Articolele etichetate cu «autoritate legislativă»

Rolul şi structura

luni, 14 iulie, 2014

SECŢIUNEA 1. Organizare şi funcţionare.

Articolul 61.

Am schimbat denumirea titlului III al Constituţiei, din “Autorităţile publice” în “Autorităţile statului”, pentru ca acest titlu să fie destinat definirii componentelor (autorităţilor) statului naţional, urmând ca “Autorităţile locale”, şi ele publice, să formeze obiectul unui titlu separat (Titlul III.1).

Am împărţit acest titlu III în nouă capitole, astfel: Capitolul I – Autoritatea Legislativă; Capitolul II – Autoritatea Executivă; Capitolul III – Autoritatea Judecătorească; Capitolul IV – Autoritatea Mediatică; Capitolul V – Autoritatea Financiară; Capitolul VI – Autoritatea Electorală; Capitolul VII – Autoritatea Statistică; Capitolul VIII – Autoritatea Morală şi Capitolul IX – Autoritatea Ştiinţifică.

Acum, după depunerea textului proiectului nostru la Consiliul Legislativ şi la Monitorul Oficial al României, în vederea publicării, am realizat că, de fapt, tot aici, în titlul III al Constituţiei, este locul şi al altor componente ale statului, plasate în alte titluri constituţionale. Am în vedere Curtea Constituţională, care face obiectul titlului V, Curtea de Conturi, plastă în titlul IV, Economia şi finanţele publice, Avocatul Poporului, plasat la titlul II, Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale. Vom putea face aceste modificări pe parcursul procesului de definitivare a textului Noii Constituţii. Ele pot fi făcute şi de Consiliul Legislativ, acesta fiind împuternicit, prin lege, să rearanjeze şi să renumeroteze titlurile, capitolele, secţiunile şi articolele Constituţiei.

În actuala Constituţie a României, Autorităţii Legislative, respectiv Parlamentului, îi sunt destinate 19 articole, de la articolul 61 până la articolul 79. Noi am introdus două noi articole: articolul 62.1, cu denumirea de “Candidaturile pentru alegerea membrilor Parlamentului” şi articolul 72.1, cu denumirea “Demiterea Parlamentarilor”. Am abrogat două articole: articolul 65, cu denumirea “Şedinţele Camerelor” şi articolul 75, cu denumirea “Sesizarea Camerelor”, ambele articole devenind fără obiect ca urmare a faptului că în proiectul nostru constituţional am optat pentru un Parlament unicameral, aşa cum a hotărât poporul român prin referendumul din 22 noiembrie 2009. Am propus modificări şi completări în toate celelalte 17 articole ale acestui capitol.

1. Cea mai importantă modificare propusă de noi priveşte articolul 61, care are denumirea “Rolul şi structura” Parlamentului.

Iată textul acestui articol în actuala Constituţie a României:

„(1) Parlamentul este organul reprezentativ SUPREM al poporului român şi UNICA autoritate legiuitoare A ŢĂRII.

(2) Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat.”

Iată şi modificarea propusă de Comisia Parlamentară, condusă de Crin Antonescu, Preşedintele Senatului României, la alineatul (1) al acestui articol:

„(1) Parlamentul este organul reprezentativ al poporului român, forul SUPREM de dezbatere și de DECIZIE al NAŢIUNII și unica autoritate legiuitoare a ŢĂRII.”

Iată şi textul propus de noi:

“(1) Parlamentul exercită puterea legislativă în statul român, în limitele stabilite prin Constituţie.

(2) Parlamentul nu poate adopta legi, hotărâri sau moţiuni care sunt contrare rezultatului unui referendum naţional valabil.

(3) Poporul poate aproba legi, prin referendum naţional, în orice domeniu, inclusiv legi prin care să modifice, să completeze, sau să anuleze legi adoptate de Parlament.

(4) Parlamentul este alcătuit dintr-o singură Cameră denumită Camera Reprezentanţilor.”

Actuala Constituţie ridică Parlamentul nu numai deasupra celorlalte „organe” reprezentative ale poporului, adică deasupra celorlalte componente ale statului, încălcând principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, principiu înscris la alineatul (4) al articolului 1 din Constituţie, dar şi deasupra poporului, încălcând principiul suveranităţii naţionale, principiu înscris la articolul 2 al Constituţiei.

Comisia Parlamentară, condusă de Crin Antonescu, întăreşte şi mai mult SUPREMAŢIA Parlamentului. Politicienii doresc şi mai multă putere. De fapt, nu politicienii, ci cei care se află în spatele lor: OLIGARHII. Ei doresc ca Parlamentul, pe care ei ajung să-l stăpânească prin fraudarea alegerilor, prin manipularea voinţei electoratului, cu ajutorul banilor şi al informaţiei, să devină for SUPREM DE DECIZIE AL NAŢIUNII. Nu se mulţumesc să fie UNICA autoritate legiuitoare a ŢĂRII, vor să aibă şi puterea de a lua DECIZII în toate componentele statului, nu numai în adoptarea legilor. Vor să aibă putere de a lua decizii şi în domeniul executiv şi în domeniul judecătoresc. Nu se mulţumesc cu puterea de a numi Guvernul, de a valida membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de a numii judecătorii Curţii Constituţionale, consilierii Curţii de Conturi etc. Vor să aibă acces DIRECT la decizii în toate structurile statului.

Mai mult, Comisia Parlamentară propune şi introducerea unui nou alineat la articolul 64, cu următorul text:

„Orice persoană de drept public, orice persoană juridică privată şi orice persoană fizică are obligaţia de a se prezenta, direct sau prin reprezentant legal, după caz, în faţa unei comisii parlamentare, în urma invitaţiei scrise primite din partea acesteia, cu respectarea principiului separaţiei puterilor în stat. Activitatea comisiei parlamentare nu se poate substitui organelor judiciare.”

Adăugirea referitoare la „respectarea principiului separaţiei puterilor în stat” şi precizarea că „activitatea comisiei parlamentare nu se poate substitui organelor judiciare” sunt praf în ochii opiniei publice. Odată intrată în vigoare o astfel de normă constituţională, parlamentarii vor putea chema la ordin pe toţi cetăţenii ţării şi pe toţi conducătorii autorităţilor şi instituţiilor statului. Traficul de influenţă se va exercita direct, fără limită şi fără nici o piedică.

Aici, în acest articol 61, este călcâiul lui Ahile al întregului eşafodaj constituţional şi legislativ prin care poporul român a fost deposedat de suveranitate, de puterea politică, acaparată de politicieni şi folosită, apoi, pentru deposedarea poporului de avuţia naţională, de celelalte drepturi şi libertăţi, pentru a fi adus în starea de sărăcie şi de sclavie, pe care o cunoaştem.

Normele constituţionale propuse de noi la acest articol vor repune poporul român în situaţia de stăpân, de deţinător al puterii politice, al suveranităţii. Parlamentul nu va mai fi organul reprezentativ SUPREM, nu va fi nici forul SUPREM DE DECIZIE AL NAŢIUNII, ci numai una din autorităţile statului român, aceea care este împuternicită de popor să adopte legi, nu oricum, ci în limitele stabilite prin Constituţie. Parlamentul nu poate să mai adopte legi care sunt contrare voinţei poporului, exprimată prin referendum. Parlamentul nu mai este UNICA autoritate legiuitoare a ŢĂRII, deoarece şi poporul poate să adopte legi, inclusiv legi prin care să modifice, să completeze, sau să anuleze legi adoptate de Parlament.

Vom vedea că modificările propuse de noi la acest articol 61 al Constituţiei vor determina modificarea întregii construcţii constituţionale.

În Avizul său nr. 47/2014, Consiliul Legislativ al României nu comentează şi nu găseşte nimic în neregulă la propunerile formulate de noi în alineatele (1)-(3) ale articolului 61, ceea ce înseamnă că este de acord cu aceste propuneri. Consiliul Legislativ nu respinge nici alineatul (4), cel prin care noi propunem ca Parlamentul României să fie constituit dintr-o singura Cameră, aşa cum a hotărât poporul român, prin referendumul naţional din 22 noiembrie 2009. Nu îl respinge, dar îl comentează, într-o formă care susţine, de fapt, poziţia Comisiei Parlamentare, condusă de Crin Antonescu, care se preface că nu a auzit nimic de decizia luată de poporul român şi lasă neschimbat alineatul (2) al articolului 61 din actuala Constituţie, care stipulează că „Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat”. De fapt, Consiliul Legislativ, reia, în Avizul său, un citat dintr-o Decizie a Curţii Constituţionale a României, lucru care arată cât de bine se susţin autorităţile statului român, una pe alta, atunci când vor să calce în picioare voinţa poporului.

Prin Decizia sa nr.799/2011 Curtea Constituţională stabilea faptul că trecerea la un sistem unicameral “nu pune în discuţie niciuna dintre limitele revizuirii prevăzute de art. 152 din Constituţie, ci reprezintă exclusiv o opţiune politică asupra căreia se vor pronunţa participanţii la procedura de revizuire a Constituţiei.

Nu trebuie ignorate totuşi, în exprimarea acestei opţiuni, tradiţia statului român şi avantajele pe care le oferă o structură bicamerală a Parlamentului în raport cu cea unicamerală.

Curtea a reţinut în acest sens că, în mod tradiţional, Parlamentul României a avut o structură bicamerală. Această structură a forului legiuitor, consacrată în anul 1864, prin „Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris ” al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a continuat să existe sub imperiul Constituţiilor din 1866, 1923 şi 1938, fiind întreruptă doar în perioada regimului comunist, când reprezentanţa naţională era unicamerală – Marea Adunare Naţională. După revoluţia din decembrie 1989, prin Decretul – lege nr.92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.35 din 18 martie 1990, act în baza căruia s-au organizat alegerile din mai 1990, a fost reintrodusă formula bicameralismului. Constituţia din 1991 a preluat, cu unele modificări, această structură a Parlamentului, menţinută cu prilejul revizuirii Legii fundamentale din anul 2003. Modificarea textelor incidente în materie, realizată cu prilejul revizuirii, a vizat doar trecerea la un sistem de bicameralism funcţional.”

De acord că nu trebuie ignorate nici tradiţia statului român, nici avantajele pe care le oferă structura bicamerală a Parlamentului, însă îi invit pe domnii judecători ai Curţii Constituţionale şi pe juriştii Consiliului legislativ să nu ignorăm nici voinţa poporului român, nici starea actuală a societăţii româneşti.

Decizia luată de poporul român în referendumul din 22 noiembrie 2009 este una corectă, care corespunde realităţilor societăţii româneşti din acest moment al istoriei sale.

Fără îndoială că, la dimensiunile României şi ale poporului român, cea mai potrivită formă de organizare a puterii legiuitoare ar fi un Parlament format din două camere, o Cameră a Reprezentanţilor, constituită prin alegeri, şi un Senat, constituit din elita societăţii româneşti, asemănător celui care a funcţionat în baza prevederilor Constituţiei României adoptată în anul 1923. Dintr-un astfel de Senat ar trebui să facă parte, de exemplu: foştii Preşedinţi ai României, foştii prim-miniştri, foştii preşedinţi ai celor două Camere ale Parlamentului, preşedinţii confederaţiilor sindicale, preşedinţii confederaţiilor patronale, mitropoliţii ţării şi conducătorii celorlalte culte recunoscute de statul român, rectorii universităţilor, preşedinţii uniunilor (corporaţiilor) profesionale, foştii preşedinţi ai Academiei Române, foştii guvernatori ai Băncii Naţionale a României etc. Un astfel de Senat ar fi de dorit şi ar fi posibil într-o Românie NORMALĂ.

România de astăzi nu este una NORMALĂ. Este o Românie BOLNAVĂ. „Elita” societăţii româneşti este constituită, cu puţine excepţii, din criminali ai poporului român. Cine să fie membri ai unui astfel de Senat al elitelor României? Ion Iliescu, care a promulgat Legea 15/1990, prin care poporul român a fost deposedat de tot capitalul productiv pe care îl acumulase în 50 de ani de comunism, care a promulgat, apoi, legile „privatizării”, prin care acest capital productiv a fost transformat în vile, iahturi, jeepuri, pentru mafia politică, sau trecut în proprietatea străinilor? Mugur Isărescu, care a generat inflaţia galopantă din anii 90, prin care salariile şi pensiile românilor au fost înjumătăţite, prin care întreprinderile şi băncile româneşti au fost împinse în faliment, pentru a putea fi cumpărate, pe nimic, de guvernanţi şi de străini? Prim-miniştrii Petre Roman, Teodor Stolojan, Nicolae Văcăroiu, Victor Ciorbea, Adrian Năstase, Călin Popescu Tăriceanu, Emil Boc, Victor Ponta, care, toţi, şi-au adus, din plin, „contribuţia” la dezastrul economic, social, politic şi moral al ţării? Preşedinţii de confederaţii sindicale, care au trădat, complet, interesele membrilor de sindicat şi au participat şi ei, alături de preşedinţii de confederaţii patronale, la marele ospăţ al „privatizării”? Preşedinţii de uniuni profesionale, care nu au scos o vorbă împotriva marelui jaf naţional, din care s-au înfruptat şi ei?

Este nevoie de cel puţin un deceniu, în care societatea românească să se VINDECE, să se însănătoşească, să-şi crească o nouă generaţie de oameni politici, de adevăraţi oameni de stat, de o adevărată elită naţională, care să poată constitui Senatul de care va avea nevoie şi pe care îl va merita poporul român. Putem să facem această VINDECARE, cu un Parlament redus la 300 de membri, constituit dintr-o singură Cameră, cu puteri limitate, poporul urmând să-şi reţină puterea de a interveni în procesul de legiferare, pentru a împiedica Parlamentul să legifereze autoritar, în interesul mafiei politice şi financiare, contrar intereselor naţionale. În aceiaşi direcţie, a apărării intereselor naţionale şi împiedicării Parlamentului să devină o anexă legislativă a mafiei politice şi financiare, trebuie să acţioneze şi Preşedintele României, în exercitarea puterii executive a statului, ca şi conducătorii celorlalte componente ale statului român.

Alegerea membrilor Parlamentului

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 62

În actuala Constituţie a României, articolul 62 are denumirea de „Alegerea Camerelor” şi următorul cuprins:

„(1) Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, potrivit legii electorale.

(2) Organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la câte un loc de deputat, în condiţiile legii electorale. Cetăţenii unei minorităţi naţionale pot fi reprezentaţi numai de o singură organizaţie.

(3) Numărul deputaţilor şi al senatorilor se stabilește prin legea electorală, în raport cu populaţia ţării.”

Noi propunem ca acest articol să fie modificat, astfel:

Denumirea articolului va fi: „Alegerea membrilor Parlamentului”

Articolul va avea următorul cuprins:

„(1) Membrii Parlamentului sunt denumiţi parlamentari şi sunt aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, pe bază de scrutin de listă, potrivit principiului reprezentării proporţionale, şi pe bază de candidaturi independente, conform legii.

(2) Numărul parlamentarilor este de maxim 300 de persoane.”

Modificarea denumirii articolului este necesară ca urmare a faptului că, la articolul 61, noi am optat pentru alcătuirea Parlamentului dintr-o singură Cameră, deci nu mai poate fi vorba de „Alegerea Camerelor”, ci de „Alegerea membrilor Parlamentului”.

În primul alineat al articolului, am introdus obligativitatea ca alegerile parlamentare să se desfăşoare pe bază de scrutin de listă, potrivit principiului reprezentării proporţionale, şi pe bază de candidaturi independente, conform legii.

Scopul urmărit de noi prin introducerea acestui amendament este acela de a nu mai lăsa la cheremul parlamentarilor să se joace de-a sistemele de vot. Am urmărit să impunem, prin Constituţie, sistemul de alegeri bazat pe scrutinul de listă, potrivit principiului reprezentării proporţionale, cel mai răspândit sistem pentru alegerea membrilor organismelor deliberative ale statelor moderne, care se dovedeşte a fi cel mai eficient, el asigurând o reprezentare echilibrată în Parlament a voinţei electoratului. Alegerile parlamentare din anul 2012 din România au demonstrat cât de nefaste pot fi rezultatele aplicării sistemului de vot uninominal. Prin acest sistem, o mare parte a electoratului ajunge să nu fie reprezentată în Parlament, deşi a votat masiv pentru candidaţii anumitor partide politice, în schimb, ajung în Parlament persoane care au obţinut votul unui număr nesemnificativ de alegători. În plus, sistemul de vot uninominal a fost astfel manipulat de către politicieni, încât numărul de parlamentari a crescut, de la 471 la 588.

Am propus eliminarea alineatului (2) al articolului 62, cel care stabileşte că „organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la câte un loc de deputat”, deoarece această normă contravine alineatului (2} al articolului 4 din Constituţie, care prevede că „(2) România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de NAŢIONALITATE, de ORIGINE ETNICĂ, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială”. Această normă contravine şi alineatului (1) al articolului 16, care prevede că „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”. Păi, cum suntem egali în faţa legii, dacă un cetăţean român de etnie română, pentru a ajunge parlamentar, trebuie să obţină voturile a 30.000 de alegători, iar un alt cetăţean român, dar de origine italiană, poate ajunge parlamentar cu 3 voturi? În plus, aşa cum demonstrează experienţa noastră din ultimii ani, punerea în practică a acestei norme constituţionale poate să distorsioneze grav voinţa electoratului, să conducă la formarea de majorităţi parlamentare, care nu mai reflectă voinţa electoratului, majorităţi bine caracterizate în presa timpului, ca fiind „imorale”, sau „toxice”, devenite posibile ca urmare a aplicării acestei norme constituţionale.

Noi am propus ca, prin Constituţie, numărul de parlamentari să fie de maxim 300 de persoane, conform hotărârii poporului român, adoptată în referendumul din 22 noiembrie 2009. Comisia Parlamentară se face că nu a auzit ce vrea poporul şi propune ca alineatul (3) al articolului 62 să aibă următorul text „Numărul deputaţilor nu poate fi mai mare de 300. La acest număr se adaugă reprezentanţii minorităţilor naţionale”. Cum Parlamentul propus de Comisie va continua să fie alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, rezultă că, la cei 318 deputaţi, Parlamentul, în calitatea lui de for SUPREM de DECIZIE şi de UNICĂ putere legiuitoare A ŢĂRII, va putea să hotărască, prin lege, că Senatul va avea un număr de 200, sau, chiar 3oo de membri.

Candidaturile pentru alegerea membrilor Parlamentului. (Articolul 62.1).

Propunem ca, după articolul 62, să se introducă un nou articol, 62.1, cu denumirea „Candidaturile pentru alegerea membrilor Parlamentului”, cu următorul cuprins:

„(1) Candidaţii la funcţia de parlamentar trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:

A) să aibă pregătire superioară;

B) să se fi remarcat ca buni profesionişti şi ca cetăţeni de moralitate desăvârşită;

C) să se fi remarcat ca luptători activi pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor României;

D) să prezinte electoratului Programul Legislativ pentru realizarea căruia se obligă să acţioneze, în calitate de parlamentar, dacă va fi ales.

(2) Programul Legislativ constituie contractul electoral al candidatului. El va fi semnat de candidatul la funcţia de parlamentar, va fi tipărit şi pus la dispoziţia electoratului din colegiul în care candidează, pe toată durata campaniei electorale. Un exemplar al acestui document va fi depus la Autoritatea Electorală, la Autoritatea Morală şi la Avocatul Poporului, cu cel puţin 30 de zile înainte de începerea campaniei electorale.”

Poporul român are dreptul să ştie cui îi încredinţează puterea de a adopta legile de care depinde viaţa lui. Lui trebuie să i se prezinte dovezi care să ateste că cei cărora le încredinţează puterea de a da legi sunt români cu înaltă competenţă profesională şi ţinută morală impecabilă, oameni care nu sunt scoşi de partide din cafenele şi cazinouri ca să fure voturi, prin înşelarea electoratului, ci români devotaţi vieţii publice, care au făcut ceva pentru ţară, care şi-au consacrat o bună parte din viţă pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor semenilor.

A venit timpul ca cei care vor să obţină, de la popor, puterea de a da legi, să prezinte electoratului un Program Legislativ, CONCRET, care să precizeze, negru pe alb, care sunt legile pe care candidatul se angajează să le iniţieze şi să le voteze. Acest Program Legislativ va constitui CONTRACTUL ELECTORAL al candidatului. Parlamentarii care vor încălca prevederile contractului electoral, care nu se vor zbate pentru legile propuse în Programul Legislativ, care vor vota legi cu prevederi contrare celor înscrise în Programul Legislativ, nu numai că vor fi demişi din funcţia de parlamentar, prin referendum, dar vor fi şi trimişi în judecată şi condamnaţi, pentru încălcarea contractului, pentru înşelătorie, potrivit legii.

Numai aşa vom pune capăt practicilor cu care s-au obişnuit politicienii români, care una promit în campaniile electorale şi alta fac după ce au câştigat alegerile, fără ca poporul să poată interveni. Numai aşa nu se va mai repeta situaţia creată de USL care a câştigat alegerile din decembrie 2012 promiţând că se va opune proiectului RMGC de exploatare a zăcămintelor auroargintifere, ca şi exploatării gazelor de şist, pentru ca, după câştigarea alegerilor, să trimită jandarmii împotriva celor care protestează împotriva celor două proiecte dezastruoase pentru România. Astfel de lucruri nu vor mai fi posibile după intrarea în vigoare a Constituţiei Cetăţenilor.

Şedinţele Camerelor

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 65

În actuala Constituţie, Articolul 65 conţine dispoziţii privind şedinţele celor două Camere (Senat şi Camera Deputaţilor), şedinţe care pot fi separate, sau comune. Ca urmare a opţiunii noastre pentru constituirea Parlamentului dintr-o singură Cameră, am propus abrogarea acestui articol, rămas fără obiect.

Sesiuni

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 66.

La articolul 66, care se referă la sesiunile Parlamentului, la două alineate am înlocuit Senatul şi Camera Deputaţilor cu Camera Reprezentanţilor, am modificat radical alineatul (1) şi am introdus un nou alineat. În actuala Constituţie, alineatul (1) are următorul text:

„(1) Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie. A doua sesiune începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie.”

Iată şi textul propus de noi:

„(1) Camera Reprezentanţilor se întruneşte în două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe la 15 ianuarie şi se termină la 31 iulie. A doua sesiune începe la 1 septembrie şi se termină la 15 decembrie.”

Conform prevederilor alineatului (1) al acestui articol din actuala Constituţii, coroborat şi cu dreptul parlamentarilor de a-şi stabili propriul Regulament de organizare şi funcţionare, cele două vacanţe parlamentare, cumulate, pot ajunge la aproape jumătate din durata fiecărui an calendaristic. Cu plata integrală a salariului şi a celorlalte drepturi. Noi credem că două luni de vacanţă parlamentară pe an sunt suficiente. Evident, noi propunem. Poporul este cel care va hotărî.

Actele juridice şi cvorumul legal

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 67

La articolul 67, care prevede că actele adoptate de Parlament sunt fie legi, fie hotărâri, fie moţiuni, am schimbat numai „Camera Deputaţilor şi Senatul” cu „Camera Reprezentanţilor”, schimbare determinată de opţiunea noastră pentru un Parlament unicameral.

Caracterul public al şedinţelor

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 68.

La articolul 68, care se referă la „Caracterul public al şedinţelor” Parlamentului, am păstrat textul alineatului (1), care prevede că şedinţele Parlamentului sunt publice, schimbând numai „cele două camere” cu „Camera Reprezentanţilor”, dar am modificat cuprinsul alineatului (2).

În actuala Constituţie, textul acestui alineat este:

„(2) Camerele pot hotărî ca anumite şedinţe să fie secrete.”

O astfel de normă constituţională contravine şi alineatului (1) din articolul 2 al Constituţiei, care prevede că suveranitatea aparţine poporului, şi alineatului (1) din articolul 69, care prevede că în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului. Este inadmisibil ca parlamentarii, servitori ai suveranului, ai poporului, să dezbată probleme care privesc viaţa şi interesele suveranului, mai mult, să voteze legi care privesc viaţa şi interesele suveranului, în secret, adică astfel încât suveranul să nu cunoască modul în care slujitorii săi şi-au îndeplinit mandatul încredinţat de stăpân, de suveran.

Noi propunem următorul text:

„(2) Voturile parlamentarilor, la fiecare lege, sau hotărâre, adoptată de Camera Reprezentanţilor, sunt la vedere, confirmate prin semnătură, şi sunt prezentate pe site-ul Camerei Reprezentanţilor şi în Monitorul Oficial al României.”

Mandatul reprezentativ

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 69

La fel stau lucrurile şi la articolul 69. După ce la alineatul (1) al acestui articol se dispune, corect, că „în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului”, în alineatul (2) se introduce o teză care o anulează pe aceea din alineatul (1), cu următorul cuprins:

„(2) Orice mandat imperativ este nul.”

Ceea ce vrea să spună această găselniţă cu nulitatea mandatului imperativ este că, odată ales, parlamentarul poate să susţină şi să voteze orice, indiferent de ce s-a angajat în faţa celor prin al căror vot a ajuns parlamentar. Culmea, o astfel de poziţie este susţinută de ditamai doctorii în drept constituţional. În lucrarea „Drept constituţional şi instituţii publice”, publicată de Lumina Lex, în anul 2007, la pagina 179, profesorii universitari doctori Constanţa Călinoiu şi Victor Duculescu scriu că „Este de remarcat şi ideea, consacrată într-un text constituţional, potrivit căreia orice mandat imperativ este nul. O asemenea prevedere este FIREASCĂ, deoarece deputaţii şi senatorii, odată aleşi, dobândesc o ANUMITĂ AUTONOMIE faţă de cei care i-au ales şi chiar faţă de formaţiunile politice din care fac parte.” „Ideea de mandat imperativ, continuă cei doi profesori, este, FIREŞTE, inacceptabilă, neputându-se concepe într-un stat de drept ca un deputat sau un senator să fie obligat, în mod expres, nici de alegătorii săi, la susţinerea unei anumite poziţii sau revendicări.” Iată, deci, aici, fundamentarea „doctrinară” atât a traseismului politic cât şi a escrocheriei politice. Politicienii pot promite orice alegătorilor, pot minţi poporul, îl pot înşela, îl pot escroca, cât vor şi cât pot. Ei sunt apăraţi de Constituţie. Ei sunt escroci cu legitimare constituţională. Ei nu au obligaţia de a acţiona şi a vota conform promisiunilor cu care au câştigat voturile alegătorilor. De ce? Simplu. Deoarece aşa este FIRESC într-un STAT DE DREPT.

Deoarece noi credem că un STAT DE DREPT nu poate fi un stat bazat pe legi STRÂMBE, propunem ca acest alineat să aibă următorul text, total opus celui susţinut de „doctrina” statului uzurpator:

„(2) Parlamentarii sunt obligaţi să acţioneze şi să voteze în conformitate cu angajamentele asumate în campania electorală, în care au fost aleşi. Parlamentarul care îşi încalcă angajamentele asumate în campania electorală poate fi demis, prin referendum, potrivit Constituţiei şi legii.”

Mandatul parlamentarilor

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 70

La articolul 70, care se referă la începerea şi încetarea mandatului parlamentarilor, pe lângă reformularea textului, impusă de alcătuirea Parlamentului dintr-o singură Cameră, la cauzele încetării mandatului, am introdus una nouă, aceea a demiterii parlamentarului de către cei care l-au ales.

Incompatibilităţi

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 71.

11. În actuala Constituţie, articolul 71, cu denumirea de „Incompatibilităţi”, are următorul cuprins:

„(1) Nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, deputat şi senator.

(2) Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru al Guvernului.

(3) Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică.”

Noi am propus modificarea şi completarea acestui articol, astfel:

Alineatul (1) va avea următorul cuprins:

„(1) Nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, membru al Camerei Reprezentanţilor şi membru al Parlamentului european.”

Alineatul (2) va avea următorul cuprins:

„(2) Calitatea de parlamentar este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice sau private.

După alineatul (2), se introduc două noi alineate, cu următorul cuprins:

(2.1) Parlamentarii nu pot interveni în treburile altor autorităţi şi instituţii ale statului şi nici în treburile altor persoane juridice, de drept public sau privat.

(2.2) Parlamentarul condamnat pentru trafic de influență ori alte fapte de corupţie îşi pierde mandatul şi este pedepsit cu închisoare pe viaţă şi confiscarea averii.”

Alineatul (3) se abrogă.

La alineatul (1), dispărând funcţia de senator, am înlocuit-o cu aceea de europarlamentar. În schimb, considerăm că funcţia de parlamentar nu este compatibilă cu nici o altă funcţie, nici publică, nici privată. Cu atât mai puţin aceea de ministru.

Propunem introducerea în acest articol a două noi alineate.

Norma introdusă la alineatul (2.1) interzice, în mod expres, parlamentarilor să se amestece în treburile altor autorităţi şi instituţii ale statului, sau în treburile altor persoane juridice, de drept public sau privat. Evident, această normă este total opusă celei propuse de Comisia parlamentară, condusă de Crin Antonescu, pentru articolul 64, care vrea să impună ca „orice persoană de drept public, orice persoană juridică privată şi orice persoană fizică are obligaţia de a se prezenta, direct sau prin reprezentantul său legal, după caz, în faţa unei comisii parlamentare, în urma invitaţiei scrise primite din partea acesteia”. Cei care doresc să devină parlamentari ai României trebuie să se obişnuiască cu ideea că, pe durata mandatului de parlamentar, au o singură treabă, aceea de a adopta legile pe care le-au promis alegătorilor. Nimic altceva. Să le iasă din cap că ajung în Parlament să se îmbogăţească prin trafic de influenţă exercitat asupra celorlalte componente ale statului, sau asupra cetăţenilor, asupra întreprinderilor acestora.

Pentru că ştim că, din cauza mentalităţilor create în ultimii 24 de ani în viaţa politică românească, vor trece ani buni până când vom ajunge să avem politicienii pe care îi merită poporul român, am propus şi alineatul (2.2), care prevede ca parlamentarii găsiţi vinovaţi de trafic de influenţă ori alte fapte de corupţie să-şi piardă mandatul şi să fie pedepsiţi cu închisoare pe viaţă şi confiscarea averii.

Din nou, Consiliul Legislativ nu este de acord cu propunerea noastră. Nu ne spune de ce nu este de acord. Nu ne spune ce prevedere a Constituţiei o încălcăm, sau ce drept al românilor încălcăm prin această normă. Consiliul “precizează” numai că „stabilirea pedepsei în cazul săvârşirii unor infracţiuni nu poate fi realizată prin norme constituţionale, ci doar prin norme de drept penal”. Mai mult, Consiliul ne spune că observaţia aceasta „este valabilă pentru toate situaţiile similare din cuprinsul proiectului”, referindu-se la faptul că noi am propus sancţionarea cu închisoarea pe viaţă şi confiscarea averilor a tuturor aleşilor care se fac vinovaţi de trafic de influenţă şi alte acte de corupţie. Am făcut această propunere pentru că este SINGURA soluţie prin care putem extirpa cancerul corupţiei din societatea românească. Modificările operate, recent, de guvernanţi în Codul Penal arată că o astfel de normă juridică nu poate fi lăsată la îndemâna politicienilor. Poporul are dreptul să dispună, prin Constituţie, orice normă pe care o consideră necesară pentru însănătoşirea vieţii sociale.

Pentru liniştea domnilor jurişti ai Consiliului Legislativ, ca şi a celor dispuşii să ia drept adevăruri absolute ce spun ei, atrag atenţia că în Constituţia Confederaţiei Elveţiene, la litera d) a articolului 95, stă scris, negru pe alb, următoarea normă CONSTITUŢIONALĂ: “Persoanele care încalcă prevederile lit. a-c sunt pasibile de o pedeapsă privativă de libertate de cel mult trei ani şi de o o sancţiune monetară ce nu poate depăşi de şase ori remuneraţia lor anuală”. Deci, domnilor jurişti, iată că, la alte popoare, pedeapsa în cazul săvârşirii unor infracţiuni poate fi stabilită nu numai prin norme de drept penal, ci şi prin norme constituţional. Dacă astfel vrea poporul. Poporul elveţian aşa vrea şi aşa face. De unde aveţi voi dreptul de a nega poporului român acest drept?

Răspunderea parlamentarilor

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 72

12. În actuala Constituţie, articolul 72 are denumirea de „Imunitatea parlamentară” şi următorul cuprins:

„(1) Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.

(2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

(3) În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată ca nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.”

Prevederile acestui articol vin în completarea celor ale articolului 69 referitoare la nulitatea mandatului imperativ. Scopul lor este acela de a legaliza, de a „constituţionaliza” escrocheria politică, la cel mai înalt nivel, cel al organului reprezentativ SUPREM. Un pumn de oameni, fie ei 300, sau 600, prin înşelăciune, cu ajutorul banilor şi al televiziunilor, obţin votul a milioane de oameni şi prin acest vot obţin puterea de a vota legile pe care le vor ei, legi prin care construiesc statul aşa cum vor ei, obţin puterea de a numi şi revoca din funcţii pe toţi conducătorii instituţiilor statului, de a face ce vor ei cu cea mai mare parte a avuţiei creată de popor.

Toată această maşinărie poate să funcţioneze pentru că parlamentarii nu răspund juridic pentru încălcarea promisiunilor făcute electoratului pentru a obţine de la acesta puterea. Pentru că în Constituţie au strecurat aceste norme care îi absolvă de răspunderea juridică pentru nerespectarea angajamentelor asumate în faţa celor care le-au încredinţat puterea politică, puterea de a adopta legi, norme care îi absolvă de răspunderea juridică pentru prejudiciile produse poporului, prin legile cu ajutorul cărora se îmbogăţesc, prin jefuirea poporului.

Pentru a pune capăt acestei uriaşe escrocherii politice, prin care tagma politicienilor a făcut atât de mult rău poporului român, am propus, mai întâi, la articolul 62.1, obligaţia celor care candidează la alegerile parlamentare să prezinte electoratului un Program Legislativ, în care să fie precizate, concret, care sunt proiectele de legi pe care candidatul se obligă să le iniţieze şi să le voteze, dacă va fi ales, acest Program având valoare de CONTRACT ELECTORAL. Am introdus, apoi, la articolul 69, o normă nouă, care îi obligă pe cei aleşi în funcţia de parlamentari să acţioneze şi să voteze în conformitate cu angajamentele asumate prin contractul electoral. În completarea acestor norme, propunem, aici, la articolul 72, ca parlamentarii să răspundă juridic, individual, pentru încălcarea contractului electoral, dacă voturile şi opiniile exprimate în exercitarea mandatului contravin obligaţiilor asumate prin contractul electoral. Mai mult, parlamentarii să răspundă juridic şi pentru prejudiciile aduse poporului român de legile pentru care şi-au dat votul, în cazurile în care aceste legi nu au făcut parte din Programul Legislativ aprobat de popor.

Am modificat şi alineatul referitor la urmărirea, percheziţionarea, reţinerea, arestarea şi trimiterea în judecată a parlamentarilor, astfel încât parlamentarii să nu mai fie privilegiaţi faţă de ceilalţi cetăţeni ai ţării. Să fie egali cu ceilalţi cetăţeni, în faţa legii.

Iată textul propus de noi pentru articolul 72, care va avea şi o nouă denumire, aceea de „RĂSPUNDEREA parlamentarilor”, în loc de „IMUNITATEA parlamentarilor”:

„(1) Parlamentarii răspund juridic, individual, pentru încălcarea contractului electoral, dacă voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului contravin obligaţiilor asumate prin contractul electoral.

(2) Parlamentarii răspund juridic, individual, potrivit legii, pentru prejudiciile produse poporului român de legile pentru care şi-au dat votul, în ciuda faptului că legile respective nu au făcut parte din Programul Legislativ aprobat de popor.

(3) Răspunderea parlamentarilor pentru faptele prevăzute la alineatele (1) şi (2) este imprescriptibilă.

(3) Parlamentarul care a încălcat legea penală este urmărit, percheziţionat, reţinut, arestat şi trimis în judecată, potrivit legii. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se fac de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.”

Iată şi poziţia Consiliului Legislativ în problema imunităţii, respectiv, a răspunderii parlamentarilor pentru modul în care aceştia îşi exercită mandatul încredinţat de popor, „poziţie” bazată, de fapt, pe” poziţia” Curţii Constituţionale a României.

La pct. 6.9 din Avizul său nr 47/16.01.2014, Consiliul Legislativ scrie astfel:

“6.9. La art. I pct.75, norma propusă pentru art. 72 instituie răspunderea parlamentarilor prin eliminarea celor două forme actuale ale imunităţii parlamentare. Din acest punct de vedere trebuie subliniat că, analizând o dispoziţie similară din cuprinsul unui proiect de revizuire a Constituţiei, Curtea Constituţională a subliniat, în Decizia nr.799/2011, că actuala reglementare a imunităţii parlamentare, sub cele două forme ale sale, respectiv lipsa răspunderii juridice pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului [alin. (l) al art.72] şi inviolabilitatea parlamentarului [alin. (2) şi (3) ale art. 72], continuă tradiţia statului român ale cărei baze au fost puse încă din anul 1864. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris prevedea în acest sens, în art. VII, că membrii Adunării Ponderatrice, ca de altfel şi membrii Adunării Elective, se bucură de tfneviolabilitaten, ei neputând fi arestaţi sau judecaţi pe timpul sesiunii parlamentare, cu excepţia flagrantului, şi numai după ce Adunarea a autorizat urmărirea. Instituţia imunităţii parlamentare a fost preluată şi întărită de constituţiile următoare, cu excepţia celor din perioada dictaturii comuniste

Constituţia României din 1991 a consacrat din nou instituţia imunităţii parlamentare, abolită practic în perioada 1948-1989, aceasta căpătând o reglementare de principiu în acord cu constituţiile statelor europene, influenţate îndeosebi de modelul francez, care reglementează distinct lipsa răspunderii juridice şi inviolabilitatea. Astfel, instituţia imunităţii parlamentare este reglementată atât sub forma imunităţii pentru opinii, FIIND GENERAL ADMIS faptul că niciun parlamentar nu poate să fie urmărit, civil sau penal, pentru declaraţiile făcute şi voturile exprimate în exerciţiul mandatului, cât şi a imunităţii materiale, denumită şi imunitate relativă, neprofesională sau inviolabilitate, FIIND ADMIS, DE REGULĂ, că un parlamentar nu poate fi arestat, cercetat sau urmărit în materie penală, fără autorizarea Camerei din care face parte [de exemplu, constituţiile Belgiei (art. 58 şi art. 59), Finlandei (art. 30), Franţei (art.26), Greciei (art.60-62), Italiei (art. 68), Poloniei (art. 105), Portugaliei (art. 15 7), Spaniei (art. 71)]. Mai mult, în unele cazuri, chiar dacă parlamentarul a fost surprins în flagrant, el nu poate fi arestat decât dacă infracţiunea este pasibilă cu o pedeapsă cu închisoarea de cel puţin 5 ani [constituţiile Croaţiei (art. 75), Macedoniei (art. 64), Sloveniei (art. 83)

Reglementarea constituţională a imunităţii parlamentare este justificată de necesitatea protecţiei mandatului parlamentar, ca garanţie a înfăptuirii prerogativelor constituţionale şi, totodată, o condiţie a funcţionării statului de drept. În activitatea sa, parlamentarul trebuie să se bucure de o reală libertate de gândire, expresie şi acţiune, astfel încât să-şi exercite mandatul în mod eficient. Instituţia imunităţii parlamentare, sub cele două forme ale sale, protejează parlamentarul faţă de eventualele presiuni sau abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei sale, fiindu-i astfel asigurată independenţa, libertatea şi siguranţa în exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor care-i revin potrivit Constituţiei şi legilor.

Astfel fiind, eliminarea oricăreia dintre aceste forme ale imunităţii parlamentare are ca efect direct suprimarea unei garanţii care priveşte atât mandatul Camerelor, cât şi al fiecărui parlamentar în parte, cu consecinţe grave asupra îndeplinirii de către Parlament a rolului său constituţional. In ceea ce priveşte persoana care ocupă demnitatea publică de parlamentar, eliminarea oricăreia dintre aceste forme ale imunităţii parlamentare are ca efect suprimarea garanţiilor unor drepturi şi libertăţi fundamentale, respectiv libertatea individuală şi libertatea de exprimare.

Pe cale de consecinţă, norma propusă pentru art.72 la art. I pct.75 depăşeşte limitele revizuirii prevăzute de art. I52 din Constituţie şi nu poate fi acceptată.”

Deci, sintetizând, Consiliul Legislativ şi Curtea Constituţională apără dreptul politicienilor de a-i minţi şi escroca pe alegători, dreptul lor de a promite alegătorilor una, ca să le obţină voturile, şi de a vota alta, exact pe dos, după ce le-au obţinut voturile, cu următoarele argumente:

A. Aşa prevedea şi Constituţia României adoptată acum 150 de ani. Nu are importanţă faptul că legiferarea iresponsabilităţii parlamentarilor a avut şi are ca efect corupţia generalizată care a cuprins societatea românească actuală.

B. Aşa prevăd şi Constituţiile actuale ale altor ţări, nu toate, ci numai unele. Nu are importanţă faptul că starea actuală a societăţii româneşti este total diferită de aceea din ţările respective.

C. Obligarea, prin Constituţie, a parlamentarilor să-şi respecte obligaţiile asumate în faţa alegătorilor, respectiv tragerea lor la răspundere pentru încălcarea acestor obligaţii, „are ca efect direct suprimarea unei garanţii care priveşte atât mandatul Camerelor, cât şi al fiecărui parlamentar în parte, cu consecinţe grave asupra îndeplinirii de către Parlament a rolului său constituţional.” Păi, care este rolul constituţional al Parlamentului? Nu acela de a adopta legi conforme cu mandatul dat de alegători?

D. Parlamentarul trebuie să se bucure de libertatea de a… nu respecta mandatul încredinţat de alegători, pentru că numai astfel poate „să-şi exercite mandatul în mod eficient”. Curat constituţional!

Jos pălăria, în faţa acestei demonstraţii de înaltă ţinută doctrinară juridică.

Demiterea parlamentarilor. Articolul 72.1.

13. Propunem ca, după, articolul 72, să fie introdus un nou articol, 72.1, cu denumirea de „Demiterea parlamentarilor” şi cu următorul cuprins:

“(1) Orice parlamentar poate fi demis din funcţie, prin referendum, organizat în colegiul unde a fost ales, cu un număr de voturi mai mare decât cel cu care a fost ales, la cererea unui număr de alegători, din colegiul în care a fost ales, egal cu cel puţin 25% din numărul voturilor cu care a fost ales.

(2) Parlamentarul este demis, de drept, din funcţie, în următoarele cazuri:

A) când se constată, după validarea mandatului, printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, că alegerea s-a făcut prin fraudă electorală sau prin orice altă încălcare a legii;

B) a fost condamnat, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate sau la pierderea drepturilor electorale;

C) în caz de incompatibilitate;

D) când şi-a dat demisia din partidul politic sau din formaţiunea politică din partea căreia a fost ales sau când s-a înscris într-un alt partid politic sau altă formaţiune politică;

E) a lipsit nemotivat de la 8 şedinţe ale comisiei permanente a Camerei Reprezentanţilor din care face parte sau de la 4 şedinţe ale plenului Camerei Reprezentanţilor.”

În exercitarea suveranităţii sale, poporul are nu numai dreptul, dar şi obligaţia de a-şi apăra interesele atunci când constată că cei cărora le-a încredinţat puterea nu o folosesc în interesul său, ci în interesul lor. Este adevărat că reprezentanţii primesc mandatul de a decide şi a acţiona în numele poporului pentru o anumită perioadă de timp, de patru ani, sau mai mult, dar asta nu înseamnă că ei au dreptul să continue exercitarea puterii chiar şi în condiţiile în care îşi încalcă obligaţiile asumate, sau încalcă aşteptările celor care le-au încredinţat puterea. Este FIRESC, deci, ca poporul să poată interveni şi să-i demită din funcţie pe cei care nu exercită puterea primită de la popor în conformitate cu aşteptările acestuia.

Dreptul poporului de a-i demite pe cei pe care i-a ales în funcţii publice este unul absolut. Parlamentarul a fost ales cu misiunea de a acţiona şi a vota un pachet de legi considerate ca fiind necesare de către electorat. Parlamentarul nu are numai obligaţia de a nu vota legi care contravin Programului Legislativ aprobat de electorat, dar şi obligaţia de a lupta pentru votarea legilor înscrise în Programul său Legislativ. El poate să fie demis din funcţie nu numai pentru că a votat legi pentru care nu a avut mandat, dar şi pentru că nu a obţinut votarea legilor pentru care a avut mandat. În acest sens, trebuie înţeles conţinutul alineatului (1) al noului articol propus de noi.

Alineatul (2) al articolului propus concretizează situaţiile în care un parlamentar este demis, de drept, deci, automat, fără a mai fi necesară intervenţia alegătorilor.

Categorii de legi

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 73

La litera a), am adăugat la legile organice pe cele privind organizarea şi funcţionarea noilor autorităţi ale statului, create prin Constituţia Cetăţenilor: Autorităţii Judecătoreşti, Autorităţii Mediatice, Autorităţii Financiare, Autorităţii Electorale, Autorităţii Statistice, Autorității Morale, Autorității Ştiinţifice, Curţii Constituţionale, Curţii de Conturi, Avocatului Poporului, Consiliului Naţional de Securitate, Consiliului Legislativ, Serviciului Român de Informaţii.

Iniţiativa legislativă

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 74

14. La articolul 74, am propus următoarele modificări şi completări:

A. Am extins dreptul de iniţiativă legislativă, adică dreptul de a face propuneri de legi, de la Guvern, parlamentari şi 100.000 de cetăţeni, cum este în actuala Constituţie, şi la Preşedintele României, la Avocatul Poporului şi la preşedinţii tuturor autorităţilor statului, propuse de noi.

B. Am abrogat alineatul (2) al acestui articol, din actuala Constituţie, care interzice dreptul cetăţenilor de a propune proiecte de legi referitoare la problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea.

C. Am introdus două noi alineate, menite să sporească participarea directă a cetăţenilor la procesul de adoptare a legilor, să consolideze controlul poporului asupra statului, în speţă, asupra Parlamentului. Cele două alineate au următorul cuprins:

„(5) În cazul în care Parlamentul respinge propunerea legislativă iniţiata de Preşedintele României, de Avocatul Poporului, sau de cetăţeni, Autoritatea Electorală organizează referendum, în 45 zile de la data respingerii proiectului de către Parlament, pentru aprobarea proiectului de lege respins de Parlament.

(6) În cazul în care poporul aprobă proiectul de lege respins de Parlament, Parlamentul este dizolvat şi se organizează alegeri parlamentare anticipate.”

În lipsa acestor norme, dreptul de iniţiativă legislativă al cetăţenilor, al poporului, rămâne o vorbă goală, o prevedere constituţională pur demagogică. Cetăţenii pot avea iniţiative legislative, pot strânge cele 100.000 de semnături, însă Parlamentul face ce vrea cu astfel de iniţiative, adică le respinge, fară a da socoteală cuiva. Cu noile norme propuse de noi, în cazurile în care Parlamentul va respinge o iniţiativă a cetăţenilor, sau a Preşedintelui României, ori a Avocatului Poporului, el, Parlamentul, va trebui să supună decizia sa, de respingere, aprobării poporului, care poate să aprobe, sau să respingă decizia Parlamentului, respingerea aducând dizolvarea automată a Parlamentului, fără drept de apel.

Consiliul Legislativ nu are nimic de zis în legătură cu aceste noi norme constituţionale propuse de noi, nici de bine, nici de rău, dar ne spune că „eliminarea limitărilor referitoare la domeniul de reglementare a iniţiativelor legislative cetăţeneşti prevăzute în prezent de art 74 alin (2) este „discutabilă”. De ce este discutabilă? Deoarece, ne spune Consiliul, „în DOCTRINĂ, s-a subliniat că problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea au fost excluse din obiectul iniţiativei legislative pentru a se evita propunerile legislative demagogice.” Deci, trag eu concluzia, 100.000 de cetăţeni ai României, toţi cu drept de vot, deci, toţi cu scaun la cap, vor face, sigur, propuneri legislative demagogice, în timp ce un interlop devenit parlamentar, prin fraudă electorală, cum a fost cea săvârşită de OTV în alegerile parlamentare din anul 2012, cu sprijinul justiţiei şi al televiziunilor, va fi ferit de o astfel de tentaţie. Asta da “DOCTRINĂ” constituţională.

Adoptarea legilor şi a hotărârilor

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 76.

Am operat modificările determinate de adoptarea regimului parlamentar unicameral, respectiv, înlocuirea celor două camere cu Camera Reprezentanţilor.

Am ridicat la două treimi cvorumul necesar pentru adoptarea legilor organice, faţă de majoritatea simplă, cât este în actuala Constituţie.

Am transferat de la Guvern la Preşedintele României dreptul de a solicita Parlamentului aprobarea în regim de urgenţă a unor propuneri legislative.

Promulgarea legii

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 77

Am înlocuit cele două camere cu Camera Reprezentanţilor.

Intrarea în vigoare a legii

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 78.

Am introdus un nou alineat, care dispune ca accesul la varianta electronică a Monitorului Oficial al României să fie gratuit şi să nu poată fi îngrădit.

Consiliul Legislativ

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 79.

În actuala Constituţie, articolul 79 are următorul cuprins:

„(1) Consiliul Legislativ este organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislații. El ține evidența oficială a legislației României.

(2) Înfiinţarea, organizarea şi funcționarea Consiliului Legislativ se stabilesc prin lege organică.”

Conform prevederilor alineatului (2) al articolului 7 din Legea nr. 73/1993, Preşedintele Consiliului Legislativ şi preşedinţii secţiilor Consiliului sunt numiţi, aţi ghicit, de Parlamentul României. În consecinţă, această componentă a statului român, deşi, demagogic, se numeşte Consiliul Legislativ AL ROMÂNIEI, el nu va acţiona ca un consiliu legislativ AL ŢĂRII, AL POPORULUI român, ci ca ORGAN al Parlamentului, al organului SUPREM, care poate fi controlat 100% de mafia politică ţi financiară, aşa cum se întâmplă în România ultimului sfert de veac. Iată, deci, de ce nu trebuie să ne mire faptul că acest Consiliu a avizat nefavorabil proiectul nostru de lege privind revizuirea Constituţiei României, de ce acest Consiliu se opune instituirii „suveranităţii populare”, cum o numeşte el, de ce este împotriva scoaterii statului de sub controlul mafiei politice şi financiare şi punerii statului sub controlul poporului, de ce ţine cu dinţii de prevederile constituţionale care apără averile dobândite prin hoţia statală numită „privatizare”, ca şi cele care apără „dreptul” străinilor de a deveni stăpâni asupra resurselor naturale şi asupra teritoriului naţional al românilor.

Iată şi de ce noi propunem ca articolul 79 din Constituţia României să aibă următorul cuprins:

„(1) Consiliul Legislativ este instituţie publică autonomă, care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii. Avizele Consiliului Legislativ se referă la respectarea principiilor de sistematizare, unificare şi coordonare legislativa stabilite prin lege.

(2) Consiliul Legislativ colaborează cu iniţiatorii proiectelor de acte normative la definitivarea redactării acestor acte, astfel încât ele să fie conforme cu principiile de sistematizare, unificare şi coordonare legislativă.

(3) Consiliul Legislativ ţine evidenţa oficială a legislaţiei României.

(4) Consiliul Legislativ este condus de un Preşedinte, ales de popor.

(5) Prevederile articolelor 62.1, 81, alineatul (1) şi alineatele (2)-(4), 82, 83, 84, 95, 96, 96.1 şi 97 se aplică, în mod corespunzător, şi Preşedintelui Consiliului Legislativ.

(6) Dacă funcţia de Preşedinte al Consiliului legislativ devine vacantă ori dacă Preşedintele Consiliului Legislativ este suspendat din funcţie sau dacă se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se asigură de un parlamentar desemnat de Camera Reprezentanţilor, cu votul majorităţii membrilor săi.

(7) Organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ se stabilesc prin lege.”

Prin punerea în practică a normelor constituţionale propuse de noi, Consiliul Legislativ va deveni cu adevărat AL ROMÂNIEI, al poporului român. Preşedintele acestui Consiliu va fi ales de popor, ca şi Preşedintele României, şi va fi demis, de popor, dacă încalcă prevederile Constituţiei şi ale legii, dacă nu apără interesele poporului, ci pe cele ale mafiei politice şi financiare.

Informarea Parlamentului

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 111

Am menţinut obligaţia Guvernului de a prezenta informaţiile şi documentele cerute de Parlament, dar ni şi obligaţia membrilor Guvernului de a se prezenta la cererea parlamentarilor.

Întrebări, interpelări şi moţiuni simple

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 112

Am păstrat obligaţia Guvernului şi a membrilor săi de a răspunde la întrebările sau la interpelările formulate de parlamentari, în condiţiile prevăzute de regulamentul de organizare şi funcţionare a Camerei Reprezentanţilor, aprobat prin lege.

Am menţinut şi dreptul Camerei Reprezentanţilor de a adopta moţiuni simple cu privire la probleme de politică internă sau externă ori, după caz, la probleme care au făcut obiectul unor interpelări.

Moţiunea de cenzură

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 113

Moţiunea de cenzură este instituţia prin care Parlamentul îşi retrage încrederea acordată Guvernului. Deoarece, conform Constituţiei Cetăţenilor, Guvernul nu mai este investit, numit, prin votul de încredere al Parlamentului, ci este numit de Preşedintele României, acest articol nu mai are obiect şi urmează a fi abrogat.

Delegarea legislativă

luni, 14 iulie, 2014

Articolul 115.

Prin acest articol, Parlamentul este împuternicit să abiliteze Guvernul pentru a adopta ordonanţe simple în toate domeniile care, potrivit Constituţiei, nu fac obiectul legilor organice, ca şi ordonanţe de urgenţă în situaţii extraordinare, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul ordonanţelor de urgenţă.

În baza prevederilor acestui articol, în condiţiile în care guvernele sunt numite de majorităţi parlamentare constitute de partide corupte, Guvernele primesc mână liberă să conducă ţara, practic, prin ordonanţe, practică devenită obişnuinţă în România postdecembristă.

Constituţia Cetăţenilor păstrează prevederile articolului 115, dar prevede că Parlamentul va avea puterea de al abilita pe Preşedintele României să emită ordonanţe, inclusiv ordonanţe de urgenţă. Cum Preşedintele este ales de popor şi nu de către Parlament, abilitarea lui să emită ordonanţe va fi mult mai restricţionată decât în prezent.