Articolele etichetate cu «constitutie»

1. De ce este nevoie de o nouă Constituţie a României?

luni, 14 iulie, 2014

1. De ce este nevoie de o nouă Constituţie a României?

Constituţia, sau Legea Fundamentală, a unui stat, a unui popor, cuprinde un ansamblu de norme, care definesc drepturile şi obligaţiile persoanelor care intră în componenţa statului, respectiv a poporului în cauză, pe de o parte, şi instituţiile statului, create, chiar prin Constituţie, pentru a garanta exercitarea drepturilor, ca şi îndeplinirea obligaţiilor asumate de cetăţeni, prin Constituţie, pe de altă parte.

Cetăţenii îşi exercită, în deplină libertate, drepturile definite în Constituţie. Statul nu poate adopta legi prin care să limiteze exercitarea drepturilor şi libertăţile definite în Constituţie. Cetăţenii nu au alte obligaţii faţă de stat, în afara celor definite în Constituţie. Statul nu poate adopta legi prin care să impună cetăţenilor alte obligaţii decât cele stabilite în Constituţie. Numai poporul poate, prin referendum, să modifice Constituţia, să îngrădească exercitarea drepturilor şi libertăţilor, sau să impună obligaţii suplimentare cetăţenilor.

Statul nu poate avea alte instituţii, alte componente, în afara celor stabilite în Constituţie. Instituţiile statului nu au alte drepturi şi nu pot exercita alte atribuţii în afara celor stabilite în Constituţie. Numai poporul poate, prin referendum, să creeze noi instituţii ale statului, să desfiinţeze instituţii existente, sau să modifice atribuţiile încredinţate instituţiilor statului.

Aşa ar trebui să fie. Într-un stat normal, natural, în care valoarea supremă este OMUL.

În România este altfel.

Constituţia României, adoptată în anul 1991 şi revizuită în anul 2003, s-a dovedit total necorespunzătoare, atât în ceea ce priveşte definirea drepturilor şi obligaţiilor cetăţenilor, cât şi, mai ales, în ceea ce priveşte construcţia instituţiilor statului, în definirea atribuţiilor instituţiilor acestui stat. Constituţia României este una care a lăsat statului puterea de a-şi crea el, statul, instituţii, altele decât cele stabilite prin Constituţie, ca şi puterea de a da legi şi alte acte normative, prin care au fost şi sunt încălcate drepturile şi libertăţile cetăţenilor, prin care cetăţenii sunt supuşi la multe obligaţii neprevăzute în Constituţie.

Cei care s-au instalat la conducerea statului român prin lovitura de stat din decembrie 1989, prin manipularea voinţei electoratului, cu ajutorul mijloacelor de comunicare în masă, au reuşit să obţină aprobarea de către poporul român a unei Constituţii ale cărei prevederi le-au permis să construiască un stat controlat de ei şi subordonat intereselor lor, pe care l-au folosit pentru a se îmbogăţi, prin jefuirea cetăţenilor ţării. Au uzurpat suveranitatea poporului român, au uzurpat drepturile de proprietate ale poporului român asupra capitalului acumulat de acesta de-a lungul istoriei sale, au distrus o bună parte din acest capital, au distrus 4 milioane de locuri de muncă, au adus ţara în stare de colonie şi poporul român în stare de sclavie. Au săvârşit aceste crime „cu legea în mână,” cu legi adoptate în baza unei Constituţii cu prevederi antidemocratice şi antinaţionale, contrare intereselor poporului român.

România are nevoie de o nouă Constituţie, una fundamental diferită de cea actuală, una care să redefinească drepturile şi libertăţile cetăţenilor, să conţină norme care să garanteze exercitarea acestor drepturi şi libertăţi, să redefinească şi obligaţiile cetăţenilor, astfel încât acestea să nu mai poată fi mărite prin legi şi alte acte normative emise de instituţiile statului, să construiască un stat nou, controlat de popor, cu instituţii şi atribuţii precis definite în Constituţie, care să nu mai poată fi subordonat intereselor politicienilor. Este exact ceea ce ne propunem prin proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei României, lansat de Comitetul de Iniţiativă al Mişcării pentru Constituţia Cetăţenilor (MCC).

Ştiind bine ce fac, „părinţii” actualei Constituţii a României au inclus în textul acesteia clauze care nu numai că fac imposibilă abolirea ei şi adoptarea, de către popor, a unei noi Constituţii, dar fac foarte dificilă şi modificarea, revizuirea celei existente. Au dreptul de a iniţia revizuirea Preşedintele României, un sfert din numărul parlamentarilor, sau 500.000 de cetăţeni. Numai că iniţiativa celor 500.000 de cetăţeni trebuie aprobată de Parlament, adică de cei care au votat actuala Constituţie, de cei care au adoptat legile prin care poporul român a fost deposedat de capital, de locurile de muncă, de resursele naturale ale ţării şi care urmează să fie deposedat şi de teritoriul naţional, prin cumpărarea acestuia de către mafia imobiliară din ţară şi din afara acesteia. Este greu de presupus că actualul Parlament al României va aproba proiectul nostru de revizuire a Constituţiei. Mai rămâne şansa ca actualul Preşedinte al României să iniţieze un referendum pentru a da posibilitate poporului român să-şi adopte Constituţia care să-l scoată din sărăcie şi umilinţă. Are acest drept. Să vedem dacă şi-l va exercita. Dacă şi actualul Preşedinte al României refuză această şansă românilor, tot nu am pierdut războiul. Ne mai rămâne şansa ca, în anul 2014, să alegem un Preşedinte al României care să primească mandat din partea poporului pentru a organiza referendumul prin care să fie adoptată noua Constituţie a României şi, după aceea, să o şi pună în practică, adică să înceapă construcţia noilor instituţii ale statului, conform prevederilor proiectului propus de MCC, pe care le voi prezenta în capitolele următoare. În cele din urmă, poporul român îşi va exercita dreptul de a organiza o Adunare Constituantă, în care va adopta Constituţia de care are nevoie, pentru a trăi în libertate şi prosperitate.

Dreptul la identitate

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 6.

În actuala Constituţie, articolul 6, cu denumirea „Dreptul la identitate”, are următorul cuprins:

„(1) Statul recunoaște şi garantează persoanelor aparținând minorităţilor naționale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase.

(2) Masurile de protecție luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor aparținând minorităţilor naţionale trebuie sa fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalți cetățeni român.”

Noi considerăm că este cât se poate de potrivit ca statul român să recunoască şi să garanteze dreptul tuturor cetăţenilor săi la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase. Nu înţelegem de ce numai unii cetăţeni ai României, cei care aparţin unor „minorităţi naţionale”, adică unor etnii minoritare, trebuie să se bucure de acest drept. De ce statul român să nu recunoască şi românilor, adică etniei majoritare, dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase. Acesta este motivul pentru care Constituţia Cetăţenilor propune ca articolului 6 să aibă următorul cuprins:

„(1) Statul recunoaşte şi garantează tuturor cetăţenilor săi dreptul la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase.

(2) Măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţilor etnice, culturale, lingvistice şi religioase ale tuturor cetăţenilor săi trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români.

(3) Etnia reprezintă comunitatea persoanelor care vorbesc aceiaşi limbă maternă.

(4) Fiecare cetăţean al României are dreptul să-şi afirme etnia şi religia, prin declararea acestora la primul recensământ organizat după data la care a împlinit vârsta de 18 ani.

(5) Beneficiază de măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase numai cetăţenii care şi-au declarat etnia şi religia, conform alineatului (4).

(6). Până la împlinirea vârstei de 18 ani, copiii îşi exercită drepturile prin intermediul părinţilor, în condiţiile legii.”

Am adăugat 4 noi alineate, pentru a pune ordine în această problemă a minorităţilor etnice. Observă, mai întâi, că noţiunea de minoritate naţională este imprecisă, generatoare de confuzii. Desemnează acest concept o minoritate a naţiunii române, sau o naţiune minoritară, care îşi duce viaţa printre naţiunile majoritare ale lumii. Sintagma aceasta nici nu se regăseşte în alte Constituţii.

Etnia este o noţiune cu un conţinut exact, precis. Ea defineşte comunitatea persoanelor care vorbesc aceiaşi limbă maternă. Am şi introdus această definiţie, la alineatul (4) al articolului 6. Juriştii Consiliului Legislativ nu au nimic împotriva acestei definiţii şi nici împotriva includerii ei ca normă în Constituţie. Ei ne precizează, însă, că, referitor la norma propusă la alineatele (4) şi (5), recensământul reprezintă o operaţiune statistică, astfel încât nu poate avea efect constitutiv de drepturi pentru anumite categorii de persoane, aşa cum se prevede în proiect.

Fără îndoială că recensământul este o operaţiune statistică, nu una comercială, de exemplu. Asta ştie toată lumea. Nu înregistrarea statistică are efect constitutiv de drepturi. Dreptul este creat de Constituţie. Norma propusă de noi dispune numai ca persoanele în cauză să-şi AFIRME etnia, sau religia, pentru a se putea bucura, deplin, de măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, religioase, culturale şi lingvistice.

Procedura de revizuire

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 151

Articolul 151 din actuala Constituţie a României anulează, practic, dreptul Preşedintelui României şi al cetăţenilor de a iniţia modificarea Constituţiei, dând acest drept numai Parlamentului.

Alineatul (1) al articolului 151 dispune ca toate propunerile de revizuire a Constituţiei, indiferent de cine le iniţiază, să fie adoptate de Parlament, înainte de a fi supuse aprobării poporului. Este o prevedere total nedemocratică, care permite politicienilor să respingă orice iniţiativă de modificare a Constituţiei care nu le convine lor.

Constituţia Cetăţenilor dispune ca, în cazul în care Parlamentul respinge propunerea de revizuire iniţiată de Preşedintele României sau de cetăţeni, Autoritatea Electorală să organizeze referendum, în 30 de zile de la data respingerii propunerii de către Parlament, pentru aprobarea, sau respingerea propunerii de revizuire respinsă de Parlament. În cazul în care poporul aprobă propunerea respinsă de Parlament, acesta, Parlamentul, este dizolvat şi se organizează alegeri parlamentare anticipate. Poporul primeşte, astfel, puterea de care a fost deposedat de “părinţii” actualei Constituţii a României.

Intrarea în vigoare

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 153

Am păstrat, neschimbat, articolul 153, care prevede că data intrării în vigoare a noii Constituţiei este data aprobării ei prin referendum, dată la care Constituţia din 25 august 1965 este şi rămâne în întregime abrogată.

Evident, în cazul în care Constituţia Cetăţenilor va fi adoptată, mai întâi, de o Adunare Constituantă, şi, apoi, aprobată de popor, prin referendum, nu ca o lege de revizuire, ci ca o Nouă Constituţie a României, acest articol va trebui să abroge, în întregime, Constituţia din data de 8 decembrie 1991, revizuită în 2003.

Dispoziţii tranzitorii

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 155

La alineatul (1) al acestui articol, actuala Constituţie prevede că “proiectele de legi şi propunerile legislative în curs de legiferare se dezbat şi se aprobă potrivit dispoziţiilor constituţionale anterioare intrării în vigoare a legii de revizuire”. Am modificat acest alineat, propunând ca respectivele proiecte de legi şi propuneri legislative să fie dezbătute şi aprobate potrivit dispoziţiilor noii Constituţii.

Am păstrat, nemodificat, alineatul (2), care prevede că instituţiile prevăzute de Constituţie, existente la data intrării în vigoare a legii de revizuire, rămân în funcţiune până la constituirea celor noi, precum şi alineatul (3), care precizează că prevederile alineatului (1) al articolului 83, referitor la durata mandatului Preşedintelui României, se aplică începând cu următorul mandat prezidenţial. Reamintesc faptul că noi am propus reducerea mandatului Preşedintelui României de la 5 la 4 ani.

Am propus înlocuirea alineatului (4) cu unul nou. În actuala Constituţie, acest alineat precizează că dispoziţiile legii de revizuire din anul 2003 referitoare la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vor fi aduse la îndeplinire în cel mult 2 ani de la data intrării în vigoare a legii de revizuire. Cu acest conţinut, alineatul nu mai are obiect, astfel că am propus înlocuirea lui cu unul nou, care obligă Guvernul ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a noii legi de revizuire, să calculeze valoarea activului net al Fondului Naţional de Pensii Publice şi să prezinte Camerei Reprezentanţilor legea Fondului Naţional de Pensii Publice.

Am propus abrogarea alineatelor 5 şi 6, care devin fără obiect ca urmare a noilor prevederi constituţionale referitoare la Autoritatea Judecătorească şi la Curtea de Conturi.

Republicarea Constituţiei

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 156

Am păstrat, neschimbat, actualul articol 156, care prevede că legea de revizuire a Constituţiei se publică în Monitorul Oficial al României în termen de 5 zile de la data adoptării, iar Constituţia, modificată şi completată, după aprobarea prin referendum, se republică de către Consiliul Legislativ, cu reactualizarea denumirilor, dându-se textelor o nouă numerotare.

MĂRTURIE

joi, 26 iunie, 2014

În 1990, am susţinut propunerea salutară a domnului Constantin Cojocaru de privatizare, încercând să conving liderii FDAR (CDR) să şi-o asume, fără nici o ezitare. M-am lovit de o rezistenţă ciudată, pe care am pus-o atunci pe seama confuziei produse de schimbarea declanşată în 1989. Îmi amintesc amuzat de seara de 25 octombrie 1990, când am asistat la încercarea domnului Constantin Cojocaru de a-şi explica reforma (pentru care pledase şi în congresul FDAR) în casa doamnei Doina Cornea de la Cluj. A urmat un joc ipocrit din partea forţelor “anticomuniste”, deturnate/satelizate/sabotate. Experţi apăruţi din nimic explicau că proprietatea distribuită unor acţionari e o formă de comunism şi că societatea trebuie să aibă avuţia împărţită cât mai neuniform. Ulterior am înţeles că rezistenţa faţă de ideile fireşti, adecvate şi faste ale domnului Constantin Cojocaru se datora şi relei credinţe, fiind semnul premeditării jafului care a urmat, de care mulţi voiau să profite – ca lei, ca şacali sau ca viermi.

Întors în România pentru a sprijini judecarea genocidului comunist, contrarevoluţiei feseniste şi tranziţiei criminale, l-am abordat pe domnul Constantin Cojocaru în anul 2007, punându-i la dispoziţie o sinteză de presă din anii 1990-92, care reflecta lupta sa remarcabilă pentru împiedicarea privatizării jefuitoare care avea să distrugă economia şi societatea românească. L-am invitat să sprijine eforturile mele în justiţie, ca martor expert de maximă pertinenţă faţă de cauza de judecat. S-a declarat indisponibil pentru o activitate justiţiară care nu are cum să producă vreun rezultat, atâta vreme cât justiţia rămâne în ghearele uzurpatorilor statului – care ar trebui judecaţi. Tocmai pentru că îi împărtăşeam părerea, am continuat, singuratec, să provoc “justiţia”, încât să-şi scoată la lumină putreziciunea.

Domnul Constantin Cojocaru m-a invitat să îl ajut în demersul prin care voia să salveze ce se mai poate din România răpusă de tranziţie: democratizarea economică bazată pe noua “lege Cojocaru”. A fost rândul meu să exprim rezerve privind noua formula de reparaţie propusă şi să fiu sceptic privind şansele sale de a sili mafia care a acaparat statul român la concesii prin care ar pierde puterea economică. Căci nu trebuie să neglijăm: interesele profitorilor fără scrupule, complicitatea forţelor din exterior care îi folosesc pe aceştia neofanariot – întru exploatarea neocoloniei România, degradarea populaţiei prin reeducarea continuă realizată de “descurcare”, inexistenţa unei mişcări autentice şi puternice de contestaţie, domesticirea şi intoxicarea realizate prin media aservită, etc.

În dialogurile cu domnul Constantin Cojocaru, unele publice, unele purtate – polemic – cu alţi intervenienţi, eu am subliniat continuu că, dintre numeroasele obstacolele în calea eliberării României, cel mai perfid (bine camuflat, puţin perceput şi înţeles) este rezistenţa criminală a justiţiei, deturnată în folosul profitorilor sistemului, încât să paralizeze normativ victimele (supuşii, exploataţii, jefuiţii, distruşii). Aveam impresia că domnul Constantin Cojocaru, deşi denunţă câştigurile necinstite făcute în aceşti ani, în numele absenţei restricţiilor legale sau al promulgării unor legi scelerate (ca Legea 15/90 sau Legea 18/91), deşi cunoaşte cauzele şi doreşte corectarea efectelor, nu are curajul de a delegitima în bloc legalitatea invocată în comiterea jafului şi de a invalida actele respective, ca nule absolut. Combătând un conformism juridic pe care îl consideram greşit şi perdant, i-am semnalat dlui Cojocaru eseurile pe care le-am dedicat scoaterii în evidenţă a farselor pe care se bazează dreptul strîmbător (cel care face rău societăţii), provocându-l la meditaţie tăioasă pe tema teoriei statului şi dreptului. Înţeleg de ce negarea prezumţiei absolute de legitimitate a legii îi deranjează pe jurişti (care nu vor să audă nici de “justiţia de tranziţie”- chiar dacă aceasta corespunde unei reale schimbări de regim). E clar şi de ce îmbogăţiţii tranziţiei nu vor să luăm notă că regimul comunist, continuat prin cel fesenist, este ilegitim, deşi s-a proclamat legal. Rezultă o coincidenţă de interese care cimentează relaţia dintre uzurpatorii statului şi aparatul juridic folosit de aceştia ca armă cheie.

Nu înţelegeam de ce un revoltat bătăios ca domnul Constantin Cojocaru şi-ar împotmoli visele de reformă în formule de compromis şi complexe juridicoase, ajungând – de exemplu – să bazeze alimentarea fondului de capital distributiv (prevăzut în noua sa lege) – mai curînd pe un impozit pe averile mari decât pe confiscarea, prin lege nouă, a tot ce s-a luat ilegitim poporului român, în tranziţie. De ce să rămână cu prada cei care au cumpărat pe nimic “’întreprinderile de stat” (ale poporului român) şi terenurile de sub ele (acaparate ilegal de comunişti de la “chiaburi”)? De ce să rămână neomoşierii roşii cu pământul ţăranilor furaţi acum 50 de ani, cumpărat pe nimic de la IAS-uri, sau cu banii realizaţi prin vânzarea lui la străini – sub preţul din Europa? De ce să rămână averi în conturile din ţară sau de afară ale celor care au participat la jefuire şi distrugere, sau ale moştenitorilor lor? De ce să rămână la temelia averilor “baronilor” banii împrumutaţi de aceştia de la bănci de stat, cu dobânzi mult sub indicele inflaţiei (care a sărăcit restul populaţiei astfel încât să nu poată participa la privatizare)? De ce să nu plătească cei care au permis falimentarea băncilor prin aceste procedee, deschizând calea cămătăriei pentru bănci străine? De ce să nu reluăm resursele naturale date pe nimic, de la cumpărători care nu puteau fi de bună credinţă, având în vedere preţul pieţei? De ce să nu fie condamnaţi cei care au împiedicat condamnarea vinovaţilor, până acum, inclusiv prin legiferare criminală?

Toate acestea pun acut problema raportului dintre legalitate şi legitimitate, dintre drept şi societate, dintre normă şi realitate, dintre cetăţean şi stat. Şi cum, în democraţia reprezentativă, legile emise de parlament şi măsurile luate de administraţie rezultă din mandatare, realitatea constatabilă ridică impetuos problema viciilor reprezentării, care au produs actuala patologie politică. Teoria de serviciu a statului şi dreptului nu spune mai nimic despre protejarea cetăţenilor de uzurparea instituţiilor ce pretind a-i servi sau a media neutral negocierea socială. Uriaşul eşafodaj al tezelor şi precizărilor normative privind penalizarea încălcării legii nu e însoţit de un corpus de norme eficace privind abuzurile comise în stabilirea legilor… Domesticirea temeinică de dedesubtul legii, unde se zbat supuşii în plasa “drepturilor şi obligaţiilor” este combinată cu un vid magic în spaţiul de deasupra legii, de unde stăpânii cetăţii gestionează “democratic” viaţa sclavilor liberi, prin “reprezentanţi” – controlabili şi cumpărabili – deci controlaţi şi cumpăraţi. Degenerarea politică acoperită cu măiastră ipocrizie este realitatea urâtă pe care o vedem în jur şi care îi împinge pe contestatarii remanenţi să lupte pentru “puterea cetăţeanului”, pentru cât mai multă democraţie (libertate) reală, prin mijloace diverse, începând cu recurgerea la democraţie directă (pe care noile tehnologii tele-informaţionale o permit, cu condiţia ca să se ia măsuri eficace pentru corecta informare a cetăţenilor).

Unde se poate reglementa funcţionarea spaţiului de deasupra legilor, mecanismele de promulgare a lor sau de monitorizare a prestaţiei celor care deţin puterea în numele asigurării conformităţii cetăţenilor faţă de legi? În lipsa altor instrumente (observând că recursul retoric la “doctrina” şi “jurisprudenţă” este un prilej de manipulare argumentativă şi că ambiguităţile inerente ale limbajului sunt şi ele speculate tendenţios de cei care au mandat de interpretare) ne rămâne Constituţia – ca temelie a contractului social. Ajunşi în miezul problemei politice, ne lovim de probleme abisale, ca aceea a consimţământului real (al cuiva născut într-un stat şi fără posibilităţi reale de a-l părăsi), a libertăţii în raport cu convieţuirea (dreptului majorităţii de a impune unei minorităţi cum să trăiască), a inconsistenţei sistemice (votării la pachet a unui sistem de prevederi mai mult sau mai puţin coerent, dar din care cuiva îi poate conveni doar o parte), a lipsei de pertinenţă a unor voturi (oameni fără interes în chestiune, sau neinformaţi), a imposibilităţii normei de a reflecta în timp real complexitatea vieţii, a versatilităţii semantice a termenilor folosibili, etc. Aporii care cer compromisuri adecvate unei situaţii istorice date şi justifică retuşuri (pentru continuitate) sau modificări ample (pentru schimbări de direcţie). Probleme foarte dificile, din care mai semnalez aici, ca exemplu, doar pe aceea legată de normarea multiplă suprapusă: organizarea vieţii sociale pe mai multe nivele de agregare: local, naţional, federal, mondial. Celui care a studiat problematica metabolismului dublu: celulă – organism (şi în general, teoria sistemelor şi proceselor interferente) fiindu-i evident că apar contradicţii între nivelele de normare, care pot duce la situaţii groteşti, ca aceea a unei Românii “puternice”/”independente”, în care cetăţenii trebuie să trăiască aşa cum vrea populaţia Europei (dacă nu cumva e vorba doar de ucazurile unor megafuncţionari). Invocarea unor cuvinte magice ca “descentralizare” sau “subsidiaritate” neputând amăgi vigilenţa celui care a înţeles tehnicile prin care “Ministerul Adevărului” induce iluzia rezolvării ghicitorilor incomode.

Nu ştiu în ce măsură au contribuit pledoariile mele pentru delegitimarea legalităţii la hotărârea domnului Constantin Cojocaru de a se dedica conceperii unui proiect de Constituţie. Am înţeles că pericolul “regionalizării” a fost declanşatorul iniţiativei MCC (Mişcarea pentru Constituţia Cetăţenilor) – pe care a lansat-o şi o conduce. Probabil a contat şi dorinţa de a depăşi obstacolele juridice din calea reformei sale economice – care ocupă un loc important în arhitectura Constituţiei Cetăţenilor. Ceea ce a condus la o constituţie “groasă”, care nu se rezumă la reglementarea protocolului de negociere a deciziilor colective, ci include un model de societate (vizând democraţia adevărată, inclusiv economică), reducând astfel spaţiul de manevră al juriştilor, obişnuiţi să profite de golurile constituţionale, pentru a le umple pe teren “creativ”, conform intereselor puternicilor zilei.

Fidel promisiunii de a-l sprijini – critic – am reacţionat la prima propunere MCC, comentând-o minuţios, prin comparare cu actualele prevederi ale Constituţiei. A fost o ocazie de a explica viziunea care m-a împins la aproape 25 de ani de implicare civică, de a încerca să fructific o experienţă dezamăgitoare, punând observaţiile mele privind problema politică la dispoziţia celor care vor încerca să o rezolve. Reacţia domnului Constantin Cojocaru mi-a demonstrat că este şi el pe deplin conştient de importanţa bătăliei constituţionale. A urmat avizul negativ al Consiliului Legislativ faţă de prima versiune, care m-a determinat să intervin din nou, ca să scot in evidenţă modul în care reacţia Consiliului Legislativ revela sarcina conservării sistemului, alocată juriştilor rămaşi pe baricadele legalităţii postcomuniste.

Au urmat discuţii cu domnul Constantin Cojocaru, pe marginea fiecărui punct de noua propunere a MCC. Cu această ocazie am putut aprecia profunzimea şi precizia analizei sale, ca şi deschiderea faţă de argumente convingătoare, atunci când apăreau contradicţii. Ne-am pus de acord pe multe puncte, eliminând neînţelegeri şi constatând că au rămas şi divergenţe între punctele noastre de vedere, mai mici sau mai mari – pe care nu este cazul să le enumăr aici.

Mă voi opri numai la o dispută pe care o consider importantă, în economia acestui proiect: este bine să se încerce promovarea Constituţiei Cetăţenilor prin revizuirea actualei Constituţii, sau să fie vizată direct promulgarea ei de către o putere nouă, care să asculte de voinţa de eliberare a poporului? Eu am susţinut că strategia forţării revizuirii nu este optimă, pentru că – pe de o parte – se poate pretinde că presupune legitimarea regimului (nu adresezi cereri unui sistem criminal, îl răstorni şi pedepseşti – dacă poţi) şi – pe de altă parte – poate demobiliza activiştii de pe teren, datorită sterilităţii operaţiunii (fiind evident că, chiar în situaţia strângerii semnăturilor necesare, demersul nu va trece de parlamentele ocupanţilor). Domnul Constantin Cojocaru, mai aplecat decât mine către realism politic când e vorba de practică, preferă politica paşilor mici, abordarea incrementală. El consideră că demersul oficial de revizuire a creat oportunitatea de a se vorbi public despre proiectul MCC şi de a se demonstra reaua credinţă a puterii. Într-adevăr, caracterul oficial al iniţiativei a permis spargerea barajului mediatic (de care am profitat şi eu) iar reacţia Consiliului Legislativ faţă de a doua versiune a Constituţiei Cetăţenilor demască poziţia retrogradă a maşinăriei legale a actualului regim faţă de adevărata democraţie – poziţie pe care am scos-o şi eu în evidenţă, într-o nouă serie de comentarii.

Pe de altă parte, există un preţ al plierii la cerinţele formale ale revizuirii, fiind evident – pentru mine – că o versiune a Constituţiei Cetăţenilor eliberată de orice presiune în direcţia respectării condiţiilor de revizuire stabilite în actuala Constituţie ar fi dus la o formulare mai limpede, consecventă şi coerentă. Să ne gândim – de exemplu – la cum ar arăta propunerea MCC dacă nu s-ar cala pe structura actualei Constituţii, ci ar avea propria sa organizare, adecvată propriului său spirit. Continui deci să cred că strădania întru revizuire, fie şi ca provocare, este inutilă, căci până şi Consiliul Legislativ a arătat că schimbările propuse de MCC sunt prea ample, ele presupunând o răsturnare din temelii, deci o revoluţie juridică – la care un popor are dreptul, dacă plăteşte. Rămâne de văzut în ce măsură va reuşi MCC să opereze fertil trecerea de la încercarea de revizuire la impunerea unei Noi Constituţii – pe cale politică. Ceea ce mai pot eu recomanda, este ca, înaintea fazei finale, să se apeleze la o largă implicare a cetăţenilor în ameliorarea textului, încât Constituţia Cetăţenilor să emane de la cetăţeni, ca semn că apune vremea în care se operează în numele lor.

Dar toate acestea pot fi privite drept cârteli, prin care un chibiţ care părăseşte terenul sâcâie pe cineva rămas în joc până la capăt – cum este acest încăpăţânat de excepţie, care şi-a dedicat viaţa unei cauze pe care cei de mâine o vor putea cântări mai bine. Eu mulţumesc domnului Constantin Cojocaru că mi-a dat ocazia să particip la un efort consistent, implicare de care pot spera că nu-mi va fi ruşine.

Ioan Roşca

16 mai 2014