie şi să o folosim petru crearea de capital, care să intre în proprietatea PRIVATĂ a cetăţenilor ţării. Toate statele lumii percep impozite prin care preiau o parte din avuţia creată în economiile lor, pe care o folosesc în diverse scopuri, stabilite prin lege. Toate aceste state TIND să aducă atingere dreptului de proprietate privată al cetăţenilor, precum şi proprietăţii publice şi private a statelor respective?

F. Datele statistice şi calculele făcute pe baza acestor date arată că actualul sistem de pensii publice din România este unul care jefuieşte contribuţiile salariaţilor la fondul public de pensii şi, din această cauză, plăteşte pensii mizerabile. În timpul regimului comunist, în România, contribuţiile la fondul de pensii publice a fost preluat de stat, investit şi transformat în capital productiv – uzine, fabrici, bănci etc – trecute în proprietatea socialistă de stat, a tuturor cetăţenilor ţării. Prin Legea 15/1990, acest capital productiv a fost trecut în proprietatea privată a statului, de unde a fost, apoi, vândut, prin aşa-zisa privatizare. Normal, acest capital ar fi trebuit trecut în proprietatea fondului de pensii publice şi ar fi produs profituri, din care să se plătească pensiile celor care au contribuit la acest fond. Capitalul acumulat din contribuţiile cetăţenilor fiind furat de stat şi vândut, după 1989, statul foloseşte contribuţiile actualilor salariaţi ca să plătească pensii celor cărora le-a furat capitalul, contribuţiile lor la fondul de pensii. Furtul continuă, neîntrerupt.

Constituţia Cetăţenilor propune să se oprească această hoţie. Propunem să se calculeze valoarea, la zi, a contribuţiilor la fondul de pensii a tuturor actualilor pensionari şi salariaţi, să se creeze Fondul Naţional de Pensii Publice, care să devină acţionar, cu această valoare, la societăţile comerciale, aflate, în prezent, în proprietatea statului român, urmând ca Fondul să plătească pensiile din profiturile realizate de aceste societăţi comerciale, aşa cum fac toate fondurile de pensii private din lume.

Numai aşa, pensiile românilor vor corespunde contribuţiilor lor la acest fond şi valoarea lor va fi cât mai apropiată de salariile avute în viaţa activă.

G. Prin norma înscrisă la litera b) a alineatului (2) al articolului 135, actuala Constituţie a României obligă statul român să asigure „protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară”. Statul român şi-a îndeplinit aşa de bine această obligaţie încât cea mai mare parte a capitalului naţional a fost trecută, pe nimic, în proprietatea străinilor, aproape tot sistemul financiar al ţării este controlat de străini, iar puterea de cumpărare a monedei naţionale s-a redus de aproape 4 ori în ultimii 15 ani. Aceasta şi datorită caracterului vag, imprecis, al modului în care este formulată această normă constituţională.

Constituţia Cetăţenilor propune obligarea statului român să asigure o astfel de protejare a capitalului naţional încât acesta, capitalul naţional, să deţină o pondere crescândă în totalul capitalului naţional utilizat în economia naţională. Concret, măsurabil. Cetăţenii îl vor putea întreba pe Preşedintele lor, în fiecare an, cu cât a crescut ponderea capitalului românesc în totalul capitalului utilizat în economia naţională. Iar dacă această pondere a scăzut, îl vom întreba şi care este cauza şi cine este vinovatul.

H. La fel stau lucrurile şi cu “stimularea” cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale. Constituţia Cetăţenilor propune o normă care ne va da posibilitatea să cunoaştem, concret, ponderea valorii produselor şi serviciilor realizate cu tehnologii româneşti în totalul valorii produselor şi serviciilor realizate în economia naţională, să ştim dacă această pondere creşte sau scade, dacă valorificăm capacitatea de creaţie a românilor sau devenim tot mai dependenţi de tehnologiile altora.

I. Nu este suficient să afirmăm, în Constituţie, că statul trebuie să asigure exploatarea resurselor naturale „în concordanţă cu interesul naţional”. Cu o astfel de normă, resursele naturale ale României au ajuns să fie exploatate de corporaţiile transnaţionale, cu tehnologii poluante, toxice, în concordanţă cu interesele lor de profit şi nu „cu interesul naţional”. Constituţia Cetăţenilor propune ca toate resursele naturale ale ţării să formeze obiectul proprietăţii publice, să fie exploatate numai de statul român, prin regii autonome şi instituţii publice, cu tehnologii nepoluante, în beneficiul tuturor cetăţenilor ţării.

J. Exercitarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor nu se reduce la simpla lor afirmare prin norme constituţionale. Statul trebuie să dispună de instituţii apte să furnizeze cetăţenilor serviciile prin care se exercită aceste drepturi şi libertăţi. Statul trebuie obligat, prin Constituţie, să asigure serviciile publice, naţionale sau locale, de educaţie, asistenţă medicală, ordine publică, apărare naţională, apărarea naturii etc. Cetăţenii nu pot să-şi asigure singuri aceste servicii. Acesta este şi motivul pentru care îşi construiesc statul. Să dispună de un sistem naţional de învăţământ, de un sistem naţional de asistenţă medicală, de un sistem naţional de ordine publică, de o armată naţională, de un sistem naţional de apărare a naturii, a mediului înconjurător etc. Serviciile oferite de aceste componente ale statului naţional sunt aceleaşi pentru toţi cetăţenii, sunt gratuite, ele fiind finanţate din contribuţiile tuturor cetăţenilor, prin sistemul de taxe şi impozite. Scoaterea acestor servicii în afara statului naţional, furnizarea lor de către agenţi economici cu capital privat, autohton, sau transnaţional, contra cost, înseamnă distrugerea statului naţional şi, implicit, distrugerea naţiunii, a poporului.

K. Constituţia Cetăţenilor obligă statul să asigure ocrotirea mediului înconjurător şi menţinerea echilibrului ecologic, dar crează şi baza materială de care are nevoie pentru a-şi duce la îndeplinire această obligaţie. Prin articolul 135.6, Constituţia Cetăţenilor dispune crearea Fondului Naţional de Mediu, în care vor fi colectate amenzile plătite de cei care alterează mediul şi din care vor fi finanţate cheltuielile pentru refacerea mediului alterat şi pentru menţinerea echilibrului ecologic.

L. Poporul român este un tot unitar căruia nu îi este indiferent de ce se întâmplă cu cei care îl compun. Toţi românii, din toate localităţile ţării au dreptul la libertate, la bunăstare şi la fericire. Statul românilor trebuie obligat, prin Constituţie, să asigure dezvoltarea ECONOMICĂ ECHILIBRATĂ a tuturor localităţilor şi judeţelor ţării. Constituţia Cetăţenilor nu se mulţumeşte să înscrie această obligaţie printre normele sale, ci crează şi mecanismul financiar care să asigure ducerea la îndeplinire a obligaţiei. Toţi cetăţenii României, din TOATE localităţile ţării, vor primi cele 20.000 de euro de la Fondul Naţional de Capital Distributiv, pe care vor putea să-i investească în crearea de capacităţi de producţie şi locuri de muncă, chiar în comunele şi oraşele în care locuiesc. Banii colectaţi la Fondul Naţional de Capital Distributiv vor fi repartizaţi pe ramuri de activitate – industrie, agricultură, construcţii, transporturi, comerţ etc. – Dar vor fi repartizaţi şi pe judeţe, în funcţie de numărul de locuitori ai acestora. După intrarea în vigoare a Constituţiei Cetăţenilor, România nu va mai avea “zone” şi „regiuni” defavorizate, subdezvoltate. Vom avea o economie înfloritoare în toate localităţile care compun România, viitoarea Grădină a Maicii Domnului.

M. Ca stat membru al Uniunii Europene, România are obligaţia să pună în practică deciziile de politică economică ale Uniunii, decizii la luarea cărora participă, pe picior de egalitate, cu toate celelalte state membre. Punem în aplicare aceste politici economice dacă şi numai dacă ele sunt în concordanţă cu interesul nostru naţional. Iată de ce este foarte important cui îi dăm puterea de a ne reprezenta în instituţiile Uniunii Europene în care se iau deciziile de politică economică comunitară. Iată de ce este important pe cine alegem în funcţia de Preşedinte al României.

În Constituţia României, la articolul 135, Economia, am adăugat trei noi alineate.

Constituţia Cetăţenilor, prin alineatul (3) al articolului 135, obligă statul român să ţină evidenţa indicatorilor economici prevăzuţi la alineatul (2), deci indicatorii care măsoară modul în care statul asigură dezvoltarea economiei naţionale, să publice nivelul şi dinamica acestor indicatori în Anuarul Statistic al României, astfel încât poporul să cunoască în ce măsură statul şi-a îndeplinit aceste obligaţii constituţionale.

Prin alineatul (4) al aceluiaşi articol 135, Constituţia Cetăţenilor obligă pe cei care candidează la funcţia de Preşedinte al României să includă indicatorii economici menţionaţi la alineatul (2) în Programele Naţionale de Dezvoltare a României supuse de ei spre aprobarea poporului în campaniile pentru alegerile prezidenţiale. Candidaţii la funcţia de Preşedinte al României nu vor mai putea ameţi electoratul cu promisiuni de genul „Să trăiţi bine!”. Fiecare candidat va trebui să propună poporului, spre aprobare, Programul Naţional de Dezvoltare a României, pe perioada celor 4 ani în care vrea să fie Preşedintele României, program care va cuprinde cifre exacte privind nivelul PIB-ului, numărul locurilor de muncă, nivelul salariilor şi al pensiilor, numărul românilor care vor primi cei 20.000 de euro, raportul dintre salarii şi profituri, nivelul dobânzilor, nivelul datoriei externe, raportul dintre capitalul autohton şi cel străin, ponderea valorii produselor şi serviciilor realizate cu tehnologii româneşti etc. Candidatul se va obliga, în scris, în faţa poporului, să acţioneze pentru realizarea Programului de Dezvoltare a României pe care îl propune spre aprobarea poporului. Nerealizarea acestui Program va atrage demiterea din funcţia de Preşedinte al României.

Prin alineatul (5) al articolului 135, Constituţia Cetăţenilor interzice statului român, regiilor autonome, instituţiilor publice şi autorităţilor locale române să încheie contracte de natură economică cu clauze secrete. Bunurile şi valorile care fac obiectul acestor contracte aparţin poporului şi proprietarul lor are dreptul să cunoască clauzele contractelor în cauză.