Articolele etichetate cu «finanţele publice»

Fondul Naţional de Pensii Publice

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 135.2

Ca şi în multe alte ţări, şi în România, sistemul de pensii publice a fost construit pe principiul plăţii pensiilor actualilor pensionari din contribuţiile actualilor salariaţi. Acest sistem a funcţionat, în România, şi înainte şi după 1989.

În anul 1989, România avea 8,0 milioane de salariaţi şi 2,2 milioane de pensionari. În anul 2012, România a ajuns la 4,4 milioane de salariaţi şi 5,5 milioane de pensionari, după ce, în 2005, numărul pensionarilor ajunsese la 6,0 milioane.

În timpul regimului comunist, salariaţii au fost obligaţi, prin lege, să contribuie cu o parte din venitul lor salarial la constituirea fondului din care s-au plătit pensiile publice. Numărul mic al pensionarilor, comparativ cu cel al salariaţilor, a făcut ca, pe de o parte, cuantumul contribuţiei la fondul de pensii să fie unul moderat, iar, pe de altă parte, să se realizeze mari excedente la bugetele de asigurări sociale, aceste excedente fiind investite de statul comunist în obiective economice – fabrici, uzine, bănci etc – care au intrat în “proprietatea socialistă de stat”, a întregului popor.

În anul 1990, a existat un excelent prilej ca sistemul de pensii publice să poată fi schimbat, astfel încât pensionarii să nu îşi mai primească pensiile din contribuţiile curente ale salariaţilor, ci din profiturile realizate de capitalul constituit din propriile lor contribuţii.

Românii care, în anul 1990, aveau calitatea de pensionari şi salariaţi contribuiseră, pe de o parte, la fondul public de pensii, plătindu-şi, fiecare, contribuţia de asigurări sociale (CAS-ul), pe de altă parte, la “fondul de acumulare”, prin preluarea de către stat a profiturilor, beneficiilor, cum li se spunea, atunci, realizate de întreprinderile unde aceştia erau angajaţi, de unde au fost făcute investiţiile prin care a fost creat capitalul trecut în “proprietatea socialistă de stat”, a întregului popor.

Pentru fiecare pensionar, se putea calcula valoarea contribuţiilor de asigurări sociale, de-a-lungul vieţii active, multiplicată cu o dobândă rezonabilă, de 5% pe an, de exemplu. Din această sumă, s-ar fi scăzut valoarea pensiilor primite până la data calcului. S-ar fi stabilit, astfel, valoarea la zi a capitalului acumulat de fiecare pensionar. Prin însumarea acestor capitaluri individuale, s-ar fi obţinut valoarea actualizată a capitalului acumulat de toţi pensionarii României, până la data calcului.

Asemănător, s-ar fi calculat şi valoarea actualizată a capitalului acumulat de către cei care, la data respectivă, aveau calitatea de salariat.

Prin cumularea celor două sume, s-ar fi stabilit valoarea Fondului Naţional de Pensii Publice al României, la data efectuării calculului, dată care putea fi 1 ianuarie, sau 31 decembrie 1990. Cu această valoare, să zicem, de 100 miliarde de dolari, Fondul Naţional de Pensii Publice ar fi devenit acţionar la mai multe societăţi comerciale, create din fostele întreprinderi aflate în proprietatea socialistă de stat, urmând ca pensiile românilor, începând cu cea dată, să fie plătite din profiturile încasate de Fond de la societăţile comerciale la care devenise acţionar (proprietar).

În felul acesta, contribuţiile de asigurări sociale ale salariaţilor României nu ar mai fi fost folosite pentru plata pensiilor, ci ar fi sporit, continuu, valoarea capitalului acumulat în Fondul Naţional de Pensii Publice. Seniorii României nu ar mai fi fost batjocoriţi de guvernanţi cu pensii de mizerie. Guvernanţii nu ar mai fi putut să-i învrăjbească pe români pe motiv că vârstnicii, pensionarii, sunt „întreţinuţi” de tineri, salariaţi. Guvernanţii nu ar mai fi putut transforma milioane de români în „asistaţi” ai statului, în masă de manevră pentru manipularea voturilor în alegerile de toate categoriile.

Sistemul actual de pensii publice din România este folosit de către guvernanţi atât ca un instrument de jefuire a salariaţilor ţării de o bună parte a veniturilor câştigate de ei prin muncă, dar şi ca instrument de manipulare a voinţei politice a pensionarilor şi a beneficiarilor de „ajutoare sociale”, pentru menţinerea statului sub controlul acestor guvernanţi.

Vom calcula, exemplificativ, capitalul acumulat din contribuţiile la fondul public de pensii ale unui salariat român, care are un salariu net egal cu salariul mediu net pe economie, realizat în luna decembrie a anului 2013, de 1.650 lei, sau 371 euro, la un curs de schimb de 4,46 lei/euro.

Presupunem următoarele:

1 Salariatul nostru începe să lucreze la vârsta de 23 de ani, cu un salariu net lunar de 260 de euro, 1.160 lei, care creşte, treptat, ajunge la 371 euro, 1.650 lei, în anul 22 de la începerea activităţii, şi la suma de 520 euro, 2.320 lei, în ultimul an, înainte de ieşirea la pensie, la vârsta de 65 de ani.

2. În cei 42 ani de activitate, salariatul nostru plăteşte o contribuţie la fondul public de pensii egală cu 31,3 % aplicată la salariul lui net (10,5% plătită direct de salariat şi 20,8% plătită de angajator), cotă practicată, în prezent, în România.

3. Contribuţiile salariatului nostru sunt depuse la CEC, cu o dobândă de 5% pe an.

Oricine va face calculul pe care l-am făcut eu, luând în considerare cele de mai sus, va ajunge la următoarele rezultate:

Valoarea totală a contribuţiilor făcute de salariatul nostru la fondul public de pensii este de 59.230 euro. De-a-lungul anilor, aceste contribuţii au adus salariatului nostru o dobândă egală cu suma de 114.942 euro. Aceasta înseamnă că, la ieşirea la pensie, valoarea totală a capitalului acumulat din contribuţiile salariatului nostru la fondul public de pensii este egală cu suma de 174.172 euro (59.230 euro contribuţii + 114.942 euro dobânzi).

Observăm, mai întâi, că, din acest capital, s-ar putea plăti salariatului nostru o pensie egală cu salariul mediu câştigat de el în cei 42 ani de activitate, de 371 euro pe lună, adică 1.650 lei pe lună, timp de 39 de ani (174.172:371:12).

Observăm, apoi, că, suma de 174.172, depusă la CEC, cu o dobândă de 5% pe an, aduce o dobândă anuală de 8.709 euro, adică 726 de euro pe lună, sau 3.237 lei pe lună.

Rezultatul este absolut uluitor.

Deci, un român care munceşte cinstit 42 de ani, aşa cum se întâmplă cu marea majoritate a românilor, care plăteşte cota de CAS, de contribuţii pentru asigurări sociale, pentru pensii, de 31,3 %, ar trebui şi ar putea să primească, TOT RESTUL VIEŢII, indiferent cât ar fi aceasta de lungă, o pensie DE DOUĂ ORI MAI MARE decât salariul mediu pe care el l-a câştigat de-a-lungul perioadei de muncă, sau DE PATRU ORI MAI MARE decât pensia pe care o primeşte în prezent, ATENŢIE, fără ca el să consume vreun euro, sau vreun leu, din capitalul acumulat din contribuţiile sale pentru pensie. Acest capital şi-ar continua existenţa VEŞNIC, ar rămâne, mereu, în proprietatea viitoarelor generaţii de români, ar genera avuţie şi locuri de muncă pentru urmaşii celor care l-au creat.

Este CLAR. Actualul sistem de pensii publice din România este unul care îi jefuieşte pe cei care muncesc şi contribuie cu o parte din veniturile lor la acest sistem de pensii. O parte importantă din aceste contribuţii sunt furate de stat şi sunt folosite pentru a se plăti pensii, ajutoare sociale şi alte venituri unor categorii de cetăţeni care nu muncesc şi nu contribuie la fondul public de pensii. Aceste categorii de cetăţeni nu contribuie la fondul de pensii, dar participă la vot, ele sunt folosite, de către guvernanţi, ca masă de manevră pentru cucerirea puterii politice. Acest sistem de pensii este nedrept, nedemocratic, retrograd şi parazitar. El trebuie înlocuit. Cât mai grabnic.

Constituţia Cetăţenilor obligă statul român să constituie Fondul Naţional de Pensii Publice pe principii fundamental deosebite de cele pe baza cărora funcţionează actualul sistem de pensii publice.

În baza prevederilor Constituţiei Cetăţenilor, Guvernul României, prin ministerul de resort, va fi obligat să calculeze valoarea la zi a contribuţiilor de asigurări sociale făcute de toţi pensionarii şi salariaţii ţării, la data de referinţă, data intrării în vigoare a Constituţiei Cetăţenilor. Calculul va lua în considerare o cotă de contribuţie de 31,3% şi o dobândă de 5% pe an, aşa cum am făcut şi eu în calculul exemplificativ prezentat mai sus. Din valoarea cumulată a contribuţiilor astfel calculată se va scădea valoarea pensiilor plătite actualilor pensionari până la data de referinţă. Se va stabili, astfel, valoarea capitalului Fondului, la data de referinţă. Cu această valoare, Fondul devine acţionar la societăţile comerciale al căror capital, la data de referinţă, se află, în proprietatea statului român. În această calitate, de acţionar, Fondul va încasa dividendele ce i se cuvin, pe care le va folosi pentru plata pensiilor membrilor săi.

Este posibil ca valoarea calculată ca mai sus a capitalului Fondului Naţional de Pensii Publice să fie mai mare sau mai mică decât valoarea nominală a capitalului deţinut de statul român la societăţile comerciale create prin aplicarea prevederilor Legii 15/1990. În cazul în care valoarea capitalului Fondului Naţional de Pensii Publice este mai mică, diferenţa rămâne în administrarea Fondului Naţional de Capital Distributiv, până la trecerea acestui capital în proprietatea privată a cetăţenilor, potrivit prevederilor articolului 135.1 din Constituţia Cetăţenilor. În cazul în care valoarea capitalului Fondului Naţional de Pensii Publice, calculată ca mai sus, este mai mare decât capitalul pe care statul român îl mai deţine la societăţile comerciale, diferenţa se va reface, treptat, cu capitalul ce va fi recuperat de statul român, prin răscumpărarea capitalului vândut prin aşa-zisa privatizare şi prin contribuţiile actualilor salariaţi.

Trebuie observat că actuala cotă de contribuţii de asigurări sociale, de 31,3%, aplicată la fondul de salarii, este una foarte mare. Din calculul prezentat mai sus, se constată că o astfel de cotă asigură acumularea unui capital care ar permite plata unor pensii de două ori mai mari decât salariile medii realizate de români de-a-lungul vieţii lor active. În prezent, din păcate, românii primesc o pensie mai mică decât JUMĂTATE din salariul lor mediu. În luna decembrie 2013, salariul mediu net pe economie a fost de 1.650 lei, iar pensia medie a fost de 811 lei. Această mare discrepanţă între cât este pensia şi cât ar trebui să fie, având în vedere nivelul contribuţiilor, se datorează faptului că o mare parte din contribuţii este folosită de stat pentru „asistenţă socială”, respectiv, pentru plata de „ajutoare sociale” către persoane care nu muncesc, care nu crează avuţie şi nu contribuie la fondul de pensii.

Constituţia Cetăţenilor, prin crearea Fondului Naţional de Pensii Publice, separă pensiile de „ajutoarele sociale”. Stă în puterea poporului român să hotărască, prin lege, adoptată de Parlament, sau prin referendum, dacă este de acord ca o parte din avuţia creată de el, prin munca lui, să fie folosită pentru plata de „ajutoare sociale” către diverse categorii de cetăţeni care nu vor să muncească. Poporul trebuie să ia această hotărâre în cunoştinţă de cauză, să ştie cât, cui şi de ce să se plătească aceste „ajutoare sociale”. În orice caz, ele trebuie plătite din alte surse, nu din contribuţiile pentru pensii publice, plătite de cei care muncesc.

Constituţia Cetăţenilor prevede ca pensia publică să fie cât mai apropiată de valoarea salariului mediu realizat de fiecare participant la Fondul Naţional de Pensii Publice, în perioada minimă de contribuţie, stabilită prin lege. În exemplul nostru, perioada minimă de contribuţie este de 42 de ani, iar în condiţiile realizării, pe această perioadă, a unui salariu mediu de 1.650 lei, Fondul Naţional de Pensii Publice ar trebui să asigure o pensie cât mai apropiată, eventual, egală cu salariul mediu, de 1.650 lei, nu cu mai puţin de jumătate din acest salariu, cât este, în prezent

Din cele de mai sus, rezultă că, prin aplicarea prevederilor Constituţiei Cetăţenilor, va fi posibil să reducem, treptat, nivelul cotei de contribuţii la Fondul Naţional de Pensii Publice, de la 31,3%, cât este în prezent, la jumătate, adică la nivel de 15-16% din valoarea salariului, în condiţiile în care valoarea pensiilor se va dubla, urmând ca, după aceea, valoarea lor să crească, în continuare, ca urmare a creşterii continue a salariilor.

Iată de ce este necesar ca atât cei 5,5 milioane de pensionari, cât şi cei 4,5 milioane de salariaţi actuali ai României să nu se mai lase jefuiţi de guvernanţi, să pună piciorul în prag, să intre în Mişcarea pentru Constituţia Cetăţenilor, să lupte pentru ca această Constituţie să fie adoptată şi să intre în vigoare cât mai repede, să ceară oprirea imediată o oricărei vânzări din capitalul trecut samavolnic în proprietatea statului prin Legea 15/1990, să ceară trecerea acestui capital în administrarea Fondului Naţional de Pensii Publice, astfel încât acest Fond să fie capabil să plătească pensii decente, din profiturile generate de capitalul acumulat din contribuţiile pensionarilor.

Ca şi Fondul Naţional de Capital Distributiv, Fondul Naţional de Pensii Publice va funcţiona ca instituţie publică a statului român, în subordinea Guvernului României, care va fi condusă de un Guvernator, numit de Preşedintele României, pe bază de concurs, pentru un mandat de 4 ani, care va putea fi reînnoit o singură dată.

Constituirea şi funcţionarea Fondului Naţional de Pensii Publice prezintă o importanţă capitală pentru viitorul României şi al poporului român.

Samavolnic, fără consultarea poporului român, a milioanelor de pensionari şi salariaţi, politicienii români au adoptat Legea 411/2004 prin care au OBLIGAT cetăţenii României să participe la fonduri private de pensii, prin preluarea unei părţi din contribuţiile lor la fondul public de pensii şi transferarea acestora la fonduri private de pensii. În statele democratice şi civilizate ale lumii nu există legi care să-i oblige pe cetăţeni să participe la fonduri PRIVATE de pensii. Fondurile PRIVATE de pensii sunt FACULTATIVE. La ele participă cine vrea şi cu cât vrea. Aşa cum a demonstrat criza (ţeapa) financiară din anul 2008, fondurile private de pensii pot fi, oricând, împinse în faliment de administratori corupţi, milioane de participanţi trezindu-se cu economiile de o viaţă spulberate. În spatele acestei samavolnicii legislative, se află mafia financiară autohtonă şi transnaţională care urmăreşte să acapareze aceste uriaşe resurse financiare formate din contribuţiile la fondurile de pensii a milioane de cetăţeni. Această mafie încearcă să distrugă ideea de fond NAŢIONAL de pensii PUBLICE, să impună, cu ajutorul mijloacelor de comunicare în masă, al televiziunilor, ideea că statul naţional nu este capabil să asigure pensii decente pentru cetăţenii săi, că viitorul aparţine numai pensiilor private, administrate de ei.

Trebuie să ne apărăm cu toate forţele noastre Fondul Naţional de Pensii Publice. Este vorba de sute de miliarde de euro. Pentru a vă face o idee asupra numărului acestor miliarde, vă invit să luaţi în considerare numărul actual de pensionari ai României, 5,5 milioane, şi să-l înmulţiţi cu numai jumătate din valoarea capitalului care se acumulează din contribuţiile la fondul de pensii ale unui român cu salariul mediu, deci cu suma de 87.000 de euro. Presupunem, deci, că jumătate din capital a fost plătită, ca pensie, până acum. Rezultatul este 478,5 miliarde de euro. Adăugaţi încă pe atâta, pentru actualii salariaţi. Ne apropiem de cifra de 1.000 de miliarde de euro. Cam atâta ar putea fi valoarea Fondului Naţional de Pensii Publice. Aceste miliarde vor fi ale NOASTRE, sau ale LOR.

Contribuţiile românilor la fondurile de pensii pot fi folosite de noi, prin Fondul Naţional de Pensii Publice, pentru crearea de capacităţi de producţie şi milioane de locuri de muncă, în România, pentru români, sau pot fi folosite de ei, pentru propria lor îmbogăţire, a mafiei financiare.

Fondul Naţional de Pensii Publice este nu numai o sursă de bunăstare, pentru noi, cei care contribuim la acest Fond, dar el este şi un puternic factor de întărire a coeziunii sociale şi naţionale, a legăturilor dintre actualele generaţii de români şi între noi şi urmaşii noştri. Capitalul acumulat în acest Fond va rămâne ca moştenire, a noastră, a celor care formăm, în prezent, poporul român, pentru TOATE generaţiile de români care ne vor urma.

Consiliul Economic şi Social

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 141

Conform articolului 141 din actuala Constituţie a României, „Consiliul Economic şi Social este organ consultativ al Parlamentului şi al Guvernului în domeniile de specialitate stabilite prin legea sa organică de înfiinţare, organizare şi funcţionare.” Acest articol a fost introdus în Constituţia României prin legea de revizuire adoptată în anul 2003, deşi instituţia a fost creată încă din anul 1997, prin Legea nr. 109/1997. Ulterior, organizarea şi funcţionarea acestei instituţii a făcut obiectul Legii nr. 62/2011 şi, apoi, al Legii nr. 248/2013.

Deoarece Constituţia Cetăţenilor transferă atribuţiile Consiliului Economic şi Social Uniunii Naţionale a Asociaţiilor Comunitare, deci, întregii societăţi civile, articolul 141 nu mai are obiect şi am propus abrogarea lui.

Curtea de Conturi

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 140

Cam toate statele moderne au şi o Curte de Conturi, o componentă a statului care controlează modul în care autorităţile statului şi autorităţile locale gestionează, administrează, avuţia, banii pe care poporul îi pune la dispoziţia acestor autorităţi, pentru a-şi îndeplini atribuţiile încredinţate prin Constituţie, sau prin lege.

Poporul plăteşte taxe şi impozite, prin care se adună sume mari de bani, la bugetul statului, sau la bugetele autorităţilor locale. Aceşti bani sunt folosiţi pentru construirea clădirilor în care îşi desfăşoară activitatea autorităţile statului şi cele locale, pentru achiziţionarea maşinilor, echipamentelor, materialelor folosite de personalul angajat de aceste autorităţi, pentru plata salariilor acestui personal.

Banul este ochiul dracului şi este firesc ca, în cheltuirea acestor mari sume de bani, puse de popor la dispoziţia autorităţilor statului şi a celor locale, să apară nereguli, concretizate în încercări ale celor implicaţi în gestionarea acestor bani şi a bunurilor cumpărate cu aceşti bani, intrate în proprietate publică, de a-şi însuşi, o parte din aceşti bani şi din aceste bunuri.

Acesta este motivul pentru care poporul îşi crează o Curte de Conturi, o instituţie căreia îi încredinţează sarcina să controleze modul în care sunt cheltuiţi banii bugetului, să-i depisteze pe cei care încearcă să fure banul public şi bunul public şi să se îmbogăţească, astfel, nemeritat, pe seama celor care plătesc taxe şi impozite.

Statul român, creat prin lovitura de stat din decembrie 1989 şi prin Constituţia adoptată în anul 1991, pe lângă banii obţinuţi de la popor prin taxe şi impozite, şi-a însuşit, samavolnic, încălcând Constituţia, şi toate bunurile create de poporul român în timpul regimului comunist, aflate în aşa – zisa proprietate socialistă de stat – uzine, fabrici, bănci etc. Prin Legea 15/1990 aceste bunuri au fost confiscate de stat şi trecute în proprietatea PRIVATĂ a statului şi a autorităţilor locale, care, apoi, le-au vândut şi le vând, prin aşa-zisa privatizare. Normal ar fi fost ca şi modul în care au fost şi sunt administrate aceste bunuri să fie controlat de Curtea de Conturi.

Din nefericire, Curtea de Conturi a României este numai cu numele a României, a poporului român. Ca şi celelalte componente ale statului român, Curtea de Conturi a fost şi este un instrument folosit de politicieni pentru propria îmbogăţire, prin jefuirea poporului. Curtea de Conturi este acea instituţie a statului care mimează controlul modului în care este gestionat banul şi bunul public, care, în realitate, ascunde marile hoţii, de miliarde de euro, făcute de politicieni din avuţia trecută în proprietatea statului şi din bugetul statului şi cele ale autorităţilor locale, scoate basma curată pe marii ţepari ai banului public, aruncă, din când în când, în faţa presei şi a publicului, câteva mici delapidări, mici găinării, ca să-şi justifice existenţa, să întreţină circul politic, prin care este manipulată opinia publică.

De vină pentru transformarea Curţii de Conturi în instrument de muşamalizare a fărădelegilor prin care a fost devalizată avuţia trecută în proprietatea statului român postdecembrist este Constituţia însăşi, prevederile acesteia.

În actuala Constituţie a României, normele care reglementează activitatea Curţii de Conturi formează obiectul articolului 140.

Alineatul (1) al articolului 140 are următorul text:

„(1) Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuințare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public. În condiţiile legii organice, litigiile rezultate din activitatea Curții de Conturi se soluționează de instanțele judecătorești specializate.”

„Părinţii” actualei Constituţii a României, au ştiut foarte bine că statul român administrează nu numai „resurse financiare”, adică bani, ci şi capital, intrat, pe o cale sau alta, constituţional sau nu, în proprietatea, sau în administrarea sa. Aceşti „părinţi” au ştiut foarte bine de marea crimă numită privatizare, crima prin care uriaşa avuţie productivă acumulată de poporul român în timpul regimului comunist urma să fie trecută în proprietatea statului si de acolo în proprietatea politicienilor şi a străinilor. În obiectul Curţii de Conturi nu trebuia să intre şi controlul modului în care se vor face aceste „treceri” ale avuţiei poporului în proprietatea privată a marilor beneficiari ai „privatizărilor”. Merea crimă trebuia scoasă de sub controlul Curţii de Conturi. Exista riscul ca la conducerea acestei instituţii să ajungă un român scăpat de sub controlul mafiei politice. Toată crima ar fi fost descoperită, măsurată, personificată. Criminalii ar fi ajuns în faţa instanţelor de judecată. Asta trebuia oprit. Chiar prin Constituţie.

Niciodată nu este prea târziu. Constituţia Cetăţenilor pune şi aici piciorul în prag. Iată textul alineatului (1) al articolului 140 propus de noi:

“(1) Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a CAPITALULUI aflat în proprietate publică şi a resurselor financiare ale statului şi ale autorităţilor locale. În condiţiile legii, litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi se soluţionează de instanţele judecătoreşti specializate.”

După intrarea în vigoare a Constituţiei Cetăţenilor, Curtea de Conturi a României va controla nu numai cum se fură banii de la bugetul statului şi al autorităţilor locale, ci şi cum se fură CAPITALUL aflat în proprietate publică şi în administrarea statului, sau a autorităţilor locale. Reamintesc că, după intrarea în vigoare a Constituţiei Cetăţenilor, nu va mai exista proprietate PRIVATĂ a statului, ci numai proprietate PUBLICĂ, a poporului, dată în administrare statului, sau autorităţilor locale.

Pentru a concretiza această nouă sarcină trasată Curţii de Conturi a României, am modificat şi completat şi alineatul (2) al articolului 140, care, în prezent, are următorul text:

„(2) Curtea de Conturi prezintă anual Parlamentului un raport asupra conturilor de gestiune ale bugetului public naţional din exerciţiul bugetar expirat, cuprinzând şi neregulile constatate.”

În Constituţia Cetăţenilor, alineatul (2) al articolului 140 are următorul text:

„(2) Curtea de Conturi prezintă anual Camerei Reprezentanţilor şi Preşedintelui României un raport asupra conturilor de gestiune ale bugetului public naţional din exerciţiul bugetar expirat, cuprinzând neregulile constatate şi răspunderile materiale şi penale ale celor implicaţi în gestiunea bugetului public naţional. Raportul anual este depus la Camera Reprezentanţilor şi la Preşedintele României şi este publicat în Monitorul Oficial al României şi pe site-ul Curţii de Conturi, cel mai târziu pe data de 30 iunie a anului următor celui la care se referă.”

Noi considerăm că raportul Curţii de Conturi trebuie prezentat nu numai parlamentarilor ci şi Preşedintelui României, în calitatea acestuia de conducător al autorităţii executive a statului, aceea care execută, de fapt, bugetul public naţional, dar şi poporului, prin publicarea acestui raport pe site-ul Curţii de Conturi şi în Monitorul Oficial al României.

Lucrul cel mai important, în propunerea noastră, priveşte obligarea Curţii de Conturi să cuprindă în raportul său anual nu numai neregulile constatate, ci şi RĂSPUNDERILE MATERIALE ŞI PENALE ale celor implicaţi în gestiunea bugetului public naţional.

Constituţia Cetăţenilor propune ca, după alineatul (2) să introducem un nou alineat, (2.1), cu următorul cuprins:

„(2.1) Curtea de Conturi prezintă anual Camerei Reprezentanţilor şi Preşedintelui României un raport asupra modului în care a fost gestionat CAPITALUL aflat în proprietate publică şi în administrarea statului şi a autorităţilor locale în anul financiar expirat, cuprinzând şi neregulile constatate şi răspunderile materiale şi penale ale celor implicaţi în gestiunea acestui capital. Raportul anual este depus la Camera Reprezentanţilor şi la Preşedintele României şi este publicat în Monitorul Oficial al României şi pe site-ul Curţii de Conturi, cel mai târziu pe data de 30 iunie a anului următor celui la care se referă. Primul raport anual întocmit după intrarea în vigoare a prezentei legi se referă şi la modul în care a fost gestionat întregul capital trecut în proprietatea statului şi a autorităţilor locale prin Legea 15/1990, cuprinzând neregulile constatate şi răspunderile materiale şi penale ale celor implicaţi în administrarea acestui capital.”

Prin punerea în aplicare a acestui alineat, poporul român va afla, în sfârşit, cum şi din vina cui, au fost furate şi distruse miile de întreprinderi industriale, agricole, bancare, hoteliere etc, care au făcut obiectul „privatizărilor” din ultimul sfert de veac. Cum şi din vina cui au fost distruse patru milioane de locuri de muncă. Cum şi din vina cui au fost izgoniţi din ţară cei patru milioane de români rămaşi fără locuri de muncă. Vom afla, desigur, şi cum şi de cine sunt căpuşate, în continuare, întreprinderile care se mai află, încă, în proprietatea statului, înainte de a fi puse pe butuci şi vândute pe nimic.

Conform alineatului (3) al articolului 140 din actuala Constituţie, pe lângă verificarea anuală a conturilor de gestiune ale bugetului public naţional, Curtea de Conturi poate declanşa acţiuni de control la oricare instituţie publică, dar numai la cererea parlamentarilor, a Senatului şi Camerei Deputaţilor. Constituţia Cetăţenilor acordă dreptul de a solicita Curţii de Conturi să efectueze astfel de controale şi Preşedintelui României, dar şi unui număr de 10.000 de cetăţeni.

La alineatul (4) al articolului 140, actuala Constituţie ne spune numai că membrii Curţii de conturi sunt numiţi de Parlament, pentru un mandat de 9 ani, că ei sunt independenţi şi inamovibili, precum şi că sunt supuşi incompatibilităţilor prevăzute de lege pentru judecători.

Actuala Constituţie a lăsat, astfel, la latitudinea parlamentarilor, a politicienilor, să stabilească ei, prin lege şi numărul membrilor Curţii şi cine şi cum conduce această importantă componentă a statului român.

Prin Legea nr. 94/1992, parlamentarii au stabilit ca numărul membrilor Curţii de Conturi să fie 18 şi Curtea să fie condusă de un preşedinte şi doi vicepreşedinţi, toţi numiţi în funcţii de Parlament, bineînţeles.

Deoarece şi membrii Curţii de Conturi şi conducătorii acestei instituţii sunt numiţi de Parlament, este evident că întreaga instituţie este subordonată Parlamentului. Nici vorbă de INDEPENDENŢĂ.

În plus, la alineatul (5) al aceluiaşi articol 140, se dispune că membrii Curţii sunt revocaţi de către Parlament. Deci, nici vorbă de inamovibilitate.

Constituţia Cetăţenilor propune ca şi Curtea de Conturi să fie scoasă din ghearele politicienilor şi pusă sub controlul poporului şi în slujba acestuia.

Conform Constituţiei Cetăţenilor, Curtea de Conturi a României va fi condusă de un Preşedinte, ales de popor, prin vot universal, pentru un mandat de 4 ani, ca şi Preşedintele României. Preşedintele Curţii de Conturi va numi pe ceilalţi membrii ai Curţii, pentru un mandat de 4 ani.

În cadrul Curţii de Conturi va funcţiona un Consiliu de Supraveghere, format din 7 experţi în domeniul finanţelor, din care 3 vor fi propuşi de organizaţiile profesionale ale economiştilor din România, legal constituite, şi 4 vor fi propuşi de Uniunea Naţională a Asociaţiilor Comunitare.

Prin aceste norme propuse de Constituţia Cetăţenilor se va asigura atât independenţa totală a Curţii de Conturi faţă de celelalte componente ale statului, a căror gestiune este chemată să o controleze, dar şi profesionalizarea activităţii desfăşurată de această instituţie, prin prezenţa experţilor Consiliului de Supraveghere, al căror mandat este de 6 ani, schimbarea lor fiind defazată de aceea a Preşedintelui şi a membrilor Curţii.

Impozite, taxe şi alte contribuţii

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 139

Am propus numai modificarea alineatul (1) al acestui articol, modificare cerută de înlocuirea bugetului asigurărilor sociale de stat cu Fondul Naţional de Capital Distributiv, astfel că, prin acest alineat, se dispune ca impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat să fie stabilite numai prin lege.

Rămâne neschimbat alineatul (2), care dispune ca impozitele şi taxele locale să fie stabilite de consiliile locale sau judeţene, în limitele şi în condiţiile legii.

Rămâne în vigoare şi alineatul (3) al acestui articol, care stabileşte că sumele reprezentând contribuţiile la constituirea unor fonduri să fie folosite numai potrivit destinaţiei acestora, în condiţiile legii.

Amintesc, aici, că la articolul 56, cu denumirea „Contribuţii financiare”, din cadrul Titlului II, am introdus două noi alineate, cu consecinţe deosebite asupra sistemului fiscal al ţării.

Este vorba, în primul rând, de norma prin care Constituţia Cetăţenilor dispune ca nimeni să nu poată fi obligat să plătească impozit pe venit înainte ca venitul să fie realizat, normă menită să pună capăt practicilor actuale care obligă cetăţenii să plătească „anticipat” impozit pe venit, inclusiv penalităţi de întârziere, care ajung să fie de zeci şi sute de ori mai mari decât veniturile realizate efectiv.

Este vorba, în al doilea rând, de norma care stabileşte că legile şi hotărârile prin care se stabilesc noi taxe sau impozite, ca şi cele care modifică, completează sau anulează legi şi hotărâri referitoare la taxe sau impozite se adoptă prin referendum, astfel încât, după intrarea în vigoare a Constituţiei Cetăţenilor, nici o autoritate a statului şi nici o autoritate locală să nu mai poată mări taxele şi impozitele existente, să nu mai poată stabili noi taxe şi impozite. Orice modificare în sistemul fiscal al ţării se va face prin lege, sau hotărâre, adoptată de popor, prin referendum.

Bugetul public naţional

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 138

Conform Constituţiei actuale, bugetul public naţional al României se compune din: a) bugetul de stat; b) bugetul asigurărilor sociale de stat; c) bugetele locale, ale comunelor, oraşelor şi judeţelor.

Asta este ce spune Constituţia. În practică, Ministerul de Finanţe ne prezintă, şi nouă, şi restului lumii, lunar şi anual, un „buget general consolidat (BGC)”, care cuprinde, pe lângă cele trei componente menţionate în Constituţie, încă nouă componente: bugetul asigurărilor pentru şomaj; fondul naţional de asigurări sociale de sănătate; bugetul instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din venituri proprii; bugetul trezoreriei statului; bugetul Companiei naţionale de autostrăzi şi drumuri naţionale; fonduri externe nerambursabile; credite externe ministere; titluri de despăgubire ANRP; fondul Proprietatea.

Aşa cum am văzut, Constituţia Cetăţenilor propune crearea mai multor fonduri naţionale, care să asigure o dezvoltare durabilă atât a ansamblului economiei naţionale cât şi a tuturor localităţilor ţării, dar şi o distribuţie echitabilă a veniturilor create în economie, astfel încât să asigurăm o creştere cât mai rapidă şi substanţială a nivelului de trai al tuturor românilor. Deoarece, practic, Fondul Naţional de Pensii Publice înlocuieşte actualul buget al asigurărilor sociale de stat, Constituţia Cetăţenilor stabileşte că bugetul public naţional cuprinde: a) bugetul de stat; b) bugetele locale ale comunelor, ale oraşelor şi ale judeţelor şi c) fondurile prevăzute la articolele 135.1-135.7 din Constituţie.

Noi considerăm că, atât statele, cât şi autorităţile publice locale pot şi trebuie să funcţioneze cu resursele financiare pe care cetăţenii lor le pun la dispoziţie, prin sistemul de taxe şi impozite. Îndatorarea statelor conduce, implacabil, la pierderea suveranităţii şi independenţei naţionale, la aservirea statelor şi popoarelor lor faţă de cei care acordă împrumuturi, la transformarea ţărilor îndatorate în colonii ale mafiei financiare transnaţionale, la sărăcirea şi umilirea cetăţenilor acestor ţări. În ultimii ani, statul român a împrumutat zeci de miliarde de euro, de la Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi de la alte instituţii financiare, bani sifonaţi în conturile firmelor căpuşe ale guvernanţilor. Pe lângă povara ratelor şi dobânzilor care trebuie plătite din banii cetăţenilor, prin sporirea taxelor şi impozitelor, împrumuturile contractate de guvernanţi, au dus la aservirea statului român faţă de FMI şi celelalte instituţii creditoare, care impun statului român cum şi pe ce să fie cheltuiţi banii bugetului naţional, ce întreprinderi să fie „privatizate”, adică scoase la vânzare, când şi la ce preţuri.

Constituţia Cetăţenilor interzice contractarea de împrumuturi pentru finanţarea cheltuielilor bugetului de stat sau a bugetelor locale, cu excepţia cazurilor în care ţara se află în stare de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă, şi obligă Guvernul să supună spre aprobarea Parlamentului numai bugete de stat echilibrate sau cu excedente. Această obligaţie se extinde şi la autorităţile locale executive, care trebuie să supună spre aprobare numai bugete locale echilibrate sau cu excedente.

În vederea asigurării resurselor financiare cerute de funcţionarea normală a tuturor instituţiilor publice locale ale ţării, Constituţia Cetăţenilor dispune ca legea prin care este aprobat bugetul de stat să şi precizează sumele alocate de la bugetul de stat pentru fiecare judeţ, comună ori oraş, astfel încât să se pună capăt practicilor actuale prin care Guvernul foloseşte banii bugetului de stat pentru mituirea şi şantajarea primarilor şi fraudarea alegerilor.

Sistemul financiar

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 137

În actuala Constituţie a României, articolul 137 are denumirea „Sistemul financiar” şi următorul cuprins:

„(1) Formarea, administrarea, întrebuințarea şi controlul resurselor financiare ale statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituțiilor publice sunt reglementate prin lege.

(2) Moneda naţionala este leul, iar subdiviziunea acestuia, banul. În condiţiile aderării la Uniunea Europeană, prin lege organică se poate recunoaște circulația şi înlocuirea monedei naţionale cu aceea a Uniunii Europene.”

Deşi denumirea articolului 137 face trimitere la întregul sistem financiar al economiei naţionale a românilor, textul articolului se referă numai la finanţele publice, la formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale statului şi autorităţilor locale, despre care ni se spune că sunt reglementate prin lege. Al doilea alineat al articolului ne spune care este moneda noastră naţională, adică leul, şi că aceasta va putea fi înlocuită cu moneda Uniunii Europene, prin lege, fie ea şi organică, deci, fără consultarea poporului.

Aşa se face că finanţele private, ale cetăţenilor, ale întreprinderilor, ale societăţilor comerciale, ale asociaţiilor şi fundaţiilor etc, au fost scoase, complet, de sub autoritatea normelor constituţionale, reglementarea formării, administrării, întrebuinţării şi controlului lor fiind lăsată la cheremul parlamentarilor, al politicienilor, care au adoptat legile prin care poporul român a fost deposedat de resursele financiare acumulate în timpul regimului comunist, dar şi de cea mai mare parte a resurselor financiare create în ultimul sfert de veac.

Aşa se face că, deşi, Constituţia României afirmă că moneda naţională a românilor este leul, cea mai mare parte a operaţiunilor de încasări şi plăţi efectuate pe teritoriul ţării se face în alte monede decât aceea naţională.

Aşa se face că întregul sistem financiar al României a fost transformat de politicieni într-un instrument diabolic de jefuire a românilor de către mafia financiară, autohtonă şi transnaţională. Românii au fost şi sunt furaţi de cei care au pus stăpânire pe sistemul bănesc şi financiar al ţării prin inflaţie, prin manipularea preţurilor, prin manipularea cursurilor de schimb, prin manipularea tranzacţiilor bursiere, prin taxe şi impozite sufocante, prin salarii şi pensii de mizerie, prin amenzi abuzive şi alte instrumente la originea cărora se află banul.

Constituţia Cetăţenilor propune construcţia unui nou sistem financiar, unul democratic, scos complet de sub controlul politicienilor şi oligarhilor, un sistem financiar care să apere banul cetăţeanului, fie el privat sau public, să nu mai permită nimănui să însuşească avuţia creată de alţii.

Deoarece noi am inclus normele constituţionale referitoare la sistemul financiar în articolul 134.3, cu denumirea „Autoritatea Financiară”, iar cele referitoare la moneda naţională în articolul 134.4, cu denumirea „Banca Naţională a României”, articolul 137 devine fără obiect şi am propus abrogarea lui.

Proprietatea

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 136

În actuala Constituţie a României, există două articole care se referă la proprietate: articolul 44, cu denumirea „Dreptul de proprietate privată” şi articolul 136, cu denumirea „Proprietatea”. Articolul 44 abordează, în principal, problema proprietăţii PRIVATE, dar are şi norme care se referă la proprietate în general, în timp ce articolul 136 se referă, în principal, la proprietatea PUBLICĂ, dar are şi prevederi care se referă şi la proprietatea privată.

Pentru a asigura un caracter sintetic şi unitar textului constituţional, am hotărât să propunem comasarea celor două articole într-unul singur, articolul 44, cu denumirea „Dreptul de proprietate” şi, în consecinţă, abrogarea articolului 136, care devine fără obiect.

Protecţia consumatorilor

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 135.13

Actuala Constituţie a României nu suflă o vorbă despre obligaţia statului de a asigura protecţia consumatorilor în faţa practicilor abuzive ale furnizorilor de bunuri şi servicii. Aşa se face că politicienii, plătiţi şi corupţi de marile corporaţii, au adoptat legi care permit marilor corporaţii să-şi bată joc de consumatori, să vândă consumatorilor alimente expirate, infestate, otrăvite, să impună preţuri de monopol, să practice dobânzi şi comisioane aberante, să impună consumatorilor contracte dolosive, prin care consumatorii sunt obligaţi să plătească bunuri care nu le-au fost livrate, lucrări care nu le-au fost executate, servicii care nu le-au fost prestate, să plătească penalităţi de întârziere de sute de ori mai mari decât valoarea datoriilor.

Constituţia Cetăţenilor obligă statul român să adopte legi prin care să protejeze sănătatea, siguranţa şi interesele economice ale consumatorilor şi să asigure exercitarea dreptului consumatorilor la informare, educare şi organizare în vederea apărării intereselor lor.

Conform Constituţiei Cetăţenilor, nimeni nu va mai fi obligat să plătească preţul unui bun care nu i-a fost livrat, sau al unei lucrări care nu i-a fost executată ori al unui serviciu care nu i-a fost prestat. De asemenea, nimeni nu va mai fi obligat să plătească penalităţi de întârziere mai mari decât valoarea datoriei, indexată cu indicele inflaţiei. Contractele care vor încălca aceste dispoziţii constituţionale vor fi lovite de nulitate absolută.

Protejarea concurenţei loiale

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 135.12

Actuala Constituţie a României, la litera a) a alineatului (2) din articolul 135, vorbeşte, demagogic, de obligaţia statului de a asigura „protecţia concurenţei loiale”, fără să concretizeze această obligaţie prin norme care să o facă operaţională. Rezultatul este acela că politicienii au elaborat un ansamblu de legi care permit marilor corporaţii autohtone şi transnaţionale să controleze pieţele, preţurile, producţia, comercializarea şi investiţiile, să împiedice apariţia şi dezvoltarea de întreprinderi mici şi mijlocii, să împiedice, de fapt, o reală concurenţă în activitatea economică. În România, a fost, astfel, construită o economie oligarhică, neconcuranţială, necompetitivă, o economie care produce puţin şi consumă mult şi parazitar.

Constituţia Cetăţenilor obligă statul român să adopte legi care să interzică şi să sancționeze orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi şi orice practici concertate care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea liberei concurenţe în cadrul pieţei naţionale şi, în special, cele care:

(a) stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiţii de tranzacţionare;

(b) limitează sau controlează producţia, comercializarea, dezvoltarea tehnică sau investiţiile;

(c) împart pieţele sau sursele de aprovizionare;

(d) aplică, în raporturile cu partenerii comerciali, condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând, astfel, acestora un dezavantaj concurenţial;

(e) condiţionează încheierea contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.

Constituţia Cetăţenilor obligă, de asemenea, statul român să adopte legi care să interzică şi să sancționeze folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziţii dominante deţinute pe piaţa naţională sau pe o parte semnificativă a acesteia, poziţie prin care să impună, direct sau indirect, preţurile de vânzare sau de cumpărare sau alte condiţii de tranzacţionare inechitabile, să limiteze producţia, comercializarea sau dezvoltarea tehnică în dezavantajul consumatorilor, să aplice în raporturile cu partenerii comerciali a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial, să condiţioneze încheierea contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.

Rezervele internaţionale ale României

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 135.11

Toate statele lumii îşi constituie aşa-zise rezerve internaţionale, adică nişte bani albi pentru zile negre, cum spunem noi, românii. Aceste rezerve internaţionale sunt formate din aur şi „valute”, sau „devize”, adică bancnote şi monede emise de diverse state, care sunt, însă, acceptate ca mijloace de plată de toate statele lumii, sau de cea mai mare parte a acestora.

Motivul pentru care statele lumii îşi constituie aceste resurse financiare, de rezervă, este acela de dispune de ele în situaţii excepţionale, când sunt perturbate fluxurile normale ale relaţiilor comerciale cu celelalte state ale lumii, când intrările de valută, de bani străini, provenite, în principal, din exporturi, din vânzări de mărfuri către străinătate, nu mai fac faţă importurilor, nu mai asigură banii, străini, necesari pentru plata mărfurilor cumpărate din străinătate, sau a altor obligaţii contractate cu străinătatea. Astfel de situaţii excepţionale sunt determinate de apariţia unor crize, a unor calamităţi, naturale, sau sociale, atunci când ţara se confruntă cu stări de urgenţă, sau de război.

De regulă, statele civilizate ale lumii şi-au creat rezerve internaţionale care să le asigure acoperirea importurilor lor pentru o perioadă de 2-3 luni. Aşa stau lucrurile, de exemplu, în Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie, Olanda, Portugalia, Slovacia, Suedia. Cele mai multe din aceste state îşi bazează rezervele lor internaţionale pe aur, nu pe valute, bancnote sau alte hârtii emise de un stat sau altul. În Germania, de exemplu, ponderea aurului în totalul rezervelor internaţionale este de 71%, în Franţa, de 66%.

Prin lege, în România, misiunea de a crea şi administra rezervele internaţionale ale ţării a fost încredinţată Băncii Naţionale a României, care, din păcate, a folosit şi această componentă a sistemului financiar ca instrument pentru sabotarea economiei naţionale, pentru îndatorarea ţării, pentru sărăcirea celor mulţi şi îmbogăţirea oligarhilor.

România este ţara cu cea mai mare rezervă internaţională din Uniunea Europeană. Exprimată în număr de luni de importuri, rezerva internaţională a României este de 14 ori mai mare decât cele ale Austriei, Belgiei, sau Spaniei, de 12 ori mai mare decât cea a Germaniei, de 8 ori mai mare decât cea a Franţei, de 7 ori mai mare decât cele ale Italiei, sau Angliei.

Aceste cifre ameţitoare privind mărimea rezervelor internaţionale ale României au fost şi sunt folosite de presa românească aservită mafiei politice şi financiare pentru a prezenta Banca Naţională a României şi pe Guvernatorul acesteia ca stâlpi al stabilităţii financiare a ţării, ca modele de profesionalism dedicat binelui naţiunii, ca salvatori ai patriei, Guvernatorul, pe numele său, Constantin Mugurel Isărescu, fiind şi permanent potenţial candidat la funcţia de Preşedinte al României.

În spatele acestei imagini strălucitoare, se află monstrul care a generat şi întreţinut hiperinflaţia din perioada 1990-2000, cu ajutorul căreia industria românească, una dintre cele mai competitive din lume, până în 1989, a fost pusă pe butuci, a fost transformată într-un morman de fiare vechi, astfel încât să poată fi vândută, pe nimic, mafiei financiare, autohtone şi străine, au fost distruse, astfel, 4 milioane de locuri de muncă, au fost aduse la jumătate salariile şi pensiile, au fost alungate din ţară milioane de români, în căutarea unui loc de muncă.

În spatele aceleiaşi imagini strălucitoare, se află monstrul care a transformat rezervele internaţionale ale României într-un instrument diabolic de jefuire a cetăţenilor României şi de îmbogăţire a mafiei politice şi financiare, autohtone şi transnaţionale.

La sfârşitul anului 2007, înainte declanşarea crizei financiare internaţionale, de fapt, o ţeapă trasă lumii de către marile bănci transnaţionale, valoarea rezervelor internaţionale ale României ajunsese la peste 27 miliarde de euro. Din acestea, însă, numai 1,9 miliarde, adică sub 7%, erau reprezentate de cele 100 tone de aur, 5,4 miliarde erau depozite în valută şi 19,7 erau „securities”, adică hârtii, obligaţiuni, bonuri de tezaur etc, emise de guverne şi instituţii financiare străine. Aceste 20 de miliarde de euro erau, de fapt, bani împrumutaţi de Banca Naţională a României emitenţilor hârtiilor respective.

De unde a luat Banca Naţională a României cele 27 miliarde de euro, cu care a cumpărat cele 100 tone de aur, în valoare de 1,9 miliarde de euro, a cumpărat valuta, în valoare de 5,4 miliarde de euro şi a cumpărat obligaţiunile şi bonurile de tezaur, în valoare de 20 miliarde de euro?

Conform bilanţului contabil întocmit de Banca Naţional a României, la data de 31.12.2007, cele 27 de miliarde de euro provin din următoarele surse: 7,1 miliarde de euro – numerar în circulaţie (Banca Naţională a tipărit lei, cu care a cumpărat valută, generând inflaţie); 2,4 miliarde de euro – lei împrumutaţi de la Trezoreria Statului Român şi folosiţi de BNR pentru cumpărarea de valută; 17,5 miliarde de euro – bani împrumutaţi de BNR de la bănci, lei şi valută, în cea mai mare parte sub formă de Rezerve Minime Obligatorii (RMO).

Deci, în baza legii, adoptată de politicieni, în baza Constituţiei, care nu conţine nici o normă referitoare la crearea banilor, la crearea şi administrarea rezervelor internaţionale ale ţării, Banca Naţională a României a tipărit lei, a cumpărat cu ei valută, generând inflaţie, dar a făcut rost de dolari şi de euro, cu care a cumpărat bonuri de tezaur emise de Guvernul SUA, în cea mai mare parte, aceste bonuri de tezaur fiind cotate cu AAA, de către marile agenţii de rating, aceleaşi care au cotat tot cu AAA marile bănci transnaţionale care au pus la cale marea criză (ţeapă) financiară internaţională din 2008.

În baza aceleiaşi legii, adoptată de aceiaşi politicieni, în baza aceleiaşi Constituţii, Banca Naţională a României a obligat băncile comerciale din România, în cea mai mare parte străine, să constituie rezerve la ea, la BNR, adică să-i acorde ei împrumuturi, la dobânzi minuscule, dând, în schimb, acestor bănci, dreptul de a-i jefui pe români, prin acordarea de credite cu dobânzi de 4-5 ori mai mari decât în ţările lor de origine. Aşa s-a ajuns ca pentru fiecare 100 de euro adusă în ţară pentru acordarea de credite, băncile comerciale să fie obligate să împrumute BNR cu suma de 40 de euro. BNR a luat aceste Rezerve Minime Obligatorii (RMO) şi le-a folosit pentru cumpărarea de” securities”, obligaţiuni, bonuri de tezaur, în valoare de 20 miliarde de euro. Aceste securities i-au adus, însă, venituri (dobânzi) mult mai mari decât dobânzile plătite de BNR băncilor de la care a lut banii, sub formă de RMO. Mai departe, aceste venituri, uriaşe, au asigurat salarii uriaşe pentru Guvernatorul Băncii Naţionale a României, pentru membrii Consiliului de Administraţie, pentru toţi salariaţii Băncii Naţionale a României. Şi mai departe, băncile au căpătat dreptul de a practica dobânzi şi comisioane uriaşe, care le-a asigurat profituri uriaşe. În final, acest mecanism diabolic, pus la cale de Banca Naţională a României, a avut ca efect jefuirea neîngrădită a cetăţenilor ţării de către bănci, în cea mai mare parte străine.

În anul 2008, a izbucnit criza (ţeapa). Băncile comerciale, partenerele BNR la escrocheria numită „rezerve internaţionale” îşi băgaseră şi ele coada în megaescrocheria pusă la cale de marile bănci de pe Wall Street. Au participat şi ele, cu multe miliarde, la „caritas” – ul planetar generat de fondurile de investiţii create cu ipotecile milioanelor de americani, care şi-au cumpărat case cu buletinul, ca să susţină aventura lui George W. Bush în Irak. Când „caritas” – ul planetar s-a prăbuşit, partenerele BNR i-au cerut lui Mugurel banii împrumutaţi, imediat, conform contractelor. De unde să ia, Mugurel, imediat, miliarde de euro? „Hârtiile” nu putea să le vândă, fiindcă n-ar fi luat nimic pe ele. Aşa s-a ajuns la împrumutul de 20 de miliarde de euro, de la FMI.

Poporului român i s-a servit, ca de obicei, prin presa ticăloşită, o uriaşă minciună. La ticăloşie a participat întreaga conducere a statului român, inclusiv Preşedintele României. Poporului român i sa spus că, din cauza crizei, statul nu mai are bani de pensii şi salarii. Pentru ca minciuna să fie crezută, s-au redus cu 25% salariile şi a crescut taxa pe valoarea adăugată, de la 19%, la 24%.

Conform declaraţiilor publice ale Preşedintelui României, din cele 20 miliarde de euro împrumutate de la FMI şi UE, în anul 2009, 13 miliarde de euro „au mers” la BNR şi 7 miliarde de euro, la Guvern. Cele 13 miliarde de euro au fost folosite de BNR pentru a acoperi gaura făcută în visteria ţării, pentru rambursarea împrumuturilor luate de la bănci, sub formă de rezerve minime obligatorii. Nici un cent din cele 7 miliarde de euro preluate de Guvern nu au fost folosite pentru plata salariilor şi pensiilor. Cele 7 miliarde de euro au fost folosite pentru achiziţii de bunuri şi servicii, pentru borduri, telecabine şi altele asemenea, adică pentru umflarea buzunarelor şi conturilor firmelor căpuşe ale guvernanţilor.

Constituţia Cetăţenilor propune norme menite să pună întregul sistem financiar al ţării, inclusiv sistemul rezervelor internaţionale, sub controlul şi în slujba poporului.

Având în vedere că, prin prevederile Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, Banca Naţională a României a fost, practic, scoasă de sub controlul statului român, implicit, de sub controlul poporului român, fiind plasată sub controlul Sistemului European al Băncilor Centrale, Constituţia Cetăţenilor propune restrângerea rezervelor internaţionale ale ţării numai la rezervele de aur şi trecerea acestora sub controlul Guvernului, respectiv al Ministerului Finanţelor Publice. România nu are nevoie de rezerve valutare controlate de birocraţii de la Bruxelles. România îşi va crea Fondul Naţional Valutar de Rulment, controlat de Guvernul român.

Constituţia Cetăţenilor obligă statul român să ţină rezervele de aur ale ţării, ale poporului, în ţară, nu în afara acesteia. Poporul român are dreptul să poată vedea, cu ochii lui, lingourile de aur ale ţării. Aurul ţării trebuie să stea în ţară. Dacă ţara nu este în stare să-l apere, atunci să dispară odată cu ţara.

Rezervele internaţionale ale României, constituite numai din aur, vor fi sporite prin cumpărarea de aur cu sumele băneşti provenite din emisiuni monetare efectuate de Banca Naţională a României şi din excedente ale bugetului de stat.

Rezervele internaţionale ale României vor fi folosite numai pentru efectuarea de plăţi externe, în situaţii excepţionale, când ţara se va afla în stare de calamitate, de război, de mobilizare, de urgenţă, sau de asediu.

Constituţia Cetăţenilor interzice folosirea rezervelor internaţionale ale României pentru acordarea de împrumuturi, ca şi contractarea de împrumuturi pentru sporirea rezervelor. Aceste rezerve trebuie să provină numai din surse proprii, din emisiuni monetare şi din excedente ale bugetului de stat.

Regimul monopolului de stat

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 135.10

Actuala Constituţie a României nu suflă nici un cuvânt referitor la reglementarea regimului monopolului de stat în economia românească, lăsând politicienilor puterea de a hotărî ce activităţi economice constituie monopol de stat, cum şi de cine să fie acestea exploatate. Lucru pe care politicienii l-au şi făcut, transformând monopolul de stat într-o uriaşă sursă de îmbogăţire, pentru ei şi pentru complicii lor din ţară şi din afara acesteia. Menţionez faptul că tratatele constitutive ale Uniunii Europene lasă la latitudinea statelor membre să stabilească ele, prin lege, regimul monopolului de stat.

Prin articolul 2 al Legii nr. 31/1996, Parlamentul României a stabilit care sunt activităţile care, în România, constituie monopol de stat, astfel:

“ART. 2

Constituie monopol de stat:

A) fabricarea şi comercializarea armamentului, muniţiilor si explozibililor;

B) producerea şi comercializarea stupefiantelor şi a medicamentelor care conţin substanţe stupefiante;

C) extracţia, producerea şi prelucrarea în scopuri industriale a metalelor preţioase şi a pietrelor preţioase;

D) producerea şi emisiunea de mărci poştale şi timbre fiscale;

E) fabricarea şi importul, în vederea comercializării în condiţii de calitate, a alcoolului şi a băuturilor spirtoase distilate;

F) fabricarea şi importul, în vederea comercializării în condiţiile de calitate, a produselor de tutun şi a hârtiei pentru ţigarete;

G) organizarea şi exploatarea sistemelor de joc cu miză, directe sau disimulate;

H) organizarea şi exploatarea pronosticurilor sportive.

Nu constituie monopol de stat fabricarea băuturilor alcoolice în gospodăriile personale pentru consum propriu.”

Observăm că statul român impune regimul monopolului de stat numai asupra “medicamentelor care conţin substanţe stupefiante”, nu şi asupra importurilor unor astfel de medicamente, nu şi asupra tuturor medicamentelor, în ciuda faptului că orice medicament, produs în ţară, sau importat, poate pune în pericol viaţa românilor.

Observăm, apoi, că statul român impune regimul monopolului de stat numai asupra extracţiei, producerii şi prelucrării în scopuri industriale a “metalelor preţioase şi a pietrelor preţioase”, nu şi asupra celorlalte bogăţii ale subsolului, care, ca şi metalele preţioase, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

Statul român oligarhic nu impune regimul monopolului de stat nici asupra exploatării şi comercializării resurselor de apă, nici asupra exploatării căilor ferate şi drumurilor publice, nici asupra transportului, distribuţiei şi comercializării energiei electrice, nici asupra exploatării fondului forestier aflat în proprietate publică. Astfel încât toate aceste activităţi să poată fi desfăşurate fară nici o oprelişte, cu preţuri de monopol şi cu profituri uriaşe, de către corporaţii cu capital privat, autohtone şi, mai ales, transnaţionale.

Guvernanţii României au mers mai departe şi prin articolul 3 al aceleiaşi Legi nr 31? 1966 au legalizat exploatarea activităţilor care constituie monopol de stat de către corporaţiile cu capital privat. Nu oricum, ci pe bază de licenţe eliberate de ei, de guvernanţi, evident, contra cost, contra comision, contra corupţie. Iată textul acestui articol:

“ART. 3

Administrarea monopolurilor de stat prevăzute la art. 2 se face de către Ministerul Finanţelor. Exploatarea activităţilor constituind monopol de stat se face de către agenţii economici cu capital de stat şi privat, inclusiv de către producătorii individuali, după caz, pe baza de licenţe eliberate de Ministerul Finanţelor, cu avizul ministerului de resort sau al Băncii Naţionale a României în cazul metalelor preţioase şi al pietrelor preţioase.”

Fostele întreprinderi de stat care exploatau activităţile constituind monopol de stat au fost, mai întâi, “reorganizate” ca regii autonome, pentru liniştirea românilor, apoi “transformate” în companii şi societăţi naţionale, ca să poată fi scoase la mezat, au fost împinse în faliment, “privatizate”, adică vândute, pe nimic, străinilor, astfel încât, în prezent aproape toate activităţile care constituie monopol de stat sunt exploatate de “agenţi economici” cu capital privat, la preţuri de monopol, care le aduc profituri uriaşe, prin jefuirea cetăţenilor ţării.

Constituţia Cetăţenilor pune ordine şi în acest domeniu, pe de o parte, dispune ca regimul monopolului de stat să fie extins la toate activităţile care au caracter de monopol natural, pe de altă parte, dispune ca activităţile care constituie monopol de stat să fie exploatate NUMAI de către instituţii publice şi regii autonome de profil, constituite în subordinea Guvernului sau a autorităţilor locale.

Iată textul articolului 135.10 din Constituţia Cetăţenilor:

„Articolul 135.10

(1) Constituie monopol de stat:
A) fabricarea şi importul, în vederea comercializării, a armamentului, muniţiilor şi explozibililor;
B) producerea şi importul, în vederea comercializării, a medicamentelor şi substanţelor stupefiante;
C) extracţia şi prelucrarea, în vederea comercializării, a bogăţiilor subsolului;

D) exploatarea şi comercializarea resurselor de apă;

E) exploatarea căilor ferate şi a drumurilor publice;

F) transportul, distribuţia şi comercializarea energiei electrice;

G) exploatarea fondului forestier aflat în proprietate publică;

H) producerea şi emisiunea de mărci poştale şi timbre fiscale;
I) fabricarea şi importul, în vederea comercializării, a alcoolului şi a băuturilor spirtoase distilate;
J) fabricarea şi importul, în vederea comercializării, a produselor de tutun şi a hârtiei pentru ţigarete;
K) organizarea şi exploatarea sistemelor de joc cu miză, directe sau disimulate;
L) organizarea şi exploatarea pronosticurilor sportive.
(2) Nu constituie monopol de stat fabricarea băuturilor alcoolice în gospodăriile personale pentru consum propriu.

(3) Administrarea monopolurilor de stat prevăzute la alineatul (1) se face de către statul român.

(4) Exploatarea activităţilor constituind monopol de stat se face de către instituţii publice sau regii autonome de profil, constituite în subordinea Guvernului sau a autorităţilor locale, pe baza de licenţe eliberate de ministerul de resort.

(5) Este interzisă exploatarea activităţilor care constituie monopol de stat de către entităţi private.”

Regiile autonome

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 135.9

Experienţa noastră din ultimii 24 de ani, ca şi a altora, ne arată, pe de o parte, că orice economie are nevoie de reguli, care să împiedice jefuirea unor cetăţeni de către alţi cetăţeni, constituiţi sau nu în grupuri organizate, pe de altă parte, că există sectoare ale activităţii economice a căror exploatare prin iniţiativă privată generează îmbogăţirea nemeritată a unor grupuri minoritare, secătuirea resurselor naturale, distrugerea ireversibilă a mediului înconjurător, inechitate şi corupţie.

Proprietatea privată asupra capitalului stimulează iniţiativa individuală, ca şi asumarea de riscuri şi responsabilităţi, stimulează competiţia şi inovaţia, progresul tehnic, şi, pentru aceste motive, cea mai mare parte a capitalului utilizat în economie trebuie să se afle în proprietate privată, trebuie ca cea mai mare parte a preţurilor să se formeze pe baza legii cererii şi ofertei, ca resursele să fie alocate în economie, în principal, pe baza aceleiaşi legi.

Constituţia Cetăţenilor propune ca activităţile economice care care au scop exploatarea resurselor naturale ale ţării, care fac obiectul proprietăţii publice, ca şi cele care furnizează servicii de uz şi de interes public, să fie desfăşurate de regii autonome, agenţi economici cu capital aflat tot în proprietate publică.

Regiile autonome vor fi înfiinţate prin lege, în subordinea Guvernului, sau prin hotărâre a consiliului local, în subordinea primarului.

Profiturile realizate de regiile autonome se vor face venituri la Fondul Naţional de Capital Distributiv.

Constituţia Cetăţenilor dispune ca toate societăţile şi companiile naţionale provenite din regii autonome, ca şi cele care exploatează activităţi care constituie monopol de stat să fie reorganizate ca regii autonome.

Casa de Economii şi Consemnaţiuni

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 135.8

Instituţie simbol a economiei şi societăţii româneşti, Casa de Economii şi Consemnaţiuni, a fost la un pas de a fi “privatizată”, adică vândută pe nimic, aşa cum au fost vândute toate celelalte bănci româneşti, însuşite, samavolnic, de statul român, prin Legea 15/1990: Banca Agricolă, Banca de Investiţii, rebotezată în Banca Română de Dezvoltare (BRD), Banca Comercială Română (BCR), Bancpost, Bankcoop, etc. Casa de Economii şi Consemnaţiuni a fost transformată din instituţie publică în bancă, cu capital privat, pentru a putea fi scoasă la mezat. M-am opus, la ceastă ticăloşie, alături de alţi români de bună credinţă, astfel că CEC-ul a fost salvat. Până astăzi. Iată, mai jos, articolul “JOS LABELE DE PE CEC!”, publicat, de mine, în ziarul Bursa din data de 18.12.2006:

“În ediţia din 20 februarie 2006 a acestei rubrici, din acest ziar, am publicat articolul <<Ce facem cu CEC-ul>>. Am transmis acel articol, prin e-mail, Guvernului României şi Preşedintelui României. Nu am primit vreo reacţie de la unul sau de la celălalt.

În articolul menţionat evidenţiam următoarele:

Este greşit să se vorbească de “privatizarea” CEC-ului. Prin Legea 66/1996, bunurile aflate în patrimoniul CEC-ului au fost trecute din proprietatea publică a statului român în proprietatea privată a aceluiaşi stat. Nu poţi privatiza ceva care este privat.

Actualii guvernanţi, aceiaşi care au iniţiat, adoptat şi aplicat Legea 66/1996, nu vor să săvârşească “privatizarea” CEC-ului, ci vânzarea lui. Ei continuă, cu neruşinare, să mintă, să ducă în eroare cetăţenii ţării, în speranţa că noi, românii, nu înţelegem marile lor “tranzacţii”.

Prin Legea 66/1996, statul român, în mod abuziv şi nelegitim, a transformat CEC-ul din instituţie publică în agent economic, cu scopul mârşav, nedeclarat dar evident, de a scoate la mezat bunurile aflate în patrimoniul acestei instituţii, bunuri construite sau achiziţionate, integral, cu bani proveniţi din taxe şi impozite plătite de cetăţenii României.

Timp de peste 140 de ani, de la înfiinţarea sa, în anul 1864, şi până la adoptarea Legii 66/1996, CEC-ul, sub diverse denumiri şi organizări, a fost şi a rămas o instituţie publică a statului român, o instituţie care a jucat un rol fundamental în crearea şi consolidarea capitalului românesc, în susţinerea independenţei şi suveranităţii statului român, în emanciparea naţiunii române.

Băncile comerciale sunt operatori (agenţi) economici care lucrează pentru profit. Ele produc marfă, adică furnizează servicii bancare, pe piaţa bancară, pentru care încasează venituri, urmărind ca acestea, veniturile, să fie mai mari decât costurile, astfel încât să rezulte un profit care să recompenseze capitalul utilizat pentru furnizarea serviciilor în cauză.

Piaţa bancară este cea mai sensibilă şi cea mai expusă acţiunilor de tip speculativ, de manipulare a preţurilor. Acesta este motivul pentru care statele moderne intervin pe pieţele bancare, inclusiv prin crearea de instituţii care să stimuleze şi să dea siguranţă şi stabilitate procesului de economisire şi de investiţii, de acumulare de capital, singura pârghie economică autentică pentru

Dezvoltarea economică durabilă a unei ţări.

Acesta a fost motivul pentru care marii oameni de stat Alexandru Ioan Cuza şi Mihail Kogălniceanu au înfiinţat CEC-ul. Acesta a fost motivul pentru care alţi oameni de stat pe care i-am avut în ultimii 150 de ani nu au îndrăznit să distrugă CEC-ul, să-l vândă străinilor.

În concluzie, ceream ca CEC-ul să redevină instituţie publică, cu misiunea pentru care a fost creată, urmând ca patrimoniul său să fie sporit, dacă este nevoie, cu bani de la statul român, sau de la cetăţenii români. CEC-ul nu a fost înfiinţat şi nu a funcţionat pentru a produce profit, ci pentru a proteja capitalul românilor.

Guvernul român nu a vrut să audă nici de intervenţia mea, nici de intervenţiile altor specialişti. Îşi urmăreşte, implacabil, obiectivul: vânzarea CEC-ului la străini, pentru un pumn de arginţi, pe care să-i ofere ca pomană electoratului, sub formă de ajutoare pentru căldură şi alte asemenea.

Domnul Călin Popescu Tăriceanu, încă, sper, pentru scurtă vreme, prim-ministru al României, îşi permite să afirme că cei care ne opunem vânzării CEC-ului către străini îi amintim “de sloganurile din anii ’90 care spuneau să nu ne vindem ţara”. Păi, acele sloganuri au fost înfiinţate şi utilizate chiar de “vânzători”. De hoţii care strigă “prindeţi hoţii!”.

În ultimele zile, Serviciul Român de Informaţii pune la dispoziţia presei date care dovedesc faptul că membri marcanţi ai guvernului condus de domnul Călin Popescu Tăriceanu au fost implicaţi în acte de trădare, în unele dintre “privatizările” postdecembriste.

După opinia mea, nu numai “unii” guvernanţi au făptuit acte de trădare în “unele privatizări”, ci întreaga clasă politică postdecembristă a participat la infracţiunea de înaltă trădare naţională, pentru care se foloseşte, mistificator, noţiunea de “privatizare”.

Vânzarea CEC-ului este numai o părticică a acestei crime de leznaţiune.”

Au trecut 8 ani de când am scris aceste rânduri. CEC-ul nu a fost, încă vândut, dar va fi vândut, cu siguranţă, dacă statul român îşi va continua existenţa sub actuala Constituţie şi dacă la conducerea acestui stat vor rămâne cei de astăzi, chiar şi revopsiţi.

Pentru ca aceste lucruri să nu se întâmple, pentru ca CEC-ul să redevină şi să rămână ceea ce a fost de-a-lungul ultimilor 150 de ani, Constituţia Cetăţenilor propune ca CEC-ul să funcţioneze ca instituţie publică, cu capital aflat, veşnic, în proprietatea publică a poporului român, în administrarea statului.

Obiectivul specific, fundamental, al Casei de Economii şi Consemnaţiuni trebuie să rămână acela de dezvoltare a spiritului de economisire şi de bună gospodărire a banului, la care se adaugă păstrarea în siguranţă a disponibilităţilor băneşti ale cetăţenilor ţării şi investirea acestora pentru creşterea capacităţilor de producţie ale ţării.

Constituţia Cetăţenilor dispune ca disponibilităţile băneşti ale Casei de Economii şi Consemnaţiuni să fie folosite, exclusiv, pentru acordare de credite PENTRU INVESTIŢII întreprinderilor mici şi mijlocii ale ţării. Nu pentru tranzacţii bursiere, monetare, sau valutare. Pentru investiţii. Credite pentru micii investitori, nu pentru cei „strategici”, adică speculanţi.

Depozitele băneşti făcute de cetăţenii ţării la CEC vor fi garantate, integral, de statul român.

Profiturile realizate de CEC vor fi vărsate la Fondul Naţional de Capital Distributiv şi vor fi folosite pentru împroprietărirea cetăţenilor României cu capital productiv.

Fondul Naţional Valutar de Rulment

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 135.7

Aderând la Uniunea Europeană, România s-a obligat să respecte şi prevederile Protocolului nr. 4 privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale Europene (SEBC), protocol care face parte integrantă din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE).

Articolul 1 al acestui Protocol are denumirea “Sistemul European al Băncilor Centrale” şi următorul cuprins:

“În conformitate cu articolul 282 alineatul (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană (BCE) si băncile centrale naţionale constituie Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC). BCE si băncile centrale naţionale ale statelor membre a căror monedă este euro constituie Eurosistemul.

SEBC şi BCE îşi îndeplinesc funcţiile şi îşi desfăşoară activităţile în conformitate cu dispoziţiile tratatelor şi ale prezentului statut.

Articolul 3 al aceluiaşi Protocol are denumirea “Misiunile” şi următorul cuprins:

“3.1 În conformitate cu articolul 127 alineatul (2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, misiunile fundamentale care urmează să fie îndeplinite prin intermediul SEBC sunt:

— Definirea şi aplicarea politicii monetare a Uniunii;

— Desfăşurarea operaţiunilor de schimb valutar, în conformitate cu articolul 219 din tratatul

Menţionat;

— Deţinerea şi administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre;

— Promovarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi.

3.2 În conformitate cu articolul 127 alineatul (3) din tratatul menţionat, a treia liniuţă din articolul 3.1 se aplică fără să aducă atingere deţinerii şi administrării fondurilor de rulment în valută de către guvernele statelor membre.

3.3 În conformitate cu articolul 127 alineatul (5) din tratatul menţionat, SEBC contribuie la buna desfăşurare a politicilor promovate de autorităţile competente în ceea ce priveşte supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit şi stabilitatea sistemului financiar.”

Prin alte articole ale Protocolului, se stabileşte că acest Sistem European al Băncilor Centrale este condus de un Consiliu al Guvernatorilor Băncilor Centrale care fac parte din zona euro, deci nu şi guvernatorii Băncilor Centrale din statele membre ale Uniunii care nu fac parte din zona euro. Consiliul Guvernatorilor emite decizii care trebuie aplicate şi de Banca Naţională a României, chiar dacă Guvernatorul Băncii Naţionale a României nu face parte din acest Consiliu al Guvernatorilor.

Aşa cum se poate observa, prin prevederile articolului 3 al Protocolului menţionat, statul român, ca şi alte state semnatare ale acestui Protocol, a fost deposedat de dreptul de a deţine şi administra rezerve valutare oficiale. Acest drept a fost transferat aşa-numitului Sistem European al Băncilor Centrale, condus de un Consiliu al Guvernatorilor, în care statul român nu are nici un reprezentant.

Până la renegocierea acestor prevederi ale tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, în ultimă instanţă, până la retragerea României din Uniunea Europeană, Constituţia Cetăţenilor propune constituirea unui Fond Naţional Valutar de Rulment, în care să fie transferate toate rezervele valutare ale României, existente la data intrării în vigoare a acestei Constituţii.

Fondul Naţional Valutar de Rulment va funcţiona ca instituţie publică, în subordinea Guvernului. În felul acesta, rezervele valutare ale României vor fi scoase şi de sub controlul Băncii Naţionale a României şi de sub controlul Sistemului European al Băncilor Centrale. Ele vor fi trecute în proprietatea publică a poporului român şi în administrarea statului român

După preluarea rezervelor valutare de la Banca Naţională a României, Fondul Naţional Valutar de Rulment va fi alimentat cu active valutare achiziţionate cu sumele băneşti provenite din emisiuni monetare efectuale de Banca Naţională a României şi din excedentele bugetului de stat, precum şi cu veniturile realizate de aceste active valutare.

Activele valutare deţinute de Fondul Naţional Valutar de Rulment vor fi folosite pentru efectuarea de plăţi externe, în situaţii excepţionale, când ţara se va afla în stare de război, de mobilizare, de urgenţă, sau de asediu.

Constituţia Cetăţenilor interzice folosirea activelor valutare ale Fondului Naţional Valutar de Rulment pentru acordarea de împrumuturi, ca şi contractarea de împrumuturi pentru sporirea activelor Fondului. Activele Fondului trebuie să provină numai din surse proprii, din emisiuni monetare, din excedente bugetare şi din venituri create de aceste active.

Fondul Naţional pentru Mediu

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 135.6

Constituţia Cetăţenilor obligă statul român să garanteze dreptul cetăţenilor săi la un mediu înconjurător sănătos şi funcţional şi crează şi instrumentul financiar prin care să se exercite acest drept. În acest scop, se dispune constituirea unui Fond Naţional pentru Mediu, care va fi alimentat cu amenzile plătite de cei care alterează mediul şi va fi folosit pentru finanţarea acţiunilor de refacere a mediului alterat şi pentru menţinerea echilibrului ecologic.

Fondul Naţional pentru Inovare

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 135.5

Constituţia Cetăţenilor obligă statul român să creeze şi să administreze un Fond Naţional pentru Inovare, care va fi alimentat, în principal, cu redevenţele plătite pentru fabricarea produselor şi utilizarea tehnologiilor realizate prin aplicarea invenţiilor şi inovaţiilor finanţate de la acest Fond, dar şi, în caz de nevoie, cu subvenţii de la bugetul de stat. Sumele colectate la acest Fond vor fi folosite pentru finanţarea activităţilor de cercetare aplicată efectuată pentru transformarea invenţiilor şi ideilor inovatoare în noi tehnologii şi produse destinate comercializării.

Prin acest Fond Naţional pentru Inovare, statul român va putea să-şi ajute inventatorii să nu mai trebuiască să-şi vândă pe nimic ideile rechinilor financiari, să le valorifice, prin forţe proprii, cu bani de la Fond, urmând să plătească Fondului o redevenţă modestă, folosită, apoi, pentru promovarea altor invenţii româneşti.

Fondul Naţional pentru Asigurări de Sănătate

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 135.4

Prin lege, suntem obligaţi să plătim o bună parte din salariul nostru drept contribuţii de asigurări pentru sănătate, în prezent cota pentru aceste contribuţii fiind de 13%, 6,5% plătită direct de noi şi 6,5% plătită, pentru noi, de către angajator. Această cotă este plătită şi de cei care nu sunt angajaţi, dar desfăşoară activităţi independente, remunerate.

Din păcate, procentul de 13% se aplică numai la fondul de salarii, care, la rândul său, în România, reprezintă numai 13% din PIB, ceea ce înseamnă că ponderea contribuţiilor de asigurări pentru sănătate reprezintă circa 2% din PIB. Alta ar fi situaţia dacă această cotă de contribuţii pentru sănătate s-ar aplica la întreaga valoare adăugată, inclusiv asupra profiturilor, nu numai la valoarea salariilor. Ar fi suficientă o cotă totală cu mult sub 6,5%.

Cei mai mulţi dintre noi, practic, nu avem nevoie nici de doctor, nici de medicamente, aproape deloc, în toată perioada în care suntem activi şi în care plătim contribuţia de 13% din salariul nostru. Începem să mergem la doctor şi să consumăm medicamente cam de când ieşim la pensie.

Dacă facem un calcul asemănător cu cel pe care l-am făcut la pensii, ajungem la constatarea că, în 42 de ani de contribuţie, salariatul nostru mediu, acumulează, din contribuţiile sale la fondul de asigurări de sănătate, suma de 72.000 de euro. Depusă la CEC, cu o dobândă de 5% pe an, această sumă aduce un venit, sub formă de dobândă, de 3.600 de euro pe an, adică 300 de euro pe lună, sau 13 milioane lei vechi pe lună. Câţi dintre pensionarii noştri cheltuiesc astfel de sume pentru servicii medicale şi medicamente?

Ca şi la pensii, mulţi dintre cei care contribuie la fondul public de asigurări de sănătate nu beneficiază cu nimic de pe urma acestor contribuţii. Mor de moarte bună, cum spun românii, fără să aibă nevoie de servicii medicale, sau de medicamente. Mulţi consumă foarte puţin din contribuţia pe care au făcut-o la acest fond.

Ştim, din presă şi din propria experienţă, cât de proaste sunt serviciile medicale şi cât de scumpe sunt medicamentele pe care ni le oferă sistemul nostru public de sănătate.

Contribuţiile cetăţenilor ţării pentru asigurările de sănătate sunt folosite de către mafia politică şi financiară pentru propria lor îmbogăţire, pe seama sănătăţii populaţiei. Au fost închise şi distruse numeroase spitale şi alte unităţi sanitare. Mii de medici şi personal sanitar calificat au părăsit ţara. Au fost trecute în proprietatea străinilor aproape toate fabricile de medicamente. Mii de spaţii comerciale agroalimentare au fost transformate în farmacii. Medicamentele sunt fabricate şi importate de câţiva producători şi distribuitori cartelaţi, care controlează piaţa medicamentelor şi practică preţuri de monopol. Unităţile sanitare finanţate cu capital privat, puţine la număr, practică şi ele preţuri de monopol.

Sistemul de sănătate publică al României a fost adus la sapă de lemn. El trebuie reconstruit din temelii.

Constituţia Cetăţenilor obligă statul român să garanteze dreptul tuturor cetăţenilor săi la sănătate fizică şi mentală. Această garanţie va fi realizată prin constituirea Fondului Naţional pentru Asigurări de Sănătate, care va fi alimentat cu contribuţii plătite de salariaţi şi angajatori, dar şi cu subvenţii de la bugetul de stat, în caz de nevoie, astfel stabilite încât să se asigure fiecărui participant la Fond plata serviciilor medicale şi a medicamentelor de care are nevoie.

Constituţia Cetăţenilor obligă statul român să asigure dezvoltarea unei industrii naţionale farmaceutice competitive, capabilă să furnizeze cetăţenilor medicamente ieftine şi de calitate.

În plus, Constituţia Cetăţenilor dispune ca fabricarea şi importul medicamentelor să fie declarate monopol de stat şi să fie realizate numai de instituţii publice şi regii autonome ale statului român.

Fondul Naţional de Şomaj

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 135.3

În condiţiile în care, în conformitate cu prevederile Constituţiei Cetăţenilor, în România, va funcţiona Fondul Naţional de Capital Distributiv, prin care, anual, vor fi făcute investiţii reprezentând cel puţin 20% din PIB, în economia românească nu va mai exista decât şomaj tehnologic, cel determinat de schimbarea structurii profesionale a forţei de muncă, ca urmare a progresului tehnic. Acest şomaj tehnologic afectează, de regulă, 2-3% din numărul total al populaţiei ocupate şi este de scurtă durată.

Chiar şi în aceste condiţii, statul român trebuie să ia măsuri pentru ca cei care îşi pierd locul de muncă să dispună de venituri cât mai apropiate de nivelul salariului, astfel încât perioada de şomaj să nu afecteze mult nivelul de trai al familiilor respective.

Constituţia Cetăţenilor prevede constituirea Fondului Naţional de Şomaj, care urmează a fi alimentat cu contribuţii plătite de angajaţi şi angajatori, pentru angajaţi, ca şi cu subvenţii de la bugetul de stat, în caz de nevoie. Contribuţiile la acest Fond trebuie astfel stabilite şi administrate încât să se asigure fiecărui participant la Fond o indemnizaţie de şomaj de o valoare cât mai apropiată de valoarea salariului mediu realizat de el în ultimii trei ani de angajare.

Fondul Naţional de Capital Distributiv

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 135.1

2.1 Economia comunistă.

În urma loviturii de stat din 23 august 1944 şi a cotropirii României de armata sovietică, în România a fost instalat regimul comunist.

În economie, aceasta a însemnat instaurarea proprietăţii COMUNE asupra mijloacelor de producţie, asupra capitalului. Mai întâi, cetăţenii României au fost deposedaţi de capitalul acumulat de ei de-a-lungul istoriei, prin “cooperativizarea” forţată a micilor proprietari de capital şi prin “naţionalizarea” marilor capitaluri. Capitalul luat de la cetăţeni a fost trecut în proprietatea COMUNĂ, “socialistă”, sub cele două forme ale sale: proprietatea DE GRUP, cooperatistă, în care capitalul “aparţine” tuturor membrilor cooperativei şi proprietatea DE STAT, în care capitalul “aparţine” tuturor cetăţenilor statului. Cuvântul APARŢINE este o invenţie juridică a comuniştilor. Capitalul APARŢINE cooperatorilor, respectiv, întregului popor, pe hârtie, adică în Constituţie. În realitate, atributele dreptului de proprietate – posesia, folosinţa, decizia, uzufructul – aparţin statului, mai exact, partidului unic. Şi mai exact, conducătorului partidului comunist.

După deposedarea lor de capital, cetăţenilor le-a fost interzis dreptul de a acumula capital, de a economisi şi a investi în crearea de capacităţi de producţie. Cetăţenii au avut numai dreptul de a economisi o parte din veniturile lor şi a le investi în BUNURI DE CONSUM – o locuinţă, un autoturism etc. Nu şi în BUNURI DE PRODUCŢIE, în CAPITAL.

Statul a preluat o parte din avuţia creată prin munca cetăţenilor salariaţi ai statului – circa o treime – pe care a investit-o, a transformat-o în capital – uzine, fabrici, bănci etc – aflat, conform Constituţiei comuniste, în proprietatea COMUNĂ a întregului popor. La fel, cooperativele – meşteşugăreşti, agricole, de consum – au preluat o parte din veniturile create de membrii lor cooperatori, pe care au investit-o, au transformat-o în capital – clădiri, utilaje etc – aflat, conform aceleiaşi Constituţii comuniste, în proprietatea COMUNĂ a tuturor membrilor cooperativei.

În felul acesta, până la sfârşitul anului 1989, în această proprietate COMUNĂ, denumită, conform Constituţiei comuniste, proprietatea socialistă, s-a acumulat un capital cu o valoare de aproape 500 miliarde de euro, exprimată în preţurile anului 2013. Având în vedere că tinerii participanţi la revolta populară din zilele lui decembrie 1989 au cerut, răspicat, JOS COMUNISMUL, adică jos proprietatea COMUNĂ asupra capitalului, normal ar fi fost ca această avuţie să fi fost trecută, integral şi imediat, în proprietatea PRIVATĂ a TUTUROR cetăţenilor României, printr-o metodă, sau alta. Este exact ceea ce am propus eu în articolul intitulat „Restructurarea economiei româneşti”, publicat în ziarul Adevărul din 13-14 februarie 1990, proiect cunoscut, apoi, sub denumirea de „Varianta Cojocaru”.

2.2 Ce prevedea Varianta Cojocaru, ediţia 1990?

Pe scurt, proiectul propus de mine prevedea transformarea tuturor întreprinderilor aflate în „proprietatea socialistă”, de stat, sau de grup, în societăţi comerciale şi regii autonome. Acestea urmau ca, pentru valoarea capitalului lor, să emită acţiuni, sau obligaţiuni, după caz. Concomitent, pentru întreaga valoare a capitalului, statul trebuia să emită nişte „cupoane”, pe care eu le-am numit „Titluri de Proprietate” (TDP-uri), care urmau să fie distribuite tuturor cetăţenilor, proporţional cu numărul de ani lucraţi în timpul regimului comunist, aceştia putând să le folosească pentru a le schimba pe acţiunile şi obligaţiunile emise de societăţile comerciale şi regiile autonome create prin aplicarea legii în cauză. În felul acesta, întregul capital acumulat în „proprietatea socialistă” ar fi trecut în proprietatea PRIVATĂ a tuturor cetăţenilor ţării. Ulterior, unii cetăţeni, cei leneşi, ar fi pierdut capitalul, alţii, cei mai harnici şi mai întreprinzători, ar fi preluat şi capitalul pierdut de cei mai puţin capabili, dar marea majoritate ar fi rămas şi proprietari de capital, ar fi câştigat atât venituri din muncă, din salarii, cât şi venituri din capital, din profituri, şi ar fi constituit clasa mijlocie a societăţii româneşti. Această clasă mijlocie, deţinând majoritatea capitalului utilizat în economie, deţinând, deci puterea economică, ar fi deţinut şi puterea politică, ar fi controlat şi statul, care nu ar mai fi putut fi controlat de cei instalaţi la conducerea statului prin contrarevoluţia din decembrie 1989, nu ar mai fi putut fi folosit de aceştia pentru deposedarea cetăţenilor ţării de capitalul acumulat în proprietatea socialistă.

„Proiectul de lege privind împroprietărirea populaţiei României”, publicat, prima dată, în ziarul Adevărul din data de 14 august 1990, este publicat şi în cartea „Ieşirea din prăpastie”, postată pe www. variantacojocaru.ro.

Proiectul a fost prezentat, pe larg, în presa vremii, inclusiv la postul naţional public de televiziune. El a fost susţinut de mai multe sindicate, în special de Cartelul Sindical „ALFA”, al cărui membru fondator am fost. În cursul anului 1990, ideile proiectului au stat la baza mai multor proiecte de legi, printre care şi unul semnat de conducerile partidelor „din opoziţie”: Partidul Naţional Liberal (PNL – prin preşedintele, Radu Câmpeanu), Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat (PNŢCD – prin primvicepreşedintele Gabriel Ţepelea, Partidului Social Democrat Român (PSDR – prin preşedintele Sergiu Cunescu), un altul semnat de conducerea PNL-AT (Dinu Patriciu, Călin Popescu Tăriceanu etc), precum şi un proiect de lege iniţiat de şapte senatori FSN.

Proiectul a fost prezentat, de mai multe ori, Preşedintelui României, Ion Iliescu, atât în cadrul unor delegaţii ale Cartelului Sindical ALFA, cât şi într-o întâlnire directă, la care a participat consilierul prezidenţial Iosif Boda, devenit, mai târziu, analist politic de televiziune. Am insistat asupra consecinţelor dezastruoase pe care le va avea aplicarea prevederilor legii 15/1990 asupra economiei şi societăţii româneşti, prin oligarhizarea şi înstrăinarea capitalului naţional, lucru pe care îl făcusem şi în articolele publicate în presa vremii şi în apariţiile la postul public de televiziune.

2.3 Criminala Lege 15/1990.

Ion Iliescu şi Parlamentul României au respins „Varianta Cojocaru” şi au adoptat, la data de 7 august 1990, Legea 15/1990 privind „reorganizarea” unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, lege care se va dovedi a fi cea mai mare crimă săvârşită vreodată de statul român împotriva propriului său popor.

Deşi în titlul Legii 15/1990 se vorbeşte de „reorganizarea” unităţilor economice de stat, în realitate, Legea 15/1990 a deposedat poporul român de capitalul acumulat în fosta proprietate socialistă de stat, care a fost „trecut” în proprietatea PRIVATĂ a statului şi de acolo în proprietatea PRIVATĂ a politicienilor şi străinilor, prin legile „privatizării”.

Prin Legea 15/1990, membrii Parlamentului României au dispus ca unităţile economice de stat să fie „reorganizate”, adică denumite, societăţi comerciale, sau regii autonome. Legea a împuternicit Guvernul să hotărască el care unităţi să fie botezate societăţi şi care regii. Legea a stabilit că, iniţial, STATUL este „acţionar” unic la societăţile comerciale create prin aplicarea prevederilor ei. Statul devine „acţionar”, nu proprietar. Poporul nu trebuia să se „prindă” că statul devine proprietar pe capitalul care, până la data adoptării Legii, se aflase în proprietatea poporului. Într-un alt articol, Legea a dispus ca 30% din capitalul societăţilor comerciale să fie distribuit, gratuit, cetăţenilor (Varianta Cojocaru). Să reţinem, 30% din capitalul societăţilor comerciale, nu şi al regiilor autonome. La televizor, poporului i s-a spus că şi restul de 70% va fi distribuit, gratuit, cetăţenilor, dar mai târziu, după ce societăţile respective vor fi „retehnologizate” şi „modernizate”.

Legea dispune că regiile autonome sunt proprietare ale bunurilor din patrimoniul lor. Nici un cuvânt despre faptul că statul este proprietarul regiilor.

În baza prevederilor Legii, Guvernul a “reorganizat” unităţile de stat astfel încât 48% din valoarea lor totală ajunge la societăţi comerciale, iar 52% la regii autonome. Partea de 30% destinată distribuirii gratuite către cetăţeni se aplică, potrivit Legii, numai la valoarea capitalului societăţilor comerciale, adică la 48% din valoarea totală a capitalului fostelor unităţi economice de stat. Dintr-un condei, partea care revine cetăţenilor din totalul valorii capitalului fostelor unităţi economice de stat se reduce la 14%. (30%X48% fac 14%).

Lucrurile nu se opresc aici. Pentru ca cele 14% să ajungă la cetăţeni este pusă la cale „cuponiada”. Se fură ideea de gratuitate de la Varianta Cojocaru, dar se distribuie, gratuit, cetăţenilor „cupoane” reprezentând numai 30% din valoarea capitalului societăţilor comerciale, respectiv, 14% din valoarea totală a capitalului furat de la cetăţeni. Cetăţenii urmau să schimbe aceste cupoane pe acţiuni ale societăţilor comerciale. Guvernanţii au „organizat” de asemenea manieră distribuirea cupoanelor şi schimbarea acestora pe acţiuni încât foarte mulţi cetăţeni nu au primit cupoane, mulţi nu au reuşit să le schimbe pe acţiuni, sau le-au schimbat pe acţiuni la societăţi comerciale intrate, între timp, în faliment. Singurii cetăţeni care s-au ales cu acţiuni valabile au fost cei care au depus cupoanele la cele 5 FFP-uri, transformate, ulterior în SIF-uri. În final, prin această „cuponiadă”, în proprietatea PRIVATĂ a cetăţenilor a ajuns 3% din valoarea totală a fostelor unităţi economice de stat, restul, de 97%, ajungând în proprietatea PRIVATĂ a statului român.

Aceasta şi pentru că, treptat, Guvernul, în baza prevederilor Legii 15/1990, a „reorganizat” regiile autonome, transformându-le în „companii naţionale” şi „societăţi naţionale”, dar, toate, cu regim de societăţi comerciale, având ca acţionar unic statul român.

Între timp, a fost adoptată legea prin care capitalul tuturor acestor societăţi comerciale create prin Legea 15/1990 a fost declarat proprietate PRIVATĂ a statului, ceea ce a însemnat că pot fi scoase la vânzare, legal.

Banca Naţională a României a pus tiparniţa în funcţiune, a crescut de peste zece mii de ori cantitatea de bani în circulaţie, bancnota de un leu a devenit bancnota de zece mii lei, în condiţiile în care producţia a scăzut, continuu, a declanşat, astfel, o hiperinflaţie, o creştere a preţurilor, de 200% şi 250%, pe an. Guvernul a „reuşit” să-şi subordoneze sindicatele, să „indexeze” subunitar salariile şi pensiile faţă de inflaţie, astfel încât puterea de cumpărare a acestora a scăzut la jumătate, în mai puţin de un deceniu. Această reducere drastică a salariilor şi pensiilor a determinat reducerea, la fel de drastică, a cereri pentru bunurile şi serviciile oferite de întreprinderile tocmai trecute în proprietatea privată a statului. Nemaiavând cui să vândă, aceste întreprinderi au intrat în „blocaj financiar”, în incapacitate de plată, în faliment, gata „pregătite” pentru a fi scoase la vânzare, la preţuri de nimic.

Hiperinflaţia, generată şi întreţinută de Banca Naţională a României, cu ajutorul tiparniţei de bani de hârtie, a spulberat şi economiile de o viaţă ale milioanelor de români, depuse la CEC. De aceiaşi hiperinflaţie s-a folosit şi nomenclatura regimului fesenist, care a împrumutat bani de la băncile de stat, „cu buletinul”, mai exact, „cu ordin”, cu dobânzi de zeci de ori mai mici decât inflaţia, bani care au fost folosiţi pentru cumpărarea de fabrici, uzine, bănci, hoteluri, spaţii comerciale şi de birouri etc, scoase la mezat, la „privatizare”, de aceiaşi nomenclatură. Sumele împrumutate fie nu au mai fost, niciodată, rambursate, fie sumele rambursate a reprezentat 2-3 procente din sumele împrumutate, din cauza inflaţiei. Cu efectul că băncile de stat, astfel devalizate, au intrat în faliment şi au fost „privatizate” şi ele, pe câţiva dolari.
Este numai o mică parte din crima săvârşită de Banca Naţională a României împotriva poporului român.

Au fost aduse firme transnaţionale, „experte” în evaluarea întreprinderilor, plătite cu onorarii uriaşe de către guvernanţi, care au „stabilit” că valoarea întreprinderilor trecute în proprietatea PRIVATĂ a statului, după împingerea lor în faliment de către Banca Naţională, este egală cu zero, sau aproape zero.

Au fost aduse şi firme transnaţionale, experte în „consultanţă” financiară şi în metode şi tehnici de „privatizare”, „în masă” şi „strategică”, plătite cu onorarii uriaşe de către guvernanţi, care i-au învăţat pe guvernanţi cum să vândă întreprinderile româneşti guvernanţilor şi transnaţionalelor pe un dolar.

Aşa a început şi s-a desfăşurat marea hoţie numită „privatizare”.

Deşi, prin Legea 15/1990, capitalul fostelor „unităţi economice de stat” a fost trecut în proprietatea PRIVATĂ a statului, de 24 de ani, toate Guvernele României aduc la cunoştinţa românilor, aproape zilnic, că mai „privatizează” încă o nouă întreprindere. Ele „privatizează” ceva care este PRIVAT. Ele udă apa. Ele nu vor să spună poporului adevărul, să recunoască faptul că VÂND întreprinderile pe care le-au furat de la popor, prin Legea 15/1990, că VÂND ŢARA.

Ticăloşia nu se termină aici. Cea mai mare parte a întreprinderilor „privatizate”, adică vândute pe nimic, au fost demolate şi utilajele lor vândute ca fier vechi, pentru ca noii lor proprietari, autohtoni şi străini, deopotrivă, să facă, repede, rost de bani lichizi, cu care să-şi cumpere bunuri de consum de lux, să înceapă noi „afaceri”, sau să transfere banii în afara ţării. Aşa au fost distruse 4 milioane de locuri de muncă, aşa au fost izgoniţi din ţară aceşti 4 milioane de români, în căutarea unui loc de muncă, de sclavi ai străinilor. Aşa au fost destrămate milioane de familii de români. Aşa au rămas milioane de copii români fără unul, sau fără amândoi părinţii, pradă traficanţilor de droguri şi de carne vie.

Cea mai mare parte a întreprinderilor „privatizate” dar nedemolate au fost acaparate, la preţuri de nimic, de către corporaţiile transnaţionale, astfel că, în prezent, în anul 2014, cea mai mare parte a capitalului utilizat în economia României se află în proprietatea străinilor, în ciuda faptului că investiţiile făcute de străini în România în ultimii 24 de ani nu reprezintă nici 1 % din totalul valorii investiţiilor făcute în România în această perioadă. Aceşti 1% reprezintă banii aduşi de străini şi investiţi de ei pentru crearea de capacităţi de producţie în România, nu şi banii plătiţi de străini guvernanţilor pentru a deveni proprietarii capitalului furat de guvernanţi de la cetăţenii României. Banii încasaţi de guvernanţi din vânzarea capitalului furat de la popor nu au fost investiţi pentru crearea de capacităţi de producţie şi locuri de muncă, ci au fost preluaţi la bugetul de stat şi, de acolo, au fost sifonaţi către firmele căpuşe ale guvernanţilor.

Înstrăinarea capitalului naţional a avut şi are consecinţe dramatice asupra ţării.

O primă consecinţă o reprezintă oligarhizarea capitalului, concentrarea capitalului în mâinile unui număr mic de corporaţii transnaţionale şi autohtone, care controlează cererea şi oferta de mărfuri, controlează preţurile, împiedică funcţionarea legilor economiei de piaţă, împiedică stabilirea preţurilor pe baza legii cereri şi ofertei, împiedică libera concurenţă, controlează distribuţia veniturilor create în economie, prin creşterea exagerată a profiturilor şi reducerea salariilor. Aşa se face că, în România, salariile deţin sub o treime din totalul veniturilor create în economie, două treimi revenind proprietarilor de capital, în cea mai mare parte corporaţii străine. Asta în timp ce, în Elveţia, de exemplu, raportul este exact invers: salariile deţin două treimi din totalul veniturilor, proprietarii de capital mulţumindu-se cu mai puţin de o treime.

Înstrăinarea capitalului a avut şi are ca efect şi crearea unei uriaşe datorii externe, care a ajuns la peste 100 de miliarde de euro. Serviciul acestei datorii – rate plus dobânzi – a ajuns la peste 40 miliarde de euro PE AN, ceea ce reprezintă echivalentul unei treimi din totalul PIB-ului creat în România.

Înstrăinarea şi oligarhizarea capitalului a avut şi are ca efect şi o mare evaziune fiscală. Peste 35% din totalul veniturilor create în România, adică peste 50 de miliarde de euro, PE AN, nu sunt declarate şi nu sunt impozitate. Această uriaşă evaziune fiscală nu este făcută de micii proprietari de capital, de micii întreprinzători români, ci de marile corporaţii, în primul rând cele transnaţionale, care transferă profiturile realizate în România în afara ţării, prin manipularea preţurilor la importuri şi exporturi, prin manipularea sistemului financiar şi valutar al ţării.

Din cauza marii evaziuni fiscale, generată de oligarhizarea şi înstrăinarea capitalului, veniturile preluate la bugetul public naţional sunt foarte mici, în ciuda faptului că nivelul taxelor şi impozitelor este unul din cale mai ridicate din lume. Veniturile salariaţilor şi micilor întreprinzători români sunt diminuate drastic de povara taxelor şi impozitelor, în timp ce oligarhii, marii proprietari de capitaluri, scot din ţară venituri de zeci de miliarde de euro, neimpozitate, în fiecare an. Totalul veniturilor preluate la bugetul public naţional al României reprezintă numai 33% din valoarea PIB-ului, în timp ce, în Norvegia, de exemplu, acest raport este de 65%, în Suedia, de 58%, în Danemarca, de 55%, în Finlanda, de 52%, în Franţa, de 52% etc.

Agresiunea la care este supus poporul român de către oligarhia financiară autohtonă, creată prin privatizare, prin aplicarea Legii 15/1990, în cârdăşie cu oligarhia financiară transnaţională, este incomparabil mai mare decât agresiunile de care acelaşi popor român a avut parte, de-a-lungul istoriei, sub ocupaţia turcilor, fanarioţilor, austriecilor, ungurilor, ruşilor. Această agresiune nu se reduce la JAF, la deposedarea românilor de avuţia pe care au creat-o şi o crează, prin munca lor, ci urmăreşte distrugerea ţării şi a poporului român. Niciodată, în istoria noastră, nu s-a mai întâmplat ca jumătate din populaţia activă a ţării să fie forţată, din motive ECONOMICE, să părăsească ţara, cu perspectiva de a nu se mai întoarce, tot din motive ECONOMICE. Niciodată, în istoria noastră, nu s-a mai întâmplat ca tânăra generaţie de români să aibă ca obiectiv al vieţii părăsirea ţării, din motive ECONOMICE, pentru găsirea unui loc de muncă, pentru găsirea unei surse de existenţă.

Mai poate fi oprit acest proces de distrugere a României?

Eu sunt convins că DA, că acest proces de jefuire şi distrugere a poporului român POATE fi OPRIT chiar de poporul român, de fapt, poate fi oprit NUMAI de poporul român, cu condiţia ca el, poporul român, să se unească şi să se organizeze într-o amplă MIŞCARE NAŢIONALĂ, asemănătoare cu aceea care a realizat MAREA UNIRE din anul 1918. De data aceasta, obiectivul acestei Mişcări Naţionale trebuie să fie adoptarea Constituţiei Cetăţenilor, în care este inclusă, ca parte componentă, şi LEGEA COJOCARU, care cuprinde normele constituţionale, prin care poporul român va deveni proprietar asupra capitalului utilizat în economia naţională, va câştiga puterea economică, singura temelie trainică a democraţiei, a exercitării puterii politice de către popor, pentru popor.

Articolul 135.1 din Constituţia Cetăţenilor prevede crearea Fondului Naţional de Capital Distributiv, care va fi alimentat, în principal, prin instituirea unui impozit progresiv pe proprietăţi. În acest Fond vor fi vărsate şi sumele încasate de statul român ca profituri de la regiile autonome şi societăţile comerciale al căror capital se va afla în proprietate publică şi în administrarea Fondului Naţional de Capital Distributiv. Tot în acest Fond vor fi vărsate şi sumele încasate de stat din valorificarea bunurilor confiscate prin aplicarea prevederilor legale referitoare la controlul averilor, ca şi alte sume băneşti stabilite prin lege.

2.4 Impozitarea progresivă a marilor proprietăţi.

Impozitul progresiv pe proprietăţi va fi astfel stabilit încât, împreună cu celelalte surse menţionate mai sus, să asigure colectarea la Fondul Naţional de Capital Distributiv a unei sume echivalente cu 20% din Produsul Intern Brut (PIB) al României. Cum, în anul 2013, PIB-ul României a fost egal cu suma de 140 miliarde de euro, exact, 142,8 miliarde, în primul an de aplicare a Constituţiei Cetăţenilor, la Fondul Naţional de Capital Distributiv, va fi colectată suma de 28 miliarde de euro. Toţi aceşti bani urmează să fie investiţi, pentru crearea de capacităţi de producţie şi locuri de muncă. Dacă ţinem seama că, în anul 2013, PIB-ul României, în valoare de 140 miliarde de euro, a fost creat de un capital cu o valoare de circa 400 miliarde de euro şi de 4,5 milioane de salariaţi, rezultă că, în medie, dotarea cu capital a unui salariat este de circa 100.000 de euro. Asta înseamnă că cele 28 miliarde de euro investite de la Fondul Naţional de Capital Distributiv vor putea crea cel puţin 280.000 de noi locuri de muncă, în primul an de funcţionare a acestui Fond.

Nimeni nu contestă faptul că România are nevoie de investiţii pentru crearea de capacităţi de producţie şi locuri de muncă.

Nimeni nu contestă faptul că impozitarea PROPRIETĂŢII se practică în toată lumea.

Nimeni nu contestă faptul că impozitarea PROGRESIVĂ, a proprietăţilor, sau a veniturilor, se practică de majoritatea statelor lumii.

Cei care sunt împotriva propunerii noastre constituţionale susţin că România este săracă, are taxe şi impozite foarte mari, şi nu are de unde să colecteze acest nou impozit pe proprietăţi.

Realităţile, cifrele sunt de partea noastră.

În anul 2013, PIB-ul României a fost egal cu suma de 140 de miliarde de euro. Din această sumă, 60%, adică 85 de miliarde au fost luaţi de oligarhi, în timp ce noi toţi, cu statul nostru cu tot, am luat restul, adică 55 de miliarde de euro. Noi propunem ca, prin impozitul progresiv pe proprietăţi, să preluăm 28 din cele 85 de miliarde ale oligarhilor şi să le ducem la Fondul Naţional de Capital Distributiv. Lor, oligarhilor, le mai rămân 57 de miliarde de euro, 41% din PIB, mai mult decât luăm noi toţi ceilalţi.

Să fim bine înţeleşi. Noi nu luăm cele 28 de miliarde de euro DE LA oligarhi. Le luăm DE LA NOI. Toate cele 140 miliarde de euro sunt create de noi, de poporul român. EI, oligarhii, iau din avuţia creată de noi, mult mai mult decât li se cuvine. În condiţiile economiei bazate pe proprietatea privată asupra capitalului, este normal şi firesc ca proprietarii capitalului să ia O PARTE din avuţia creată de muncă în colaborare cu capitalul. Am văzut exemplul Elveţiei, unde proprietarii de capital preiau mai puţin de o treime din avuţia creată de elveţieni. Problema pe care o ridicăm noi este aceea că, în România, prin comunismul urmat de „privatizări”, a fost creată o economie OLIGARHICĂ, în care capitalul a fost acaparat de un număr mic de mari proprietari de capital, autohtoni şi străini, care, cu ajutorul banilor controlează şi folosesc statul, pentru a-şi însuşi o parte PREA MARE din avuţia creată în economie. Ei nu se mulţumesc cu o treime din PIB, ci preiau dublu, adică două treimi. Este nedrept. Este inechitabil. Este parazitar. Este nesănătos. Este un jaf inadmisibil.

În Elveţia, proprietarii de capital îşi însuşesc numai o treime din PIB deoarece în acea ţară funcţionează o economie DEMOCRATICĂ, o economie în care majoritatea capitalului se află în proprietatea majorităţii cetăţenilor, a unui număr mare de mici proprietari de capital. Elveţia a ajuns la o astfel de economie, democratică, printr-un îndelungat proces istoric, în care poporul elveţian, cu ajutorul unui stat cu adevărat democratic, în care puterea este exercitată direct de popor, prin referendumuri, a reuşit să împiedice oligarhizarea economiei şi societăţii.

Şi în România am fi avut, astăzi, în anul 2014, o economie democratică, dacă, în anul 1990, în locul Legii 15/1990, ar fi fost adoptată Legea Cojocaru, în versiunea din anul 1990. Prin aplicarea Legii 15/1990 şi a actelor normative adoptate în baza ei, în ţara noastră a fost creat opusul economiei democratice, adică o economie oligarhică. Transformarea economiei oligarhice în economie democratică nu se poate face peste noapte. Nici transformarea economiei oligarhice existente în România înainte de război în economie comunistă nu s-a făcut peste noapte. Nici transformarea economiei comuniste în economie oligarhică nu s-a făcut peste noapte. Ne vor trebui cel puţin două decenii ca să transformăm actuala economie oligarhică într-o economie democratică, asemănătoare celei care funcţionează, acum, în Elveţia. Cu cât începem mai repede cu atât mai bine.

Impozitul progresiv pe proprietăţi va fi astfel aşezat încât 90% dintre români nu vor plăti nimic în plus faţă de ceea ce plătesc acum. Vor fi scutiţi de plata acestui impozit, de exemplu, toţi cei care au în proprietate mai puţin de 20 hectare de teren situat în intravilan, mai puţin de 1000 mp de teren situat în intravilan, mai puţin de 200 mp suprafaţă construită, depozite, sau valori mobiliare sub 100.000 de euro, active sub 500.000 de euro etc. Impozitul este progresiv în sensul că o persoană care deţine în proprietate o suprafaţa totală de teren situată în extravilan de 300 hectare, pentru primele 20 de hectare nu plăteşte nimic, în plus, fată de ce plăteşte acum, pentru următoarele 80 hectare plăteşte, să zicem, 10 euro pe an, pe hectar, pentru următoarele 100 hectare plăteşte 20 de euro pe an, pe hectar, pentru următoarele 100 hectare plăteşte 30 euro, pe an, pe hectar.

2.5 De ce este nevoie de Fondul Naţional de Capital Distributiv?

Crearea Fondului Naţional de Capital Distributiv, prin impozitarea progresivă a proprietăţilor, se justifică, în primul rând, prin nevoia de bunăstare, care să intre în casele tuturor românilor, tuturor cetăţenilor ţării. Bunăstarea tuturor cetăţenilor ţării nu poate fi asigurată decât prin creştere economică susţinută, prin investiţii, prin crearea de capacităţi de producţie şi de locuri de muncă, prin producerea a cât mai multor bunuri şi servicii, de cât mai bună calitate şi prin distribuirea cât mai echitabilă a acestor bunuri şi servicii către cei care le produc. Trebuie să creăm cât mai repede un număr cât mai mare de locuri de muncă, bine plătite, pentru a aduce acasă, cât mai repede un număr cât mai mare din cei 4 milioane de români plecaţi din ţară, din lipsa locurilor de muncă, pentru a oferi locuri de muncă, bine plătite, noilor generaţii de români, care să nu mai părăsească ţara, în căutarea unui loc de muncă. Corporaţiile transnaţionale, care deţin în proprietate cea mai mare parte a capitalului utilizat în economia românească nu au nici un interes să investească în România. Dovada este aceea că, în ultimii 24 de ani, valoarea investiţiilor din capital străin este de numai 3 miliarde de euro, dintr-un total de peste 400 miliarde de euro. Corporaţiile transnaţionale au acaparat capitalul românesc, cumpărându-l la preţuri de nimic, şi îl folosesc pentru a scoate din ţară profituri uriaşe, cele mai multe nedeclarate şi neimpozitate. Românii au tot dreptul să reţină o parte cât mai mare din aceste profituri, pentru a le investi, în România.

Prin impozitarea progresivă a proprietăţilor, în zece ani, la Fondul Naţional de Capital Distributiv, va fi colectată o sumă de peste 400 miliarde de euro. Dacă avem în vedere că, prin investirea acestei sume se va asigura o creştere susţinută a economiei româneşti, ceea ce va determina sporirea tuturor veniturilor, a salariilor, pensiilor şi profiturilor, însuşite nu de oligarhi, ci de un număr tot mai mare de români, va creşte, astfel, şi puterea de economisire a românilor, ceea ce va face posibil ca, pe lângă sumele investite de la Fondul Naţional de Capital Distributiv, să se mai investească, direct, de către cetăţeni, din economiile lor, cel puţin alte 200 miliarde de euro, rezultă investiţii de peste 600 miliarde de euro, în primii 10 ani de aplicare a Constituţiei Cetăţenilor. La 100.000 euro pentru un loc de muncă, aceasta înseamnă cel puţin 6 milioane locuri de muncă, suficiente pentru a-i aduce acasă pe toţi românii pribegi, dar şi pentru a-i ţine acasă pe toţi tinerii ţării.

În primii zece ani de funcţionare a Fondului Naţional de Capital Distributiv, prin realizarea programului de investiţii, de 600 miliarde de euro, România va cunoaşte o creştere economică de 9-10%, pe an. La sfârşitul acestei perioade, salariul mediu al românilor va fi crescut de peste 3 ori, ajungând la peste 1000 de euro pe lună, pensia medie va fi crescut de aproape 4 ori, ajungând la suma de 650 euro pe lună, faţă de 160, cât este în prezent. În plus, şi salariaţii şi pensionarii vor beneficia de profiturile aduse de capitalurile asupra cărora vor deveni proprietari, ca urmare a investiţiilor făcute cu banii primiţi de la Fondul Naţional de Capital Distributiv.

Crearea Fondului Naţional de Capital Distributiv se justifică, în al doilea rând, prin nevoia de dreptate. Românii au fost deposedaţi de capitalul acumulat din munca lor, în timpul regimului comunist, şi acest capital a fost trecut, nelegitim, în proprietatea oligarhilor, autohtoni şi străini, care au folosit şi folosesc acest capital pentru a-şi însuşi profituri uriaşe, în timp ce oferă românilor salarii şi pensii de mizerie. Această deposedare de capital şi de roadele acestui capital s-a făcut cu consecinţe dramatice asupra societăţii româneşti. Deposedarea de capital a însemnat şi distrugerea de milioane de locuri de muncă, distrugerea de milioane de familii, sărăcirea extremă şi umilirea a milioane de oameni, în ultimă instanţă uciderea unui număr mare de oameni, prin înfometare şi prin lipsirea de îngrijire medicală.

Cei care au săvârşit această crimă împotriva poporului român trebuie să fie aspru pedepsiţi, astfel încât o astfel de nelegiuire să nu se mai repete, niciodată. Pedepsirea celor vinovaţi de genocidul antiromânesc, început prin instaurarea regimului comunist şi continuat prin instaurarea celui fesenist, va fi posibilă prin punerea în practică a normelor constituţionale propuse de noi la alineatele (3)-(6) ale articolului 15 din Constituţia Cetăţenilor.

Românii au dreptul nu numai să-i pedepsească pe cei care i-au deposedat de capitaluri şi de celelalte drepturi, dar şi să fie despăgubiţi, într-o formă, sau alta, în cât mai mare măsură, pentru nedreptatea care li s-a făcut, pentru avuţia de care au fost şi sunt deposedaţi. Fondul Naţional de Capital Distributiv asigură exercitarea acestui drept. Toţi cetăţenii României care au vârsta de 18 ani la intrarea în vigoare a Constituţiei Cetăţenilor, sau vor împlini această vârstă în primii 10 ani de aplicare a acestei Constituţii, vor fi despăgubiţi, cu cota individuală, de 100.000 lei, respectiv, 20.000 euro, pentru capitalul de care au fost deposedaţi, prin Legea 15/1990.

Suma de 400 miliarde de euro, care urmează a fi colectată la Fondul Naţional de Capital Distributiv, în primii 10 ani de existenţă a acestui Fond, şi distribuită, gratuit, tuturor cetăţenilor ţării, este echivalentă cu valoarea capitalului care a fost trecută în proprietatea privată a statului român, prin Legea 15/1990. Poporul român va primi, deci, înapoi, ceea ce i s-a luat. Tinerele generaţii de români vor continua să primească, gratuit, capital, de la Fondul Naţional de Capital Distributiv, astfel încât, treptat, poporul român va fi despăgubit şi pentru profiturile realizate de capitalul de care au fost deposedaţi prin Legea 15/1990.

Crearea Fondului Naţional de Capital Distributiv se justifică, în al treilea rând, prin nevoia de coeziune naţională. În ultimii 24 de ani, poporul român a fost supus la un intens proces de slăbire a coeziunii naţionale. Milioane de români au fost obligaţi să-şi părăsească ţara, în căutarea unui loc de muncă. Din această cauză, milioane de familii au fost destrămate. Alte milioane sunt obligate să trăiască din salarii şi pensii de mizerie. Românii consideră că principalul vinovat pentru aceste dezastre este statul lor, în care nu mai au nici o încredere. Numai că nu statul în sine este vinovat de aceste dezastre. Vinovaţi sunt politicienii, guvernanţii, oligarhii, autohtoni ţi transnaţionali, cei care au acaparat statul naţional şi l-au folosit şi îl folosesc pentru propria îmbogăţire, prin jefuirea poporului. Rezultatul este, din păcate, o tot mai accentuată lipsă de încredere a cetăţenilor în statul lor naţional, în proprii concetăţeni, în propriul popor, în capacitatea acestuia de a se autoguverna, în capacitatea lui de a-şi construi un viitor. Românii nu mai au încredere în ei înşişi, în statul lor, în viitorul ţării lor. Tinerii români nu sunt educaţi în spiritul dragostei faţă de ţară, al încrederii şi respectului faţă de poporul din care fac parte, nu se pregătesc pentru a se integra în acest popor, pentru a se împlini ca oameni în mijlocul acestui popor. Ei învaţă cu gândul la plecare, cu gândul de a părăsi ţara şi a se stabili oriunde va beneficia de ŞANSA de a trăi în libertate şi bunăstare. La aceasta se adaugă acţiunea toxică întreprinsă de mijloacele de comunicare în masă, de televiziuni, controlate de oligarhi, pentru falsificarea istoriei poporului român, pentru murdărirea valorilor naţionale, pentru slăbirea sentimentului de mândrie naţională.

Fondul Naţional de Capital Distributiv îi va readuna pe români în jurul şi în susţinerea naţiunii din care fac parte, în jurul şi în susţinerea statului lor naţional. Toţi românii, în primul rând tinerii, vor şti că primesc, de la naţiunea din care fac parte, ŞANSA de a fi proprietari de capital, de a-şi exercita dreptul la iniţiativă economică, de a-şi lua soarta în propriile mâini, de a crea o întreprindere, singur, sau în asociere cu alţi români, prin care să-şi creeze veniturile care să-i asigure bunăstarea lui şi a familiei lui, în România, în ţara lui.

Fondul Naţional de Capital Distributiv va transforma România într-o adevărată Grădină a Maicii Domnului, o ţară liberă şi prosperă, o ţară de oameni liberi şi prosperi, oameni care vor şti că îşi datorează libertatea şi prosperitatea ŞANSEI pe care au primit-o de la NAŢIUNE, prin efortul de ECONOMISIRE al întregii naţiuni din care fac parte, naţiunea ROMÂNĂ.

Crearea Fondului Naţional de Capital Distributiv se justifică, în al patrulea rând, prin nevoia de coeziune socială.

În ultimii 24 de ani, poporul român a fost supus la un intens proces de slăbire a coeziunii sociale. Autorii loviturii de stat din decembrie 1989 au acaparat conducerea statului prin înşelarea poporului cu ajutorul mijloacelor de comunicare în masă, în principal cu ajutorul televizorului, şi cu ajutorul trădătorilor infiltraţi în conducerea armatei şi a serviciilor secrete. Prin Legea 15/1990 şi prin Legea 18/1990 au cumpărat, cu capital şi cu pământ, pe directorii de întreprinderi şi inginerii cooperativelor agricole, pe care i-au transformat în slugi supuse ale regimului, apoi, în casta politică, aservită intereselor marilor oligarhi, autohtoni şi transnaţionali. Societatea românească a fost, astfel, împărţită în două componente, cu interese diametral opuse, aflate în permanent conflict. Avem, pe de o parte, o castă a privilegiaţilor, formată din oligarhi şi slugile lor, constituite în partide politice, care controlează statul şi îl folosesc pentru propria îmbogăţire. De cealaltă parte, este marea masă a poporului, deposedată de capital şi de pământ, deposedată de locuri de muncă, sărăcită şi umilită, transformată în sclavi. Oligarhii nu au permis şi nu permit crearea unei clase sociale de mijloc, care să dispună de capital, inclusiv de pământ, pe care să-l muncească prin forţe proprii, care să se interpună între cei bogaţi şi cei săraci, care să deţină în proprietate majoritatea capitalului utilizat în economie, care să-şi impună propria voinţă, să controleze statul şi să-l folosească pentru apărarea propriilor interese, ale majorităţii. Sutele de mii de români care încearcă să înfiripe această clasă de mijloc sunt, repede, aduse la faliment, la sapă de lemn, de către oligarhi, cu ajutorul statului aservit.

Societatea construită în România în urma loviturii de stat din decembrie 1989 este o societate dezbinată, o societate bolnavă, clădită pe hoţie, pe minciună şi înşelătorie, o societate în care un pumn de oameni, o minoritate s-a îmbogăţit peste măsură, pe căi necinstite, prin jefuirea majorităţii, adusă şi ţinută în starea de sclavie.

Oligarhii ştiu că s-au îmbogăţit pe căi necinstite şi vor face tot ce pot pentru a ascunde adevărul şi a continua să se îmbogăţească pe căi necinstite. Poporul ştie că a fost şi este deposedat de oligarhi pe căi necinstite şi va face tot ce poate pentru a-i pedepsi pe oligarhi, pentru a-şi lua înapoi ce i s-a furat şi ce i se fură. Între cele două părţi nu va fi, niciodată, pace.

Crearea şi funcţionarea Fondului Naţional de Capital Distributiv va schimba din temelii configuraţia societăţii româneşti, va întări coeziunea dintre membrii acestei societăţi.

Impozitarea progresivă a marilor proprietăţi va pune stavilă lăcomiei nemăsurate a unora dintre conaţionalii noştri. De la o anumită mărime a proprietăţii, în sus, impozitul pe proprietate va deveni insuportabil. Oamenii vor trebui să găsească şi alte motivaţii, în afara acumulării de avuţie materială, de capital şi bunuri de consum de lux. Există şi alte motivaţii, spre care să fie îndreptată capacitatea de creaţie a indivizilor, cum este, de exemplu, aprecierea semenilor pentru contribuţia adusă de fiecare dintre noi la progresul ştiinţei, al tehnicii, la îmbunătăţirea vieţii oamenilor, a relaţiilor dintre aceştia etc.

Principalul rezultat al funcţionării Fondului Naţional de Capital Distributiv va fi împroprietărirea fiecărui cetăţean al României cu un capital, în valoare de 20.000 de euro. Unii dintre noi, probabil 15-20%, datorită lenei, indolenţei, beţiei, neşansei etc, vor pierde acest capital, care va ajunge în proprietatea celor mai harnici, mai pricepuţi, mai inventivi, mai capabili etc. Aceştia vor fi mai puţini, probabil 5-6%. Cert este că cei mai mulţi, deci 70-75%, vor rămâne proprietari de capital, vor spori acest capital de la un an la altul, prin economisirea unei părţi din veniturile create cu acest capital şi investirea acestor economii, transformarea lor în capital nou, care se va adăuga celui existent. Această MAJORITATE a cetăţenilor ţării nu numai că vor rămâne proprietari de capital, ei şi urmaşii lor, dar vor deţine în proprietate MAJORITATEA capitalului, adică 70-75% din valoarea capitalului utilizat în economia naţională. Cei 5-6%, cei bogaţi, nu vor mai deţine 90% din capital, cum se întâmplă acum, în România, ci, cel mult, 25-30% din totalul capitalului. Ei nu vor mai fi OLIGARHI. Ei nu vor mai deţine PUTEREA economică. Puterea economică va fi deţinută de clasa mijlocie, de cei 70-75% dintre cetăţeni, care vor deţine în proprietate privată 70-75% din capitalul naţional.

Societatea românească nu va mai fi împărţită în două părţi, cu interese diametral opuse, pe de o parte, oligarhii, adică o minoritate care şi-a însuşit puterea economică şi politică pe căi necinstite, şi, pe de altă parte, săracii, adică o majoritate care a fost deposedată de puterea economică şi politică, de către oligarhi, pe căi necinstite. Societatea românească nu va mai fi una dezbinată şi antagonică.

Societatea românească va fi una compusă dintr-o clasă mijlocie, adică o majoritate care şi-a însuşit puterea economică şi politică pe căi cinstite, o pătură de oameni bogaţi, care şi-au câştigat averea pe căi cinstite şi o pătură de oameni săraci, incapabili, temporar, să-şi păstreze calitatea de proprietari de capital, dar care îşi păstrează şansa de a ieşi din starea de sărăcie, într-o economie în continuă creştere şi dezvoltare.

Crearea Fondului Naţional de Capital Distributiv se justifică, în al cincilea rând, prin nevoia de democraţie.

Deşi pe hârtie, în Constituţie, statul român este declarat a fi unul democratic (demos=popor; kratos=putere), în realitate, puterea de a adopta şi aplica legi, norme de convieţuire socială, nu este exercitată de popor, ci de oligarhi, de minoritatea care, deţinând puterea economică, capitalul, exercită şi puterea politică, controlează statul, pe care îl foloseşte pentru a-şi însuşi o parte cât mai mare din avuţia creată în societate.

Împroprietăriea cetăţenilor cu capitalul acumulat în Fondul Naţional de Capital Distributiv va avea ca efect trecerea, treptată, a capitalului în proprietatea privată a majorităţii cetăţenilor, a poporului. Câştigând puterea economică, poporul va câştiga şi puterea politică, va controla statul, pe care îl va folosi pentru a-şi apăra capitalul, ca şi toate celelalte drepturi şi libertăţi recunoscute prin Constituţie.

Crearea Fondului Naţional de Capital Distributiv se justifică, în al şaselea rând, prin nevoia de românizare a capitalului.

Prin aşa-zisa privatizare, cea mai mare parte a capitalului românesc a fost trecută în proprietatea privată a străinilor, a corporaţiilor transnaţionale. Rezultatele acestui „transfer” de proprietate sunt cunoscute: o datorie externă de peste 100 de miliarde de euro, care generează rate şi dobânzi egale cu o treime din avuţia produsă în economia naţională, peste 40 de miliarde de euro, în fiecare an; o evaziune fiscală de peste 35% la impozitarea veniturilor, adică peste 50 de miliarde de euro, anual, nedeclarate şi neimpozitate, care pleacă, în cea mai mare parte, în afara ţării; exploatarea de către corporaţiile transnaţionale a celei mai mari părţi a resurselor naturale ale ţării, cu redevenţe batjocoritoare pentru România, dar cu tehnologii dintre cele mai poluante; acapararea de către străini a unei bune părţi din terenurile şi pădurile ţării etc.

România a fost transformată într-o colonie, furnizoare de resurse naturale şi de forţă de muncă de înaltă calificare pentru corporaţiile transnaţionale şi piaţă de desfacere pentru produsele aceloraşi corporaţii.

Colonizarea României, acapararea capitalului naţional, a resurselor naturale, a terenurilor agricole şi pădurilor de către corporaţiile transnaţionale, s-a făcut „paşnic”, fără focuri de arme, fără tancuri, dar pe baza şi cu ajutorul legilor adoptate de politicieni trădători şi vânzători de ţară. Aceşti politicieni sunt cei care au adoptat Legea 15/1990, prin care au trecut capitalul naţional în proprietatea privată a statului, precum şi legile prin care au pus pe butuci acest capital, astfel încât să-l poată vinde transnaţionalilor la preţuri de nimic.

Constituţia Cetăţenilor anulează Legea 15/1990, ca şi toate actele normative emise în baza ei, obligă statul român să recupereze întregul capital trecut în proprietatea străinilor, prin confiscare, în cazurile în care capitalul a fost vândut prin încălcarea legii, sau prin răscumpărare, în toate celelalte cazuri, interzice exploatarea resurselor naturale de către firme private, fie ele străine, ori autohtone.

Constituţia Cetăţenilor obligă statul român să oprească, imediat, orice „privatizare”, orice vânzare de întreprinderi trecute în proprietatea sa, prin Legea 15/1990. Toate aceste întreprinderi sunt trecute, înapoi, de unde au fost luate, adică, în proprietate publică, a poporului român, şi în administrarea Fondului Naţional de Capital Distributiv, până la trecerea lor în proprietatea privată a cetăţenilor ţării, beneficiarii Fondului.

De reţinut că activele deţinute de corporaţiile străine vor fi şi ele supuse impozitului progresiv pe proprietăţi

Constituţia Cetăţenilor obligă Fondul Naţional de Capital Distributiv să răscumpere tot capitalul vândut, legal, de statul român, prin aşa-zisa privatizare şi să-l pună la dispoziţia beneficiarilor Fondului, care pot cumpăra acest capital cu cota individuală primită de la Fond. În felul acesta, tot capitalul vândut străinilor va ajunge, în final, în proprietatea privată a cetăţenilor români.

2.6 Cum vor fi împroprietăriţi românii cu capital?

De-a-lungul istoriei, românii, ca şi alte popoare, au fost, de mai multe ori, împroprietăriţi cu pământ. Au fost împroprietăriţi în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în 1864, apoi, în timpul guvernului condus de Mareşalul Alexandru Averescu, în 1921, şi mai apoi, în timpul guvernului condus de doctorul Petru Groza, în 1945. Au fost „împroprietăriţi” în sensul că au primit, în proprietate, gratuit, prin lege, adoptată de statul român, anumite suprafeţe de terenuri agricole, pe care să le muncească, pentru a-şi câştiga cele necesare traiului lor. La momentele respective, pământul era principalul mijloc de producţie, principala componentă a ceea ce astăzi înţelegem prin capital productiv. La momentele respective, statul a obţinut suprafeţele de terenuri care au făcut obiectul acelor împroprietăriri, prin confiscarea lor de la marii proprietari, cu sau fără plata unor despăgubiri. Toate aceste împroprietăriri au contribuit la progresul general al societăţii româneşti, la creşterea potenţialului economic al ţării, la întărirea coeziunii naţionale şi sociale a poporului român, la creşterea nivelului de trai al românilor.

Regimul comunist i-a deposedat pe români şi de pământ şi de capitaluri, trecând, prin legi şi decrete samavolnice, şi pământul şi capitalurile în proprietatea comună, de grup, sau de stat. I-a obligat, apoi, să muncească, să acumuleze capital, care a fost „trecut” în aceiaşi proprietate comună. După revoluţia şi contrarevoluţia din decembrie 1989, regimul fesenist a restituit ţăranilor o parte din pământuri, şi-a însuşit o altă parte, cu care şi-a împroprietărit susţinătorii, respectiv slugile regimului. Regimul fesenist a restituit foştilor proprietari şi o mică parte din capitalurile însuşite de regimul comunist, şi-a însuşit cea mai mare parte a capitalurilor acumulate din munca poporului român în timpul regimului comunist, prin Legea 15/1990, pe care a privatizat-o, apoi, adică a vândut-o, pe nimic, propriilor slugi, politicienilor, şi străinilor.

Prin crearea Fondului Naţional de Capital Distributiv, Constituţia Cetăţenilor îşi propune să facă dreptate românilor, să le restituie capitalurile de care au fost deposedaţi prin Legea 15/1990, printr-o nouă împroprietărire, cea mai mare din istoria lor. De data aceasta, o împroprietărie cu capital, care poate fi folosit şi pentru cumpărarea de terenuri, de pământ, dar şi pentru achiziţionarea de construcţii, de maşini, utilaje, echipamente etc.

Am arătat că, la Fondul Naţional de Capital Distributiv, în principal, prin impozitarea progresivă a marilor proprietăţi, dar şi din alte surse, urmează să se colecteze, în fiecare an, 20% din avuţia creată în România (PIB). În primii 10 ani de funcţionare a acestui Fond, va fi colectată o sumă de peste 400 miliarde de euro. Dacă avem în vedere că numărul românilor care au 18 ani la data intrării în vigoare a Constituţiei Cetăţenilor, plus cei care vor împlini vârsta de 18 ani în aceşti 10 ani, este de circa 20 de milioane, rezultă că, în aceşti 10 ani, putem împroprietări pe fiecare român cu un capital în valoare de 20.000 de euro (400.000.000.000 euro:20.000.000 cetăţeni=20.000 euro/cetăţean).

Este evident că nu pot primi cei 20.000 de euro toţi românii, în acelaşi timp. În primul an de după intrarea în vigoare a Constituţiei Cetăţenilor, de exemplu, având în vedere că PIB-ul României va fi de circa 140 miliarde de euro, la Fondul Naţional de Capital Distributiv, se va colecta suma de 28 miliarde de euro (140 X 0,2=28). Aceasta înseamnă că, în acel an, vor putea primi cele 20.000 de euro 1.400.000 de români (28.000.000.000:20.000=1.400.000 cetăţeni). În al doilea an, ca urmare a investiţiilor făcute în primul an, PIB-ul ţării va fi mai mare, de 160 miliarde de euro, astfel că la Fondul Naţional de Capital Distributiv se va colecta o sumă de 32 de miliarde, ceea ce înseamnă că, în acest al doilea an, vor beneficia de cele 20.000 de euro încă 1.600.000 de români şi aşa mai departe, până în al zecelea an, când toţi cei 20 milioane de români vor fi fost, toţi, împroprietăriţi cu un capital, în valoare de 20.000 de euro.

Împroprietărirea cu capitalul în valoare de 20.000 de euro a tuturor cetăţenilor României încheie prima fază a procesului de construcţie a economiei democratice, în care predominantă este latura justiţiară, aceea de despăgubire a românilor pentru avuţia de care au fost deposedaţi în timpul regimurilor comunist şi fesenist. Va urma faza de consolidare a economiei democratice, în care se va permanentiza procesul de împroprietărire continuă a noilor generaţii de români, astfel încât majoritatea capitalului utilizat în economia naţională să intre şi să rămână, pentru totdeauna, în proprietatea privată a majorităţii cetăţenilor.

Începând cu anul 11 de la intrarea în vigoare a Constituţiei Cetăţenilor, în fiecare an, vor putea accesa cota individuală de la Fondul Naţional de Capital Distributiv numai cei care împlinesc vârsta de 18 ani în anul respectiv, cotă care va fi în sumă de peste 100.000 de euro. În anul 11, de exemplu, PIB-ul României va fi de peste 300 miliarde de euro, iar 20% din această sumă înseamnă 60 miliarde de euro. În acel an, numărul românilor care vor împlini vârsta de 18 ani va fi de circa 400.000. Ori 60.000.000.000 de euro împărţit la 400.000 fac 150.000 de euro. Prin lege, românii vor hotărî cât să fie cota individuală pentru împroprietărire, astfel încât să se asigure, atât o creştere economică susţinută, cu ocuparea deplină a forţei de muncă a tuturor românilor, cât şi păstrarea majorităţii capitalului în proprietatea privată a majorităţii cetăţenilor ţării.

În vederea asigurării unei dezvoltări echilibrate atât a tuturor judeţelor ţării, cât şi a tuturor ramurilor şi sectoarelor economiei naţionale, sumele colectate la Fondul Naţional de Capital Distributiv var fi defalcate, în fiecare an, pe judeţele ţării şi pe ramurile şi subramurile economiei naţionale: industrie, agricultură, construcţii, transporturi, servicii etc. De exemplu, în primul an de funcţionare a Fondului, cele 28 miliarde de euro vor fi împărţite pe cele 41 de judeţe plus cele şase sectoare ale municipiului Bucureşti, proporţional cu numărul de locuitori ale acestora, iar suma alocată fiecărui judeţ va fi împărţită pe ramuri ale economiei naţionale, în funcţie de orientările stabilite în Strategia de Dezvoltare a României, elaborată de Autoritatea Ştiinţifică.

Prin bugetul anual al Fondului Naţional de Capital Distributiv, va fi alocată o sumă destinată răscumpărării capitalului preluat de la cetăţenii României prin Legea 15/1990 şi vândut profitorilor regimului, prin contracte de “privatizare”. Acest capital va intra, temporar, în administrarea Fondului şi va putea fi cumpărat, ulterior, de către beneficiarii Fondului, cu banii primiţi de la Fond, sub forma cotei individuale, în valoare de 20.000 de euro. Această componentă a Fondului va funcţiona până când vor fi răscumpărate toate activele financiare şi reale vândute de statul român prin contracte de “privatizare”.

De la Fondul Naţional de Capital Distributiv vor fi alocate şi sume destinate finanţării unor mari proiecte, de interes naţional, cum ar fi construcţia de autostrăzi, regularizări ale râurilor, cu construcţii de hidrocentrale, canalizări şi sisteme de irigaţii, platforme industriale, inclusiv pentru reconstrucţia multora dintre întreprinderile demolate şi distruse prin crima numită privatizare, pe vechile amplasamente, sau pe unele noi, în toate situaţiile în care există cerere pentru produsele respective, etc. După punerea în funcţiune a acestor proiecte, ele vor fi organizate ca societăţi comerciale pe acţiuni, care vor fi oferite spre cumpărare beneficiarilor Fondului.

Observăm, deci, că Fondul Naţional de Capital Distributiv va oferi cetăţenilor ţării o gamă foarte largă de oportunităţi pentru investirea celor 20.000 de euro, pe cate le vor primi de la Fond. Ei vor putea folosi cele 20.000 de euro ca persoane fizice autorizate, ca membri ai unei asociaţii familiale, ca asociaţi la o societate cu răspundere limitată, sau la o societate pe acţiuni, ca membri ai unei cooperative, agricole, meşteşugăreşti, de consum, de credit etc. Fiecare, va decide, în deplină libertate, în ce să-şi investească cele 20.000 de euro. Poate să investească toţi aceşti bani într-o singură întreprindere, sau în mai multe.

Cheltuirea a 20% din PIB-ul ţării nu poate fi lăsată la voia întâmplării. Aceşti bani trebuie cheltuiţi în conformitate cu obiectivele şi priorităţile înscrise în Strategia de Dezvoltare a României şi în Programele Naţionale de Dezvoltare a României, aprobate de poporul român. Cei care primesc cele 20.000 de euro de la Fondul Naţional de Capital Distributiv sunt liberi să aleagă domeniul de activitate în care vor să investească (agricultură, industrie, construcţii, transporturi, alte servicii etc), să aleagă forma de organizare prin care să acceseze banii (persoană fizică autorizată, asociaţie familială, societate cu răspundere limitată, societate pe acţiuni, cooperativă etc), să aleagă momentul, anul, în care să solicite cele 20.000 de euro. Toţi trebuie, însă, să demonstreze fezabilitatea şi rentabilitatea proiectului în realizarea căruia doresc să investească cele 20.000 de euro. Toţi trebuie să supună proiectele lor unei grile de evaluare, care să asigure selectarea acelor proiecte care răspund cel mai bine obiectivelor şi priorităţilor înscrise în Strategia de Dezvoltare a României şi în Programele Naţionale de Dezvoltare a României, aprobate de popor.

În luarea deciziilor privind unde şi cum să investească cele 20.000 de euro, cetăţenii vor fi ajutaţi de către Agenţia Naţională de Consultanţă pentru Investiţii, instituţie publică, finanţată de la bugetul de stat, care va oferi consultaţii gratuite tuturor beneficiarilor Fondului. Agenţia va pune la dispoziţia persoanelor fizice şi juridice care investesc bani primiţi de la Fond studii de fezabilitate, planuri de afaceri, cereri de finanţare etc. Nimeni nu va putea spune că nu se pricepe să-şi pregătească proiectul, sau că nu are cu ce să plătească să i se pregătească proiectul prin care să acceseze cele 20.000 de euro. Totul va fi făcut de Agenţia Naţională de Consultanţă pentru Investiţii, care va avea filiale în toate localităţile ţării. Toţi românii vor avea acces gratuit la serviciile Agenţiei.

Intrată în posesia proiectului, fiecare persoană fizică sau juridică va depune proiectul la Autoritatea de Management a Programului Sectorial Operaţional, care pune la dispoziţia solicitantului banii de la Fondul Naţional de Capital Distributiv.

Pentru accesarea Fondurilor Europene, în România, a fost creat un întreg sistem instituţional care asigură administrarea acestor fonduri, prin Autorităţile de Management ale Programelor Operaţionale Sectoriale. Aceste autorităţi dispun de unităţi teritoriale, la nivelul judeţelor şi regiunilor de dezvoltare, încadrate cu personal de specialitate. Cu ajutorul instituţiilor europene, ele au elaborat o întreagă metodologie privind organizarea de concursuri pentru evaluarea şi selectarea proiectelor, ghiduri ale solicitanţilor, grile de evaluare şi selecţie etc. Acest sistem instituţional şi metodologic, verificat nu numai de practica românească, dar şi de cea europeană, va fi preluat şi adoptat şi pentru accesarea banilor de la Fondul Naţional de Capital Distributiv. Nu vor fi create instituţii complet noi, ci vor fi adaptate şi dezvoltate cele existente.

Nici un organism, nici un sistem, nu se poate dezvolta eficient fără planificare, fără organizare, fără conducere. Economie de piaţă nu înseamnă economie sălbatică, în care toţi urmăresc să fure de la toţi, rezultatul final fiind acela că o minoritate ajunge să-şi însuşească aproape tot ce produce majoritatea. Economia de piaţă trebuie astfel concepută şi proiectată încât să permită individului să aibă iniţiativă şi să-şi asume rezultatele şi riscurile iniţiativei sale, cu condiţia ca iniţiativa şi asumarea de riscuri să aibă ca scop crearea de valori, nu însuşirea de valori create de alţii. În plus, iniţiativele indivizilor trebuie să respecte obiectivele şi priorităţile ansamblului, ale economiei naţionale, ale poporului pe care îl deserveşte economia naţională. Rezultatul conjugat al iniţiativelor individuale trebuie să fie bunăstarea fiecăruia, proporţional cu propria contribuţie, dar şi bunăstarea ansamblului, a poporului.

Iată de ce accesarea celor 20.000 de euro de la Fondul Naţional de Capital Distributiv nu se poate face prin… tragere la sorţi. Scopul principal al constituirii acestui Fond nu se reduce la simpla despăgubire a românilor pentru un prejudiciu oarecare, el constă în crearea unei economii care să asigure bunăstarea poporului român, pe termen lung, pentru totdeauna.

Cheltuielile necesare pentru organizarea şi funcţionarea Fondului Naţional de Capital Distributiv, pentru „întreţinerea” aparatului acestuia sunt infime, dacă le comparăm cu valoarea sumelor de care românii sunt deposedaţi, acum, în fiecare an, de către cei care au acaparat capitalul naţional, cu valoarea sumelor pe care Fondul le va gestiona, cu consecinţele pe care le va avea existenţa acestui Fond asupra economiei şi societăţii româneşti. Absolut infime.

2.7 Organizarea şi funcţionarea Fondului.

Fondul Naţional de Capital Distributiv va funcţiona ca instituţie publică în subordinea Guvernului României.

Această instituţie va fi condusă de un Guvernator, numit în funcţie de către Preşedintele României. Mandatul Guvernatorului este de 4 ani şi poate fi reînnoit o singură dată.

Ca orice funcţionar public, potrivit Constituţiei Cetăţenilor, Guvernatorul Fondului Naţional de Capital Distributiv va fi angajat prin concurs. Candidaţii la această funcţie trebuie să aibă pregătire economică superioară, înaltă competenţă superioară, o vechime de cel puţin 10 ani în activităţi financiar-bancare sau în învăţământul economic superior şi să se fi remarcat ca autori şi promotori de proiecte menite să îmbunătăţească funcţionarea economiei româneşti.

În timpul mandatului, Guvernatorul Fondului Naţional de Capital Distributiv nu poate ocupa nici o altă funcţie publică sau privată.

Toate deciziile Guvernatorului Fondului Naţional de Capital Distributiv, inclusiv cele referitoare la modul în care românii vor accesa cele 20.000 de euro, vor fi publicate pe site-ul Fondului Naţional de Capital Distributiv şi în Monitorul Oficial al României, astfel încât toţi românii vor cunoaşte cine şi când a primit banii de la Fond.

În cadrul Fondului Naţional de Capital Distributiv, va funcţiona un Consiliu de Supraveghere, ca organ consultativ al Guvernatorului Fondului Naţional de Capital Distributiv. Consiliul va fi constituit din 7 experţi în domeniul finanţelor, din care 3 vor fi propuşi de organizaţiile profesionale ale economiştilor din România, legal constituite, şi 4 propuşi de Uniunea Naţională a Asociaţiilor Comunitare, toţi fiind validaţi, în funcţie, de Preşedintele României. Candidaţii la funcţia de membru al Consiliului de Supraveghere sunt specialişti de înaltă calificare, personalităţi ale vieţii publice, care s-au remarcat ca autori şi promotori de proiecte menite să îmbunătățească funcţionarea economiei româneşti.

Mandatul membrilor Consiliului de Supraveghere este de 6 ani şi poate fi reînnoit o singură dată, prin decizia Preşedintelui României.

Consiliul de Supraveghere avizează toate deciziile Guvernatorului Fondului Naţional de Capital Distributiv. Avizele Consiliul de Supraveghere se publică pe site-ul Fondului Naţional de Capital Distributiv şi în Monitorul Oficial al României.

Organizarea şi funcţionarea Fondului Naţional de Capital Distributiv se stabilesc prin lege.