Varianta Cojocaru

În intervenţia sa la „Ediţia specială” de la TVR 1, din seara zilei de 24.09.2008, Preşedintele României, domnul Traian Băsescu, a făcut şi afirmaţia că „marea problemă a României este productivitatea muncii, care să genereze venituri mai mari şi creşterea nivelului de trai” şi, mai apoi, că „dacă nu creştem productivitatea, creşterile salariale se transformă în inflaţie şi creşterea preţurilor”.

Mai întâi, două precizări referitoare la conţinutul termenilor economici utilizaţi de domnul Preşedinte. Prin termenul de „productivitatea muncii” economiştii definesc raportul dintre venituri şi cantitatea de muncă utilizată pentru a realiza acele venituri, munca fiind exprimată în număr de ore, sau număr de muncitori, salariaţi, locuitori etc. Dacă o societate comercială utilizează 10 salariaţi şi realizează venituri anuale de 1.000.000 euro, spunem că productivitatea muncii la aceea societate este de 100.000 euro venituri pe salariat.

Creşterea productivităţii muncii, adică a raportului dintre venituri şi cantitatea de muncă nu poate genera creşterea veniturilor. Veniturile nu generează venituri. Relaţia este exact inversă: creşterea veniturilor generează creşterea productivităţii muncii.

Inflaţie înseamnă creşterea rapidă şi de durată a preţurilor. Deci „ creşterile salariale” nu pot să se „ transforme” în „ inflaţie (creşterea preţurilor) şi în creşterea preţurilor”.

În plus, „creşterile salariale” nu se transformă, în mod obligatoriu, „ în inflaţie“, respectiv în creşterea preţurilor. Inflaţia este cauzată nu de „ creşterile salariale” ci de creşterea cantităţii de bani în circulaţie. Între anii 1989 şi 2000, salariile românilor au scăzut cu 45%, în timp ce preţurile au crescut de 1180 de ori. În România, în perioada respectivă, nu dinamica salariilor a determinat dinamica preţurilor, inflaţia, ci, invers, prin creşterea preţurilor şi indexarea subunitară a salariilor, guvernanţii au reuşit să reducă salariile românilor la aproape jumătatea celor caştigate înainte de 1990. Odată cu salariile, au scăzut şi pensile, sporind, în proporţii aberante, profiturile.

Îl invit pe domnul Preşedinte, şi pe cititorii acestor rânduri, să aruncăm, împreună, o privire asupra datelor din tabel şi din grafic. Datele prezentate au la bază cifre publicate în Anuarele Statistice ale României, în perioada 1989-2007.

Vom întelege, imediat, că „ marea problemă a României” în acest moment, la sfârşitul anului 2008, nu este „productivitatea” muncii ci „alienarea” rezultatelor muncii românilor, adică distrugerea şi jefuirea capitalului acumulat de români până în 1989, prin munca lor, şi a veniturilor obţinute, prin utilizarea acestui capital, în perioada 1990-2008.

Productivitatea muncii românilor, exprimată prin raportul dintre valoarea PIB-ului şi numărul locuitorilor ţării, este, întradevăr, una dintre cele mai scăzute din Europa. Valoarea acestui raport nu reprezintă nici 40% din media europeană.

De ce aceasta diferenţă? Pentru că forţa de muncă a României este mai puţin calificată şi mai puţin harnică decât aceea a ţărilor avansate ale UE? Evident, nu. Dovada o reprezintă faptul că cei aproape 4 milioane de români cărora le-au fost distruse locurile de muncă din România, au reuşit să se angajeze în alte ţări ale Europei şi ale lumii, unde lucrează cu productivitatea din acele ţări, adica de 3-4 ori mai ridicată decât productivitatea pe care o realizau în România.

Explicaţia este foarte simplă. Productivitatea muncii este determinată nu numai de calitatea forţei de munca ci şi de valoarea şi calitatea capitalului utilizat de respectiva forţă de muncă.

În anul 2008, cu toată creşterea de 8,8%, realizată prin îndatorare externă, România produce un PIB egal cu 132 miliarde euro, cu 30% mai mare decât în 1989. Aceasta înseamnă că, în economia românească, în anul 2008, este folosit un capital cu o valoare mai mare cu numai 30% decât aceea existentă în 1989, adică un capital suplimentar egal cu 90 miliarde euro (datoria externă fiind de 70 miliarde euro). În mod normal, cu capitalul existent în 1989, la o rată de creştere de 8% pe an, în anul 2008, ar fi trebuit sa realizăm un PIB egal, nu cu 132 miliarde euro, ci cu 436 miliarde euro. Aceasta ar fi însemnat o productivitate a muncii mai mare de 3,3 ori decât aceea pe care o realizăm de fapt. În anul 2008, am fi realizat o productivitate a muncii egală nu cu 40% ci cu 132% faţă de media europeană. Am fi realizat această productivitate a muncii dacă în perioada 1990-2008 am fi putut acumula un capital de circa 1000 miliarde euro. Din nefericire, poporul român nu a putut acumula nici un fel de capital în perioada celor 18 ani de „reformă” şi „tranziţie”. Pentru simplul motiv că, în 1990, a fost deposedat de capitalul pe care îl acumulase până în 1989 iar, apoi, de toate profiturile realizate de acest capital în perioada 1990-2008.

Aşa cum se poate observa din grafic, în perioada 1990-2007, România a realizat un PIB egal cu echivalentul a 1600 miliarde euro actuali. Din această avuţie, 100 miliarde euro le-au revenit celor 5-6000 de pensionari, 400 miliarde euro celor 4-5000 de salariaţi, restul, de 1200 miliarde euro s-au „transformat” în profituri, pe care, în primii ani ai „tranziţiei” le-a încasat şi le-a „păpat” statul român, iar în ultimii ani au intrat în buzunarele celor care au devenit proprietarii capitalului acumulat de români până în 1989. Aceşti 1200 miliarde euro, în loc să fie investiţi în capital deţinut în proprietate de către cetăţenii României, s-au transformat în bunuri de lux, sau au părăsit ţara.

În mod normal, dacă, în 1990, capitalul acumulat de români până în 1989, în valoare de circa 300 miliarde euro actuali, ar fi trecut, intregral, în proprietatea tuturor cetăţenilor ţării, aşa cum am propus, la timpul respectiv, toate profiturile realizate cu acest capital, în valoare de 1200 de miliarde euro actuali, ar fi intrat în conturile şi buzunarele proprietarilor capitalului, adică ale tuturor cetăţenilor României. Iată, exprimată în bani, dimensiunea crimei numită privatizare: 1500 miliarde euro actuali, furaţi de statul român de la proprii săi cetăţeni.

Ce s-ar fi putut face cu aceşti bani? Câţi kilometri de autostradă? Câte râuri regularizate? Câte milioane de teren agricol irigate? Câte spitale? Câte şcoli, grădiniţe? Câte fabrici? Câte reactoare nucleare, eoliene, hidraulice? Etc. Cum se poate vedea în grafic, în anul 2007, la români, salariile şi pensiile au reprezentat 20% din PIB. Restul, de 80%, reprezintă profituri. În Elveţia, salariile reprezintă 75% din PIB, profiturile fiind egale cu numai 25% din PIB. Cu salariile pe care le au, elveţienii îşi pot permite să economisescă, să investească, să acumuleze capital, cu care să-şi sporească productivitatea muncii.

Fiind deposedaţi de capital şi obligaţi să muncească pentru 20% din PIB, românii au salarii şi pensii atât de mici încât nu pot economisi, nu pot investi, nu pot acumula capital, nu pot creşte productivitatea muncii. Mai mult, sunt obligaţi să se împrumute în valute străine, ceea ce i-a adus în situaţia ca o treime din PIB-ul lor să se ducă în afara ţării sub forma ratelor de rambursare şi dobânzilor aferente.

Marea problemă a României actuale nu este nici productivitatea, nici corupţia, ci marele JAF practicat de statul român împotriva propriilor săi cetăţeni.

Dr. Constantin Cojocaru

La numai o zi după ce postasem aici articolul “Tigrul economic românesc are cancer”, domnul prim-ministru Tăriceanu, nu a scăpat prilejul oferit de Comunicatul Institutului Naţional de Statistică (INS), prin care am aflat că, în semestrul I 2008, România a înregistrat o creştere economică de 8,8 %. Domnia sa a ieşit la rampă şi ne-a anunţat că “dacă actualele tendinţe se menţin, România poate deveni la orizontul anului 2014, a şaptea sau a opta putere economică a Europei”.

Care român nu s-ar bucura ca ţara lui să devină a şaptea putere economică a Europei şi care roman nu ar vrea ca România să aibă un prim-ministru care s-o ducă pe o asemenea culme?

Să vedem, însă, care sunt adevăratele “tendinţe” ale economiei româneşti în perioada scursă din momentul în care domnul Tăriceanu a fost înscăunat ca prim-ministru şi unde am ajunge dacă aceste “tendinţe” s-ar menţine până în anul 2014.

A se vedea şi cifrele din tabel şi grafic.

În anul 2004, PIB-ul României a fost egal cu suma de 101,8 miliarde euro (preţuri 2007). În anul 2007, PIB-ul a ajuns la 121,3 miliarde euro. Dacă “tendinţa” din semestrul I 2008 (creştere de 8,8 %) se va “menţine” şi în semestrul II 2008, pe întregul an 2008, vom realiza un PIB egal cu 132,0 miliarde euro. Pentru a se ajunge de la 101,8 miliarde euro, în anul 2004, la 132,0 miliarde euro, în anul 2008, a fost nevoie de o creştere medie anuală a PIB-ului de 6,72 % pe an. Aceasta este “tendinţa” PIB-ului pentru perioada 2004-2008 – creştere medie anuală de 6,72 %.

Dacă această “tendinţă” s-ar menţine, adică dacă PIB-ul României ar înregistra o creştere medie anuală de 6,72 % pe an, în anul 2014, valoarea acestui PIB ar ajunge la 195,1 miliarde euro, sau aproape 9.000 euro pe cap de locuitor, lucru care nu ar fi deloc rău. Numai că …

Domnul Tăriceanu nu ne spune nimic despre o altă “tendinţă” a economiei româneşti manifestată în perioada 2004-2008, “tendinţă” a cărei “menţinere” face imposibilă “menţinerea” “tendinţei” PIB-ului.

În anul 2004, din PIB-ul realizat de români, în valoare de 101,8 miliarde euro, 7,8 miliarde euro, au plecat în afară sub formă de plăţi pentru rate de rambursare a datoriei externe, dobânzi, dividende. Din PIB-ul realizat, de 101, 8 miliarde euro, românilor le-a mai rămas 94,0 miliarde euro, adică 92% din cât au produs (94,0:101,8*100).

În anii 2005-2007, birul datoriei externe a crescut vertiginos, ajungând la cifra de 33,4 miliarde euro, în anul 2007 (estimat, luând în calcul datele publicate, până în prezent, de BNR). În anul 2007, din PIB-ul realizat, de 121,3 miliarde euro, au “plecat” în afara ţării 33,4 miliarde euro (27,5 % din PIB), românii rămânând cu suma de 87,9 miliarde lei (121,3-33,4), respectiv 73% din ce au produs, faţă de 92% cât le rămăsese în 2004.

Pentru a ajunge de la 7,8 miliarde euro, în 2004, la 33,4 miliarde euro, în 2007, birul datoriei externe a trebuit să crească într-un ritm mediu anual de 62,4%. Aceasta este “tendinţa” birului datoriei externe, respectiv a hemoragiei de venit naţional pe care românii îl produc, dar care intră în buzunarele străinilor.

Dacă s-ar “menţine” şi “tendinţa” birului datoriei externe înregistrată în perioada guvernării domnului Tăriceanu, atunci, în anul 2014, acest bir ar trebui să ajungă la suma de 995,3 miliarde euro. În acel an, 2014, valoarea PIB-ului va fi, însă, 195,1 miliarde euro. Asta înseamnă că întregul PIB va trebui să fie folosit pentru plata birului datoriei externe, românii urmând să se mai împrumute, pe undeva, prin cosmos, pentru a plăti şi diferenţa de 800,2 miliarde euro (995,3-195,1). Plus alte împrumuturi pentru cele necesare traiului de robi.

Este evident că, dacă se vor menţine “tendinţele” economiei româneşti din perioada mandatului domnului Tăriceanu (2004-2008), România nu numai că nu va deveni a şaptea putere economică a Europei, dar nici nu va ajunge în anul 2014 decât dezintegrată. Şi ca stat, şi ca ţară.

Dr. Constantin Cojocaru

Am mai scris pe această temă. A se vedea articolul „Creştere economică generatoare de sărăcie”, în volumul „CRIMA NUMITĂ PRIVATIZARE”, postat pe acest site. Revin asupra subiectului, după ce am citit Comunicatul de presă nr. 172/01.09.2008 al Institutului Naţional de Statistică (INS) din care aflăm că „Produsul Intern Brut (PIB) al României estimat pentru semestrul I 2008 a fost de 195764,1 milioane lei, în creştere cu 8,8% faţă de semestrul I 2007”. Din comunicatul de presă nr. 173/04.09.2007, am aflat, la timpul respectiv, că „în semestrul I 2007, Produsul Intern Brut a fost de 155.244,9 milioane lei”.

Aproape toate massmedia româneşti au preluat cifra de 8,8%, care, vezi Doamne, ar face din economia românească „noul tigru al Europei”, „liderul UE la creşterea economiei”, „economia care a bătut toate recordurile de creştere după 1990”, etc., etc.

Pe marginea subiectului îşi dau cu părerea tot felul de analişti, economişti – şefi de bănci, ziarişti care stăpânesc fenomenele economice cam tot atât cât stăpânesc văcarii fenomenele electromagnetice. Este o „performanţă irepetabilă care se bazează pe sectoare volatile precum construcţiile şi agricultura” , o economie care îşi demonstrează „imunitatea faţă de criza creditelor”, etc.

Se bate câmpii despre „supraîncălzirea” economiei, despre „volatililatea” sectoarelor economiei naţionale, despre „vulnerabilitatea” creşterii. Nimeni, absolut nimeni nu vrea să spună cetăţenilor ţării adevărul, simplul adevăr, care este acela că avem de-a face cu o tumoare, care creşte de la o zi la alta, punând în pericol viitorul statului şi poporului român.

În ultimii 9 ani, PIB-ul României raportat de INS creşte continuu, în procente de 6-7-8-9% pe an, în timp ce venitul naţional care rămâne la dispoziţia românilor pentru consum şi investiţii scade, tot continuu, astfel încât, în anul 2008, marea majoritate a românilor este mai săracă, trăieşte mult mai prost decât înainte de decembrie 1989.

În Graficul anexat este prezentată tumoarea numită „creşterea economiei româneşti” în perioada 2003-2007.

Creşterea economică a “tigrului Europei” nu este una sănătoasă. Ea nu se realizează prin economisirea de venituri realizate de români şi transformate în capitaluri prin investiţii. Este o creştere economică bolnavă. Ea se realizează prin îndatorare externă, prin contractarea de credite în valută, pentru consum şi pentru investiţii, nu în industrie şi agricultură, ci în vile de lux, în spaţii de birouri şi de hipermarketuri, în care se vând, în cea mai mare parte, bunuri importate.

Datoria externă a ajuns la 70 miliarde euro. În anul 2007, aşa cum se vede din grafic, plăţile făcute de români pentru rate de rambursare la creditele externe, dobânzi şi dividende, au reprezentat 33,4 miliarde euro, adică 27,5% din PIB-ul raportat de INS. În acest ritm, în câţiva ani, românilor nu le va mai rămâne nimic din ceea ce produc.

Iată care este adevărata stare a „tigrului” Europei!

Aşa cum face deseori, INS se joacă, din nou, cu cifrele. Dacă la suma de 155244,9 milioane lei, cât reprezintă PIB-ul României în semestrul I 2007, aplicăm procentul de creştere de 8,8%, obţinem 168.906,5 milioane lei. Dacă raportăm această cifră la aceea de 195764,1 milioane lei, cât reprezintă PIB-ul în semestrul I 2008, în preţuri curente, aflăm că preţurile din semestrul I 2008 ar fi fost mai mari faţă de cele din semestrul I 2007 cu 16%. BNR zice că rata inflaţiei ar fi fost de 8-9%. Pe cine să credem?

Dr. Constantin COJOCARU

3 septembrie 2008